Capitolul unu

CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ŞI ŞERPELE Roș erau ochi şi urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinaţi, mişcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mişcări ce însoţeau vorbele ca şi când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între şaptezeci şi o sută de ani, puteai să-i dai oricâţi, se jura „să-l muşte şerpele roş” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe feţele celor dispuşi să-l asculte. Vitele păşteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însufleţind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furişe către bezna cenuşiu-verzuie unde bănuiau gura peşterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama.

—  Cum vă spusei, peştera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetăţii Regilor. În pereţii ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate poliţe, un fel de brâuri de mărimea unor şanţuri răsturnate în care se înşiruiesc, ca nişte dovleci puşi la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenuşa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde şi în vârful cozii un clopoţel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când şerpele roş îşi leapădă pielea, cum prind a suna clopoţeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleşitor, încât auzindu-i capeţi gust de somn şi ai vrea să dormi şi să tot dormi ca să nu te mai trezeşti niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, aşijderea celeia din nopţile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincţi clopoţeii şi din vasele cu cenuşă prind a răsări somnoroase umbre omeneşti care, mai apoi, se desprind de pe pereţi, aşa cum ai desprinde şi însufleţi nişte umbre, şi încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi şi paşi de gelatină. Clopoţeii sună şi sună, viperele încornate prind viaţă şi şuieră hârşâit din guşile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci şi zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimereşte ieşirea, biruind somnul bolnav, se trezeşte bătrân, de-i tânăr, şi tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjeşte mereu după ce nici el nu ştie, bântuit de teama şi de dorul Şerpelui Roş.

—  Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simţind cum i se scurge un şuvoi de transpiraţie rece pe şira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”?

— Chiar aşa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduş al negului arămiu şi păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă şi s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, şi de învâlvorarea unei şuviţe de păr negru într-o claie colilie.

Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoţel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfăţişarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse:

— Neom ziceţi?! Puşchea pe limbă! Adică nu aşa ca toţi oamenii, ci chip şi robul poreclei sale: nebunul, şuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înţelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneţi la îndoială! Uite, mă jur juruinţă grea: să-l muşte Şerpele Roş pe ăl de minte măcar atât, atâtica!

— Aşa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mişcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binişor plecat de-acasă.

Era în crucea verii. Soarele, moleşit şi el, părea a statornici undeva între zenit şi orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele păşteau liniştite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ş-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peşterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Şerpele Roş, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puţin umblate. Obişnuit, acesta era un om tăcut şi ursuz, un singuratic întâlnit când nu te aşteptai, prin văi şi pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi şi a intrării în Peştera Zeilor. Doar cei câţiva copii de la Grădişte se obişnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îţi are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă şi ştie mulţime de istorii şi întâmplări, încât să-1 asculţi şi să-l tot asculţi dacă are poftă şi se lasă înduplecat. Astăzi, aşezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costişa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuţiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le ştie şi, cu vorba domoală, se lăsă pe făgaşul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani şi experienţă de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumuseţe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi şi din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mişcare şi prinse iarăşi a se desfăşura într-o gestică nemaipomenită, înălţându-se ori lăţindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată fiinţa în afară, ca o vieţuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.   

     — …La ieşire un alt Şerpe Roş stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l muşcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă şi coace şi se face rană roşie, care de la o vreme rămâne aşa, o urmă cât un bănuţ de aur, semănând cu aceia presăraţi pe pardoseala peşterii.

Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, şi-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moşul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moşul a luat-o razna şi, deodată, numai ce sare ca muşcat de şarpe:

— Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoţi şi cum le plămădeşti. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Aşa, deci?! Matale, moş Toader, ai văzut, cum te văd, Şerpele Roş, ai fost în Peştera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumeşti!

Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, îşi duse mâna la ureche şi îşi pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproşul veniră abia acuma:

— Cum adică?! Voi aşa aţi crezut? Că-mi arde de şagă, de înşiruit pe aţă copilării, istorii şi basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peştera Şerpelui Roş. Tot într-o vară secetoasă şi zăludă ca asta. Şi-am văzut ce n-a văzut om, şi-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câţi ani aveţi, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam şi eu, da' pe atunci aveam şi eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat şi răscolit din temelii Grădiştea, Blidarul, Piatra Roşie şi Feţele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voştri, doar că ştiam mai puţine lucruri decât voi. Îm! De ştiam, de bună seamă mă alegeam şi cu alte foloase, aş fi lăsat vrun sămn, aş fi păstrat o mărturie, mi-aş fi ostoit frica şi acum altfel le-aş arăta şi dovedi, pe toate, celor trebuitori să ştie. Aşe, m-am ales doar cu semnul ista şi cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă ruşinez.

… Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate şi tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame şi dalac, presărate prin păşuni ca muşuroaiele de cârtiţă. Părinţii mei trimiteau în păşune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruţă şi doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ţinute mai mult pentru iezii tăiaţi de paşte. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simţeam cum îmbătrânesc de ani şi-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când năduşeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu şi mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde şi unde, mai întâlneai un covor de pajişte, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peştera Zârnelor şi despre Şerpele Roş dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă şi măciuliile ciulinilor de piatră şi până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de şerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost şi iată cu ce m-am ales din această pricină.

Bătrânul le arătă lobul urechii şi şuviţa de păr negru.

— Cât am fost tânăr, şuviţa aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, şi nu ziceam nimicuţa de nu auzeam ce puneţi voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voştri. Şi... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Şerpele Roş, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine ştie cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?!

Nori albi şi pufoşi, caiere de lână şi clăbuci de săpun, înălţau cetăţi şi castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfinţitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiş pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii şi le atrase atenţia:

— D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuş, acuş vremea mulsului şi a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o şerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă şi îngreţoşare intrase în poporănii de p-aci!

— Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peştera şi Şerpele Roş?

— Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbişan de la cantonul silvic se obişnuise să fie mulsă de un şerpe. Se înrăise în patimă încât ţinea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu şerpele agăţat de uger. Şerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roş, roş era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viaţa cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieşise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoşilor. A auzit ea un strigăt puţin, aşa ca de om suguşat, şi de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut.

— L-o fi răpus Şerpele Roş? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică.

Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înţepenit pe bâtă, cu privirea aţintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziş de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens şarpe roşu.

— Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite şerpele lui nea Berian!

Gluma, făcută mai mult pentru a-şi da curaj, se frânse la jumătate. Un şuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri şi străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, şi linişti apoi vitele şuierând o dată prelung, din colţul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roşu deveni siniliu şi inconsistent, iar pădurea din apropiere îşi încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu nelinişte, cu aşteptare, cu un fel de substanţă invizibilă, dar vie, raţională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora şi se întindea ca o fiinţă tentaculară o pâclă moleşitoare, leşioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră şi ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raş prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenţi, înfricoşaţi, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească şi să potolească, să cheme şi să alunge spiritele malefice chiar şi numai cu privirea sau cu un şuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoşi, dar ageri, către hăurile şi steiurile din Valea Rea:

— Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiţi cu duhul povestirii, al rostirii în aşa fel încât slobod vraja şi dau vieţii lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potriveşte şi mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută şi nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puţin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că şi atunci s-a arătat balaur roş la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a şuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuie sa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna şi făgaşul tainelor, încât nimic pe faţa pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări şi făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt şirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruţătoare şi înceată, ca o boleniţă fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, şi încă mai este, şi prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet şi de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toţi, din tată-n fiu, şi mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puţin aşa credeam atunci şi cu gândul ăsta mă mai împac şi-acum. Atâtea şiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să ştie ce ştiam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peştera Zeilor şi Comoara Regilor, încât mă simţeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiţi-vă dacă n-aş fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aş fi fost ascultat şi crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Şerpele Roş mai putea fi găsită, ori cine ştie! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăşi peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minţii mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce şi cum.

— E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poţi să-ţi mai aduci dumneata aminte după atâţia ani trecuţi!

