CĂŢELUL LATRĂ LA SFÂRŞIT
|
Povestea asta e cu trei băieţi şi un căţel, adică să nu mint, căţelul n-are cine ştie ce treabă în poveste — o singură dată va face „ham [“, dar asta se va întâmpla mult prea târziu, atunci când totul se va termina. Cu alte cuvinte, căţelul face parte doar din decor. Aşa ca soarele acelei dimineţi de ianuarie. Aşa ca pomul firav, care tremură de teamă că n-o să mai vină primăvara. Aşa ca banca de sub pom, pe cate stăteau de vorbă trei băieţi. Şi tot vorbind despre multe, unul dintre băieţi spuse :
— Tata e şofer. Conduce un camion. Într-o maşină mică nici n-ar încăpea. Chiar şi în cabina camionului de patru tone stă puţin aplecat. Dar el nu crede că stă aplecat pentru că e înalt, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Îi place să stea puţin aplecat când citeşte. Vreau să spun, când învaţă. Anul ăsta termină liceul la seral. Învaţă şi duminica, pe cuvânt ! Dacă în casă e prea multă gălăgie, îşi trage o căciulă pe urechi şi învaţă.
— Şi tata învaţă, spuse al doilea băiat. E medic de cincisprezece ani, dar tot învaţă. Vine acasă cu zeci de cărţi şi de reviste. Mama, la început, se supăra : — „Mergi la cinema ?“ — „Nu, trebuie să învăţ!” „Ne-au invitat Dumitreştii la masă !" — „Eu n-o să pot veni. Trebuie să învăț !“ Acum îl lasă în pace. Dacă-i place lui să înveţe !
— Voi o cunoaşteţi pe mama, spuse al treilea băiat. Când m-am născut eu era îngrijitoare la grădina botanică. Nu terminase decât patru clase. Acum e tehnician horticol. Şi încă mai învaţă. De câte ori întreabă : „Să vă fac o ciulama ?“ tata râde şi răspunde : „Da, ciulama cu asparagos !“ Asta pentru că odată, când gătea ciulama şi în acelaşi timp citea ceva despre planta asta, a scăpat cartea în cratiţă... Când n-are timp ziua, învaţă, noaptea, zău !
De undeva sună sirena unei fabrici.
— Ia te uită ! S-a şi făcut douăsprezece ! spuse primul băiat. Ce repede a trecut dimineaţa...
— Da, spuse al doilea băiat, şi noi care ne speriasem... Ne gândeam că dacă chiulim de la şcoală n-o să avem ce face...
— Dar uite că nu ne-am plictisit deloc, spuse al treilea băiat...
Abia acum — acum, la sfârșitul poveştii — căţelul făcu „ham !“ De ce atât de târziu, nu ştiu. Şi nu cred că ştia prea bine nici el. Era un biet căţel zgribulit. Nu i se putea cere prea mult. Să-i fi lătrat oare pe cei trei băieţi ? În poveşti totul e cu putinţă...