I
Pe o rădăcină de zid stă încovoiat, cu barba pe genunchi, un oştean înfăşurat în mantia aruncată pe umeri. La cîţiva paşi alţi doi luptători cu lănci în mîna dreaptă, cu scuturi în cealaltă mînă. De-abia se ţin pe picioare. Deşi sînt vlăguiţi, simt nevoia să vorbească. De teamă. De urît. Se agaţă de vorbe, se sprijină şi se reazemă în ele.
Dar proptelele acestea încropite din cuvinte sînt atît de fragile şi atît de iluzorii, încît se topesc şi se risipesc, uneori chiar mai înainte de a le fi rostit gîndul pînă la capăt. Atunci te trezeşti dezechilibrat, te înclini într-o parte sau în cealaltă, gata să aluneci, să te răstorni. Cîte o dată chiar ajungi pe jos, în coate, în genunchi, pe o rînă. Şi atunci iar cauţi o cîrjă de vorbe în care să te ridici, de care să te agăţi.
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ajungă pînă la El.
Era ceva de mult ştiut, chiar de asta este pus ostaşul de pază ca să nu lase pe nimeni nici măcar să se apropie. Dar soldatului i se repetă mereu şi mereu, aşa făcuse şi centurionul aseară şi ei îi luaseră vorbele din gură: „Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să se apropie, răspundem cu viaţa”. Nu se apropia nimeni, nu se întîmpla nimic. Ştiau prea bine ce au de făcut, dar trebuie să spui ceva, mereu să spui cîte ceva, altfel cum te-ai mai putea ţine pe picioare cînd îţi cad grele pleoapele şi îţi simţi pînă şi oasele moi? Ce altceva ţi-ar putea veni în minte, dintre toate vorbele pe care le ştii, cînd faci de strajă la miezul nopţii şi ce altceva te-ar putea ţine mai bine treaz decît gîndul că nu trebuie să laşi pe nimeni să se apropie de omul pe care îl ai în pază?
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni...
Şi al doilea soldat nu-şi mai duse gîndul pînă la capăt, dar o luă de la început: „să nu lăsăm, să nu lăsam”. Totuşi, simţea că se clatină, pe toţi zeii, trebuie să te reazimi de ceva, să te sprijini în ceva. Cît de amăgitor este toiagul pe care ţi-l faci din cuvinte, parcă ar fi, parcă n-ar fi...
Mereu şi mereu aceleaşi vorbe: de unde să iei altele? De la o vreme ele nu mai spun nimic, nu mai au nici un înţeles, se rostesc de la sine şi tot aşa se destramă. Cînd părea că nu mai este nimic de făcut unul dintre soldaţi, putu în sfîrşit, să articuleze altceva:
— Singur...
Celălalt ostaş ar fi vrut să întrebe despre cine sau despre ce este vorba. Dar se simţea atît de vlăguit că nici nu mai încercă să-şi deslipească vorbele una de alta. Pînă la urmă chiar uită să mai pună întrebarea. Poate că şi tovarăşul său, dacă nu s-ar fi înclinat într-o parte, ar fi gata să cadă, aşa că tot zise:
— Soldaţii care au rămas vii...
Era într-adevăr ceva nou, care îi făcu pe amîndoi să se scuture ca de frig.
— Soldaţii care au rămas vii se îngrămădesc unii în alţii, ca să nu se simtă singuri.
— Cînd nu sînt puşi să stea de veghe...
— Noi doi sîntem cei mai destoinici. Cei mai curajoşi. Cei mai de încredere.
— Şi ne-au pus de pază să nu lăsăm pe nimeni..:
— Tocmai de aceea ne-au pus chiar pe noi...
Nu mai trecu mult şi se treziră rezemaţi unul de altul, cap în cap, ca doi berbeci vlăguiţi.
Vînturătoarea de vorbe se porni din nou, veche şi neunsă.
— Cei mai destoinici şi mai de încredere...”
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
Şi iar prinse unul din ei un crîmpei de idee:
— Soldaţii morţi nu au nevoie să se îngrămădească. Ei sînt de mult prăvăliţi unii peste alţii.