— Cincizeci şi şase, nepoate. Cincizeci şi şase! Şi uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul şi mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmăşesc, nu mai au contur şi înţeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aş zice, v-aş povesti vouă, fiindcă la anii voştri mai trăiţi în poveste şi simt că mă veţi crede, numai că iarăşi mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar aţi văzut, aţi simţit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea şi chiar mai chibzuiţi decât mine, nu au vrut şi nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Şerpele Roş, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau ţărani simpli, necălătoriţi prin lume şi prin cărţi. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preţ pe lucrurile astea cu trecutul şi strămoşii. Tocmai se stârnise jariştea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri şi ne-am alipit la ai noştri. Cam atuncea s-au arătat prin sat şi prin împrejurimi trei streini, streini şi de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binişor româneşte. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută şi s-au ţinut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvoriţa lui Horia, când în Munţii Grădiştei, la Cetăţi, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul şi ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram ţângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învăţat profesor din Orăştie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări şi oameni de pe meleagurile acestea cercetate şi încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peşterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina şi Peştera Zeilor, Comoara regilor daci, câte şi mai câte lucruri de mirarea şi furnicarea minţii pentru un copilandru ca mine, coborât la oraş tocmai din satul de la poalele Cetăţii Sarmizegetusei.

Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieţi de-aş trăi şi tot nu aş uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame şi, în serile lungi de iarnă, însuşi s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalţi săteni i-a întărit pe aceştia în încredinţarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiţi în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor şi făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiş, doritor să aflu, să ştiu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripăşiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că şi ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana şi cine amaru' ar fi putut să le prindă înţelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul uşor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma şi mă ţin morţiş de ei, doar-doar m-o lua în samă şi m-o face părtaş la plănuiri şi foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, şi m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul şi chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peşteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuţi de aur, cu făgăduieli de parte bună la câştig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, căţălandru uşor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă şi vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneaţă şi pădure, pe o pereche de boi şi un cal buiestraş. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine şi la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărţile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu neruşinare de limbă c-o fi, c-o păţi, că cineva dintre ai noştri va trebui să afle şi să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe şi hai în munte!

Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici.

Şi dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână şi frica la inimă. Mişunau viperele cu corn şi creşteau nişte buişaguri dese ca peria de scărmănat câlţii. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie şi viermuiesc şi-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii şi se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalţi, mănuşi şi îmbrăcăminte de piele, beţe de alun despicate împotriva şerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paştelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică şi nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înştiinţă de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul şi mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pieliţa guşterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuieluşa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înţeles că venea de departe, că îşi lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” şi înadins ocolise satul. De unde cunoştea aşa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalţi o priveau de jos în sus, cu teama şi respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieşise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze şi smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele şi seama. Bănuiam, presimţeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înţeleşi: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a şti, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închişi. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui şerpe roş ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung şi apropiat de realitate, un coşmar colorat din care m-am deşteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, şi că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furişam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peştera Zeilor, unde trădătorul şi furul ascunsese o parte din comoară. Luaţi seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viaţă trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coşmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înţelepciuni, nu credeam, zic, şi rău avea să-mi pară. Uite, şi acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închişi visul-semn care mă înştiinţa despre tot răul şi despre toate primejdiile ce mă aşteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credinţă al regelui, un tânăr oştean având misia de a răzbuna trădarea şi de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oştean-vânător. Cunoşteam toate potecile şi văgăunile, afundurile codrilor întunecoşi şi cleanţurile munţilor, vadurile şi ascunzişurile lotrilor. În vis mă însoţeau, aşa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbaţi şi o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viaţă, privindu-mă cu şiretenia gheizerelor verzi şi adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă şi îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru şi urma să ne ducă la tainiţa comorii iară noi să-i dăruim în schimb viaţa, luându-i doar vederea cu care a poftit şi limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoţit şi el de câţiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mişel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?!

— Uneori e tare greu să deosebeşti realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri.

Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceaţă către Peştera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o uşoară înfiorare şi catadicsi să ia în seamă remarca fetei.

— Da, cam aşa-i. Nu-i uşor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte şi de alta ce a fost visare şi ce a fost întâmplare. Poate că şi din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume şi din altă viaţă. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele ştiu şi singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târşuri şi steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschişi. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un şerpe roş, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut şi mie mi-a făcut semn unduind capul mare şi umed ca acela de viţel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunşi mai aproape, am văzut că tocmai îşi schimba pielea şi era jumătate roş, jumătate verde. Am recunoscut uşor şi semnul anume de unde începea împărăţia lui: un şir de omuleţi ciopliţi în piatră ce păreau că se mişcă şi ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat şi streinii ce se petrece şi au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiţi de sudoarea morţilor, împietriţi de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru şi calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coşmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe şoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporişca, s-a prefăcut că o cântăreşte în mâini şi a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiţi de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârţită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn şi zmeuriş, colcăiau viperele, o masă mişcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greaţa decât spaima. Aflând ce-i aşteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Aşteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva minţile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, şi m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peşteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obişnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porţiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl ştiam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâşul scurt, ca un foşnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nişă acoperită cu vreji de vâsc şi de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred şi stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aş fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate şi scârboase, dacă şeful celor de sus, un ins cu fruntea teşită ca o piatră de moară uzată, cârn şi botos, un urieş cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi ameninţat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, ameninţarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpaşul şi m-am furişat în întunericul ce izvora de dincolo, greu şi vâscos. Un şuier prelung, însoţit de o pală de aer rece ca gheaţa a stins flacăra puţină a lămpaşului. În acelaşi timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălţimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept şi peste braţe. Cu ochii ieşiţi din orbite, înainte de a cădea şi de a-mi pierde simţirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuş de şerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Şerpelui Roş. Am mai simţit o lovitură seacă în moalele capului, după care peştera se lumină şi prinse a se învârti ameţitor. Dacă mai eram conştient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greşi. Poate că până în momentul când am prins iarăşi a simţi, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme şi s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îţi pironeşti stăruitor privirea în soare.

Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse:

- Moş Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, şi am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniţă înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de şerpi roşii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii şi să-ţi ţinem tovărăşie la vite noaptea asta?

Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăuşe ale focului.

Nimenea nu te ţine cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ţi cere să crezi. Am zis şi-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărţi lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci şi şase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai foloseşte? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învăţaţi, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simţit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - şi ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină.

—  Iartă, moş Toader, nu-ş' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea şi acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetăţii Regilor. Ceea ce istoriseşti nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, aşa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri şi...

—  Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine şi despre ce a fost atunci. A trecut o viaţă de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să ştii că nu sunt şi nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peşteră aşa cum v-am povestit şi s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcuşul pe vale, vedenia aceea, coborâşul cu funia, ameninţarea venită din partea celui cu faţa teşită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înşel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea şi n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicaţie pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieşi, un câine mai deştept şi mai credincios decât un om, ce se oploşise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicaţii militare ce avusese loc aici, în munţi. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiştei şi să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală.

Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă şi eu cunoşteam numai ce cunoaşte satul. Acum înclin să cred. Distanţa de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ţii minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costeşti şi la Grădişte vorbea despre existenţa sigură, a unei peşteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morţilor, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva şi incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munţii fortificaţi, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă?

— Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, ştii tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte şi mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, aşa că ...

— Nu m-am gândit la asta. De-i aşa, zău că nu ştiu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu şi vei fi fiind obosit.

— Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare şi mie numai vis, deşi văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde ţurţurii de piatră luminau ca nişte torţe. Am izbutit să deschid ochii şi să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfăţişa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învăţam a merge, adică mă târam de-a buşilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuţită îmi săgeta ochii şi i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzaţia că o mare greutate mă apasă pe piept şi mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece şalele pe ritm de cântec de fluier. Am simţit apoi nişte înţepături ca de spine porcesc şi, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colţ al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina şi am prins a mă târî în direcţia aceea. Eram totuşi golit de voinţă, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredinţarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de linişte şi deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viaţa şi moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorinţă nefirească de a şti, deşi eram conştient că nu-mi mai foloseşte. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâş sala boltită, străjuită de o parte şi de alta de vipere uriaşe din bronz şi din aur, şi tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul şi lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens şi greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omeneşti sute şi sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, şi încă una şi nu ştiu ce-mi veni să le număr. Erau şapte, şi fiecare mai înaltă decât cealaltă, şi mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, aşa cum ar fi covorul muşchiului de fag, şi iarăşi am avut straniul simţământ că eu sunt mort şi că drumul acesta greu şi nesfârşit către întuneric şi lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăşi în deplinătatea simţirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede şi mai repede ... Simţeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic şi ameţeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăşi o vreme nu am mai ştiut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roţi, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spiţele roţii erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuşi. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăşi girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiţei mele mă îndemna să merg înainte, mereu şi cu orice preţ înainte, şi de cum simţeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veşnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găseşte la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spiţele. N-am avut de ales, şi atunci roata a prins să se învârtă rar şi la fiecare întoarcere vedeam o galerie, şi fiecare galerie avea o uşă, şi pe uşile acelea de bronz, mari cât porţile cetăţilor, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima uşă, fără inscripţie, îmi era cunoscută, aveam credinţa că în faţa ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise ameţitoare şi nu mai era cu putinţă să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiţă şi simţii că plutesc în gol pe deplin sănătos şi tare fericit, eliberat de gânduri. Aşa aş tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălţimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârşit deodată şi de acum mă aflam într-o sală albă şi rotundă ca interiorul unui ou; pereţii erau încrustaţi cu semne şi fiecare semn era o poruncă, şi fiecare poruncă era o lege, şi fiecare lege, după ce o înţelegeam, prindea chip de om, şi tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou şedea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Şerpelui Roş şi mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri şi mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii şerpe roşu. El mi-a pipăit cu mâna uşoară rănile şi cum punea mâna cum se vindecau, şi parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăieşti, uită!” Simţeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de răşină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea şi iarăşi nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simţiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urşi, lupi, zimbri, cerbi, bufniţe şi vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viaţă şi se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor şi genunchilor zdreliţi de atâta târâş. La capătul tunelului am numărat iar şapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopţi geroase, şapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu şapte raze. La mijloc creştea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta şi carul de bronz, iar în mână crenguţa de paltin, aşa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguţa în creştet şi am simţit cum prind puteri, că mă desprind dintre spiţele-raze şi iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârşit căderea. Aici, pe un tron de piatră, şedea Şerpele Roş, de fapt omul-şerpe, care imediat şi-a întors faţa de la mine şi m-a lăsat singur cu copleşitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric şi lumină vocea lui hârşâită, şuierată, vibra în bolţile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut şi să trăieşti ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolţi şi labirinturi, şi eşti dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră şi bronz, ori fiinţe omeneşti din alte timpuri şi de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-şerpe, şi anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărăţeşte cu blândeţe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină, şi când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluţ murg păştea pe aproape şi un câine uriaş, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuţişul pietrelor. Cam la zece paşi de locul unde zăcusem fără simţire susura un izvor. M-am târât până acolo şi, întins pe burtă, am sorbit cu nesaţ până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simţit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, şi n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată şi părul alb; faţa smeadă, arsă de soare şi uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roşie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin şi-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, fecioraşul firav care intrase în peşteră, era un zdrahon de om, numai fibră şi oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci uşoare şi moi, cu vârful încârligat; cioareci strânşi pe pulpă, cămaşă lungă, de cânepă, şi o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maţ de bou, la şold, cobura cu săgeţi, un pumnal încovoiat şi o ghioagă din lemn de păducel ţintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Şerparul lat, încrustat cu alesături în piele şi ţinte de argint, conţinea un amnar tocit de prea multă folosinţă, cremene şi iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun şi chiar am zâmbit la gândul acesta năstruşnic, vreo treizeci şi cinci de monede din aur şi argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecţioner de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atenţie pe ambele feţe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese şi împăraţi: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi şi lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ş ce-mi veni şi l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca şi slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simţeam şi mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înşeală privirea, acum mă simţeam oarecum împăcat cu noua mea situaţie, ba chiar credeam că ăsta şi numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala şi teama mă părăsiseră şi ele, uitasem parcă de peşteră, de omul-şerpe, de toate cele întâmplate şi, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simţeam cum mă îndepărtez de prezent şi mă afund, ca într-o ceaţă moleşitoare, în trecut.

— Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan şi Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc aşa deodată, parcă nu mi-ar conveni.

— Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moş Berian se supără şi tace?

— De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putinţa înţelegerii, istorisirea va să dureze o vreme şi bine ar fi să aveţi răbdare. Nedumeriţi de-ţi rămâne cu ceva, noaptea e lungă şi timp destul ca să mă întrebaţi la sfârşit. Oare unde-am rămas?