Se legănau împreună, rezemaţi unul de altul, spate în spate.
— Morţii cu morţii, viii cu viii, îşi făcu aşa, deodată, curaj, unul dintre ei.
— Morţii cu viii, viii cu morţii, pe legea mea, totul nu e decît harababură pe aici.
Morţii cu morţii viii cu viii, ar fi trebuit să se desprindă viii de morţi.
Dar sînt atîţia morţi că nu ai cum să te scapi de ei şi cei vii sînt atît de vlăguiţi, că trebuie să închidă şi ei puţin ochii în noaptea asta.
— În afară de noi, care trebuie să-l veghem, să nu ajungă nimeni pînă la El.
— Dar de ce nu pune şi El capul jos, că om e şi El, de n-o fi zeu. N-a închis ochii de atîtea nopţi...
— Treaba lui. De aia este El ce este, să nu dea seamă nimănui de ce face.
— Decît senatului din Roma...
— Hei, senatul... Iar Roma e atît de departe... Şi în nici un caz nu ar interesa-o de ce stă treaz. Poate că Roma chiar crede că El nu doarme niciodată. Pe vremea lui Augustus scriau toţi poeţii că principele stă, veşnic treaz pentru fericirea Cetăţii Eterne.
— Tu eşti un om citit... Eu nu mi-am stricat niciodată ochii cu aşa ceva.
— Un motiv în plus ca să-i ţii deschişi, de ce îţi cad pleoapele peste ei?
— A fost doar aşa, un moment de slăbiciune.
— Să nu se mai repete, prietene. Nu ştiu dacă viaţa lui depinde de acest lucru. Dar viaţa noastră, în mod sigur... Dacă ne găseşte cineva adormiţi, ne vom odihni într-una din grămezile acelea de morţi.
Se înfiorară amîndoi. Şi se treziră de-a binelea. Erau atît de trezi că simţeau cenuşa cum îi înglodeşte sub pleoape. Şi fumul care îi făcea să lăcrimeze.
Se pomeniră că tac din nou. Că au terminat toate vorbele. Că nu mai au ce să spună. Că nu mai au de ce să se agaţe, de ce să se rezeme.
Dar nu se poate să stai treaz, să te ţii în viaţă fără să te sprijini pe ceva. Şi ei nu aveau la îndemînă decît nişte sărmane cuvinte.
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
— Cu preţul vieţii noastre...
Parcă mai auzise, într-adevăr, cuvintele acestea, dar cine ştie unde, cine ştie cînd?
— Nenorocită victorie...
— Tu ai spus asta?
— Credeam că ai spus-o tu.
— Am auzit foarte bine: „nenorocită victorie”.
— Putea s-o spună oricare dintre noi. Nici nu s-ar fi putut închipui una mai nenorocită.
— Să cucereşti o cetate în care nu poţi să pui foc la nici o casă pentru că totul se afla în flăcări la sosirea ta.
— În care să nu găseşti nici un om viu.
— Numai soldaţi plini de răni care şi-au dat viaţa cu arma în mînă.
— Nici podoabe, nici vin, nici femei.
— Nici măcar o picătură de apă.
— Am alergat şi eu cu buzele uscate spre cazanul acela mare din mijlocul cetăţii. Era gol.
— Poate că a fost plin cu otravă din care ei au băut ca să nu cadă vii în mîinile noastre.
— Sau poate a fost cu apă şi apa s-a terminat...
— Bine că, deocamdată, noi sîntem vii şi nevătămaţi.
După toate vorbele acestea parcă se mai scuturaseră de amorţeală. Erau foarte hotărîţi să vegheze ca să nu se apropie nimeni de omul pe care îl aveau în pază. Şi erau chiar convinşi că nimeni nu poate să ajungă pînă la El.
Dar nu văzu nici unul cum se crapă pămîntul ca să facă loc la lumina lunii unui bărbat tînăr călare pe un cal cu corn în frunte.