— Cu câinele. Ziceaţi că l-aţi chemat cu numele Ziper şi el s-a apropiat ca de stăpân. Şi că începuseţi să vă îndepărtaţi de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana.

— Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, înteţind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârşire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simţeam în putere ca la douăzeci şi cinci. Am pus denarii la loc în şerpar şi deodată am simţit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în faţă, aşa, hocus-pocus, o masă cu bunătăţi! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau maţele, nu alta. Cine ştie cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Aşa mi-am amintit de cal. Păştea liniştit cam la o zvârlitură de băţ depărtare. Ca şi când l-aş fi călărit de când lumea, l-am strigat şi pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, şi căluţul a ridicat sprinten capul, a nechezat uşor, şi s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi.

Peste şaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput şi de seamă vânător: o toporişcă având două tăişuri, o suliţă romană scurtă, o funie subţire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, şi câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit şi le-am cercetat buna orânduială ca şi când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în şa şi m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume şi cu această înfăţişare, care nu erau ale mele, şi am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite şi sângeroase încleştări. Cel puţin douăzeci de leşuri zăceau fără viaţă, în poziţiile în care le cuprinsese gheara morţii. Curios! Trei dintre aceştia îmi erau cunoscuţi, prietenii cei mai apropiaţi şi, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleştată pe sabia încovoiată, şi era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciţi sub burtă, ca şi când ar fi vrut să-şi ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis şi, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă ţărâna şi având întipărit pe faţă zâmbetul celor călătoriţi pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înşelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile şi, cu o ştiinţă, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi şi i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, şi mai era o speranţă. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuinţa noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus şi, de aici, la Apulum şi Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord şi soare răsare între graniţele bine apărate şi printre fraţii noştri, de care vitregia sorţii ne-a despărţit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacaţi pe neaşteptate de o ceată de iazigi metanaşi ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca şi Porolissum. Pe Ortis l-am aşezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la şold, şi abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp şi grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deşi o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă şi la încheietura umărului simţeam sângerarea unei străpungeri de suliţă. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit şi nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine ştie ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleştării şi celelalte cadavre. Iazigii erau cu toţii morţi, morţi de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târşuri de strugurei sălbatici, mure şi zmeură, leşurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure şi cu o suliţă  care străbătea încheietura umărului şi coşul pieptului, zăcea fără viaţă, cine credeţi? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniştită a tatălui meu din satul Costeşti într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea şi în firea altcuiva dar, credeţi-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simţeam, aşa, material simţeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, şi de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu şirul întâmplărilor incredibile din Peştera Zeilor şi să-mi amintesc vorbele omului-şerpe: „Păstrează taina! Eşti Viezure, eşti Viezure, viclean şi vestit oştean-vânător. Timpul tău este timpul împărăţiei lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că îşi revenise în simţiri. I-am dus la gură plosca, în care ştiam că se găsesc esenţe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaţ şi, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ţi-o poate aduce decât întâlnirea cu fiinţele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leşurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, în viaţa lor şi în timpul lor, cu acei fioroşi duşmani îmbrăcaţi în piei de animale şi în platoşe de corn, eu căutam o ieşire către viaţa mea şi către timpul meu din labirintul fără sfârşit al peşterii din Valea Rea, că între timpul meu şi timpul lui s-a aşternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aş fi spus asta, de bună seamă, dar şi eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simţeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăşi către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieţii mele de vânător-oştean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul naşterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat şi al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci şi patru de ani şi mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem şaptesprezece ani când m-am alăturat nepoţilor lui Decebal, Dacis şi Ortis, fraţi gemeni şi nepoţi ai înţeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaş al dacilor şi a decurionului Vinicius Silanus, prietenul şi ocrotitorul său, nepoţii au fost nevoiţi să-şi caute liniştea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc şi prea vestit oştean printre ai săi. I-am însoţit ca pe nişte prieteni şi binefăcători ai mei, care mi-au salvat viaţa, fiindcă şi ei cu viaţa îmi erau cel puţin o dată datori. Năzuinţa lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană şi întoarcerea tuturor celor ce şi-au găsit scăparea peste munţi la vechile vetre, gând plăcut şi nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privinţe credincios pacifistului înaintaş Hadrianus. Vremurile la graniţele pontice şi asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului şi ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă şi să-şi caute vaduri spre Apus şi Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmaţii şi alte seminţii învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanşă pornită pe mai multe văi, în faţa căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul şi Donarisul. Cetele prădalnice ale metanaşilor iazigi şi marcomani atacau şi jefuiau pagusurile şi vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor şi celorlalţi daci rămaşi în afara puterii romane, şi tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică şi cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa şi alte colonii şi municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmeriţa împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate şi nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul şi, odată cu ele, nemulţumirea dacilor şi chiar a coloniştilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine aţâţată, comandanţii de legiuni şi cohorte cartiruite în Dacia, încurajaţi de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes şi cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea şi aşezarea dacilor de peste munţi, în special a celor pribegiţi în timpul războaielor lui Traian, în spaţiul unde încă mai domneau nestingherite pacea şi liniştea romană. Un război între fraţi era gata, gata să izbucnească, iar Dacis şi Ortis se simţeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparţinând iazigilor metanaşi, vechi şi înrăiţi duşmani ai noştri.

Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu îşi intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea şi pişca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă faţă a lumii. Am mai cercetat încă o dată morţii noştri şi apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veşnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis şi Ortis păşteau într-o poeniţă, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut şi au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am aşezat, bine cumpănit între şei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea şi ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca şi corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparţinând luptătorilor iazigi, în care am pus armele şi banii, hrana puţină pe care am găsit-o şi tot ce ne mai făcea trebuinţă. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere şi a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Ştiam un sătuc de vânători şi oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineaţa, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca şerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înţeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Aşa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleştare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta ştiam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în aceşti munţi cu puţine trecători şi greu de străbătut, eu călărisem în faţa micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare şi că fusesem atacat din mai multe părţi, viclean şi pe tăcute. Câinele, un animal deştept şi credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi mi-ar fi înţeles încurcătura.

Ortis căzuse într-un somn liniştit şi adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morţilor şi eram încredinţat că nu va ajunge viu printre ai noştri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniţi, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binişor şi linţoliul negru al nopţii era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puţine nopţi întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viaţă. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi şi le ghiceam călătoria după vântuleţul rece care le însoţea vălătucirea peste creştetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârşi într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simţeam că am o ştiinţă a vremii, a locurilor şi orientării despre care, astăzi, de le-aş mai avea aş putea scrie o mare şi folositoare carte.

Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burniţa rece şi deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniţă de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor şi un glas care nu-ţi îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Opreşte, străine, aşează jos cele arme! Care este numele şi neamul tău şi încotro ţi se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoţise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne şi făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor feţe şi mădulare regeşti pe care le-aţi întâmpinat dăunăzi cu ospeţia. Semnul armelor noastre e steaua şi numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanţul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacaţi de războinicii iazigilor metanaşi şi am încredinţarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, şi condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De eşti cu adevărat vânătorul acela şi gura ta nu rosteşte minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să ştii, care este semnul vicusului nostru împrăştiat prin aceste afunduri de munţi!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste şi războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume şi fală tu însuţi îl moşteneşti.” „M-ai încredinţat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării şi neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri şi la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem şi să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredinţează-mi calul rănitului şi urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.”

Cetăţuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră şi bârne tocmai în locul de unde ţâşnea din stâncă izvorul din care, prin şerpuirea în munte, se năştea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate şti, fiindcă m-am sfiit să întreb şi să cercetez, şi ne-a întâmpinat ca şi când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata şi fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână uşure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung şi cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veşnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am ştire despre tot ce s-a întâmplat la Cleanţuri, vânătorule. Ştiam că ai răposat luptând vitejeşte, strângând în pumn pământul Daciei şi trimiţând zâmbetul drepţilor solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde şi harnic să străbaţi prin întuneric o potecă pe care mulţi nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noştri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mişelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea şi s-a îndreptat şi el mai adineaurea către zeii cei urâţi şi rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aş fi pus să povestească iarăşi. Mă întreb, totuşi, la ce bun?