*
— „Nenorocită victorie”, rosti cu voce tare omul acela care sta ghemuit pe o rădăcină de zid a cetăţii ruinate.
Dar de fapt cum îşi închipuise el ceasul acesta ca bucurie a celui care a învins? Îşi dădu seama că nu şi-l închipuise în nici un fel. Adică nu se gîndise deloc la plăcerea din momentul acela. Gîndul lui era cum să facă să învingă. Cum să conducă lupta. Cum să cucerească ţara. Şi, bineînţeles, cetatea aceasta, care era inima ei. Ştiuse că n-are să dea voie soldaţilor să jefuiască. Să dea foc la case. să siluiască femei. Iar pe rege îl voia viu.
Dar cînd au căzut ultimele ziduri, nu a găsit decît cetatea moartă.
Se bătuseră pînă la ultima clipă. Şi păreau fără de număr.
Ştia că nu a învins definitiv. Şi aceasta nu pentru că mai era un colţ de ţară de cucerit, nu pentru că nişte grupuri răzleţe de daci se mai băteau cu înverşunare, mai ales prin munţi. Victoria va fi de partea lui şi nimeni nu i-o mai poate lua din mînă. Era mai sigur decît oricînd de aceasta. Dar totodată simte teama că acest popor nu va putea fi învins pe deplin. În ce stă tăria lui, cînd nu mai are oaste şi arme, cetăţi şi rege, libertatea şi neatîrnarea?
Se înghesuie atîtea şi atîtea întrebări care s-au îngrămădit de-a lungul secolelor şi au rămas fără răspuns: De ce imperiul roman şi-a întins hotarele pînă pe ţărmul oceanului cel fără de sfîrşit şi pînă dincolo de Rin şi pînă în înceţoşatele insule britanice şi pînă pe celălalt mal al mării de la Cartagina în Egipt şi pînă în înfierbîntatele deşerturi asiatice — lăsînd în fiinţă Dacia aceasta care este atît de aproape şi despre care se spune că este atît de bogată în grîne, în vite, în aur şi argint? De ce Cezar, cel mai mare general pe care l-au avut romanii, s-a pornit să cucerească mai întîi Galia? De ce ambiţiosul Octavian nu a îndrăznit să treacă Danubiul, ba chiar pusese la cale o înrudire cu unul din regii dacilor, căruia să i-o dea, nici mai mult nici mai puţin, pe sora sa în căsătorie, iar el să aducă la Roma, ca mamă a copiilor săi, pe fiica acestuia, un lucru cu adevărat nemaipomenit? Stă scris că generalul roman Marcus Licinius Crassus a cucerit regatele regilor daci Dapyx şi Zyraxes. Stă scris că împăratul Domiţian i-a învins pe daci în mai multe bătălii şi le-a cucerit ţara. Dar de ce şi-a întors legiunile şi l-a recunoscut pe Decebal ca rege al dacilor, punînd chiar cu mîna lui coroana pe capul solului acestuia, fratele său Diegis? Ce fel de cuceritor este împăratul dacă se obligă să plătească regelui „învins” mari sume de bani anual, să-i trimită arme şi maşini de război, meşteri şi ingineri ca să-şi întărească cetăţile şi să construiască altele noi?Sînt multe seminţii în lumea aceasta care se ridică de pe vetrele lor să dea năvală peste popoarele aşezate. Sînt multe seminţii care ştiu să se bată, să dea foc, să alunge, să jefuiască, să cotropească pămînt, dar nici unii nu ştiu să pună stăpînire pe ce au cucerit, cum fac romanii. Cînd pun ei piciorul pe un pămînt nou, acolo rămîn. Colonizează, construiesc castre şi drumuri, valuri de pămînt şi cetăţi, teatre, temple şi terme, prind rădăcini. Tot imperiul roman a fost cucerit cu sabia şi construit cu dalta şi cu mistria. Soldatul roman este şi zidar, comandantul fiind şi arhitect. Asta o ştie bine Ulpiu Traian, o viaţă întreagă şi-a petrecut-o printre ostaşi.
Şi tocmai de aceea nu poate să înţeleagă de ce oştile romane, care au pătruns în Dacia şi au cîştigat bătălie după bătălie, s-au întors victorioase, ba chiar au fost primite cu triumf la Roma, dar Dacia a rămas, de fapt, necucerită şi neînvinsă?
Aşezat pe un colţ de zid care a mai rămas din Cetatea Sarmizegetusei, Ulpiu Traian vrea să afle în noaptea aceasta ce se ascunde dincolo de ce este scris, de ce se cunoaşte, de ce a vrut cineva să se ştie, de ce a avut interes sau nu a avut interes să ajungă la urechile oamenilor. Se spun atîtea lucruri care se bat cap în cap. Chiar martorii întîmplărilor, chiar cei care le-au făcut, nu le povestesc cu toţii la fel. Ba se întîmplă ca acelaşi om să infirme ceea ce a spus chiar el mai înainte. Iar împăratul, în acest moment al clarificărilor, vrea să meargă pînă la rădăcina adevărului, dezgolind faptele de tot ce s-a aşternut peste ele. Ca să ştie ce are de făcut mîine şi în zilele următoare.
*
Stă scris că tînărul şi ambiţiosul rege Alexandru Macedon, în primul său an de domnie, cel mai înflăcărat şi cel mai nerăbdător de mărire dintre toţi, a trecut Istrul, i-a pus pe fugă pe geţi, a dărîmat din temelii o cetate, a încărcat prada şi a făcut cale întoarsă. Nu trebuie să fii neapărat Alexandru cel Mare ca să-ţi iei măsuri de a nu avea primejdii din această parte a lumii, fie făcîndu-ţi din daci un popor aliat şi prieten, fie cucerindu-le ţara ca să-ţi laşi în ea o armată de nădejde. Chiar aşa a făcut Alexandru mai tîrziu: a ras din temelii cetăţile care i s-au împotrivit, a cruţat şi ocrotit pe cele care i s-au supus. De ce i-a lăsat pe daci necuceriţi şi doar întărîtaţi, el care avea să cucerească tot restul lumii cunoscute la vremea aceea? Ştia doar bine că numai cu cîţiva ani mai înainte tatăl său, Filip al II-lea, a avut mari necazuri tocmai din această parte. Iar greşeala tînărului rege, dacă greşeală a fost, va fi plătită atunci cînd îl trimite peste fluviu pe generalul Zopyrion, guvernator al Traciei, a cărui armată este zdrobită şi chiar el cade pe pămîntul pe care a vrut să-l cucerească.
Toate acestea vrea să le afle Ulpiu Traian.
*
— Acolo se întîmplă ceva care pe mine mă pune pe gînduri, spune unul dintre soldaţi. Ceva de neînţeles. Nu văd pe nimeni şi nu văd nimic, dar aş putea să jur că un nu ştiu cine, un nu ştiu ce, a ajuns pînă la el.
— Linişteşte-te, datoria noastră este să-l apărăm da ce se vede şi de ce se aude, de orice făptură de pe pămînt
— Să-l cerceteze oare un zeu, pentru care lumina ochilor noştri este oarbă şi urechile noastre rămîn surde?
— Nu ştiu, de unde să ştiu, dar parcă împăratul chiar ar sta de vorbă cu cineva.
— Eşti un soldat mai înţelept decît mine, tu ai citit cîte ceva, ai adunat cîte ceva de prin cărţi, spune, bănuieşti măcar ce se petrece cu împăratul nostru în noaptea aceasta?
— Părintele nostru Eneas a coborît în lumea lui Hades ca să stea de vorbă cu umbrele strămoşilor. La fel a făcut iscusitul Ulise, iar Orfeu a trecut Stixul ca să-şi caută iubita pierdută pentru vecie.
— Pe Jupiter tunătorul, crezi că împăratul încearcă şi el?...
— Nu cred nimic, treaba mea este să stau de veghe, treaz şi cu toate simţurile la pîndă!
*
Calul avea, într-adevăr, un corn în frunte. O minte sănătoasă şi aşezată nu poate să accepte aşa ceva. Soldatul roman trebuie să fie un bărbat cu mintea sănătoasă şi aşezată. Tot ce se află dincolo de ce se poate explica, e născocire sau închipuire care se potriveşte minţilor primitive ale barbarilor din nordul înceţoşat sau ale celor care lenevesc şi visează sub soarele fierbinte al Orientului. Iar el străbătuse drumul lung de la soldat la împărat tocmai pentru că avea cea mai aşezată şi mai sănătoasă minte. Au trecut pe lîngă el atîtea ispite dar nu a lăsat-o pe nici una să-l tulbure. Nici o pornire ţîşnită din adînc nu-l putuse clinti. Rămînea străin în faţa măgulirilor, nu l-a încovoiat nici o durere, victoriile şi înfrîngerile au trecut peste el ca valurile mării peste o stîncă puternică.
Totuşi, calul acesta avea un corn în frunte. Poate că îi trebuise cornul din frunte ca să străpungă cu el hotarul dintre lumea de dincolo şi lumea de aici. Ca să-şi facă loc prin coaja pămîntului, în cazul că lumea cealaltă s-ar fi aflat undeva, în adînc, sub tălpile oamenilor şi sub rădăcinile ierbii. Oricum, calul şi călăreţul răsăriseră chiar aşa, ca din iarbă.
„Adevărul stă în lumina ochilor şi în buricul degetelor noastre”, îl învăţa o dată unul din dascălii săi. Ce nu vezi şi ce nu poţi pipăi, nu există. Ulpiu Traian vede un cal cu corn. Totul era atît de tulbure în noaptea asta şi atît de neînţeles iar el, împăratul, avea atîta nevoie de limpezire.
Apăruse ca o umbră. Fruntea palidă ca de ceară, faţa pămîntie, buzele vinete, ochii adînciţi în orbite şi parcă stinşi.
Încetul cu încetul se învioră. I se îmbujorau obrajii, i se aprindea lumina în ochi, buzele îi deveniseră trandafirii. Un bărbat tînăr, de-abia trecut de 30 de ani. Şi frumos ca un zeu. Calul se însufleţise şi el, fremăta sub călăreţ, muşca zăbala şi scurma cu copita în pămînt. Aşa cum fac mulţi cai nu numai de regi şi de împăraţi. Doar că acesta avea un corn în frunte.
Nu înţelege de ce i s-au aninat privirile tocmai de cornul acela din fruntea calului. Face un efort să se smulgă din această vrajă. Important este că în faţa lui se afla Alexandru cel care a cucerit Misia, Lidia, Caria, Lycia, Pisidia, Frigia, Gordionul, Cappadocia, l-a învins chiar pe marele rege Darius al IlI-lea la Issos, în poarta Siriei, unde i-a căzut în mînă tabăra şi familia regală, a cucerit Tirul şi Gaza şi i s-au supus Sidonul şi Egiptul, a luat Palestina şi Siria, a mai învins încă o dată la Gaugamela, a ocupat Babilonul şi Susa, Persepolisul şi Ecbatana, Bactria, Media, Partia şi Hircania şi a cîştigat în lupta cu regele indian Poros...
Acelaşi Alexandru care, înainte de toate, a trecut Istrul. Ca să se smulgă din fascinaţia cornului din fruntea calului şi ca să fie limpede ce are de întrebat şi cum trebuie să întrebe, Ulpiu Traian caută să-şi rememoreze tot ce ştie în legătură cu această expediţie.
Stă scris că: „Alexandru hotărî să-i atace pe geţi pentru că geţii erau gata să curme orice încercare de debarcare”. O spune chiar Ptolemeu, fiul lui Lagos, viitor rege şi întemeietor de dinastie în Egipt. Dar ce să înţelegi de aici. Cum să te hotărăşti să ataci pe cineva tocmai pentru că nu te lasă să debarci? Iar Ptolemeu nu era un fanfaron. Şi nu era un necunoscător al faptelor. Ca unul dintre cei mai apropiaţi generali ai tînărului rege, nu putea să fie străin de intenţiile acestuia şi de felul cum îşi motiva el hotărîrile.
Cu toate că era obosit, lui Ulpiu Traian îi veni să zîmbească. Pui în mişcare o întreagă armată, te aşezi cu fală în fruntea ei şi faci atîta drum numai ca să afli dacă poporul acela spre care te-ai îndreptat te lasă sau nu te lasă să debarci...
Dar stă scris că mai întîi şi întîi tînărul rege, de-abia urcat pe tron, aflase că tribalii aveau de gînd să se răscoale. Cum tribalii erau o seminţie tracică neadusă la supunere încă de pe vremea lui Filip al II-lea, acesta ar fi un motiv.
Dar fluviul de ce l-a trecut? Ce se ascunde sub acele cuvinte ale cronicarului care s-a aflat la faţa locului şi în mijlocul evenimentelor? De altfel, văzînd că se încurcă în propriile-i cuvinte, Ptolemeu adăugă: „Iar în al doilea rînd pentru că îi venise poftă să ajungă pe celălalt mal!” Ceea ce, de fapt, nu lămureşte nimic. Cel puţin pentru Ulpiu Traian, care în noaptea aceasta vrea să ajungă pînă la rădăcina adevărului.
*
— Cine eşti tu, întrebă tînărul rege, stînd falnic pe cal, cu o mînă în şold şi cu-capul plecat puţin pe umărul stîng.
— Ulpiu Traian, împăratul romanilor!
— Nu mai mă mir de nimic, Dacă am întîlnit un filozof care să locuiască într-un butoi, de ce n-aş găsi şi un împărat care să stea ghemuit pe un colţ de zid în ruină? Aş vrea să te întreb dacă pot să fac ceva pentru tine. Dar Diogene cinicul mi-a spus că tot ce pot să fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atîtea cetăţi, era să mă dau la o parte din dreptul soarelui. Şi a rămas mai departe în butoiul acela hodorogit. Tu nu poţi să-mi ceri aşa ceva la miezul nopţii... Dar ia spune-mi, pe unde este imperiul ăsta al vostru, că încă n-am auzit de el...
— Cetatea de pe cele şapte coline exista de peste 400 de ani cînd te-ai născut tu. Poate că la data aceea nici nu se vorbea în lume despre o ţară cu numele de Macedonia.
— Dar se vorbeşte acum şi mie asta îmi este de ajuns, pentru că eu i-am dus pe macedoneni pînă la marginile lumii... De la o vreme, mă caută tot felul de prinţi şi de regi să-i iau sub ocrotirea mea şi eu mi-am făcut un obicei, să nu cuceresc cu sabia nici o cetate şi nici o ţară care mi se supune de bună voie.
Tînărul rege îşi ridică fruntea cu semeţie şi de-abia atunci văzu ruinele cetăţii care mai fumega încă, ostaşii care se odihneau după multe zile de luptă şi morţii care încă nu fuseseră ridicaţi.
— Pe toţi zeii, aici e vorba de o bătălie! zise macedoneanul, strunind frîul şi punînd mîna pe mînerul spadei.
— Bătălia aceasta s-a şi isprăvit!
— Şi tu eşti învingătorul, sau cel învins?
— Tocmai asta aş vrea să ştiu...
— Şi ai vrut să afli de la mine?
— Am înaintat în ţara aceasta pas cu pas, unde toţi s-au bătut pentru fiecare palmă de pămînt. Le-am luat cetăţile, nu mai au cu ce să lupte, n-au mai rămas decît cîteva grupuri răzleţe şi cîteva căpetenii.
— Şi ce-ţi mai trebuie ca să fii învingător?
— Nimic altceva decît să recunoască şi ei victoria. Să se considere învinşi şi să se convingă de acest lucru.
— Ca să spun drept, nici mie nu mi-a fost indiferent dacă sînt sau nu sînt recunoscut ca învingător şi stăpîn. Ba chiar îmi făcea plăcere să fiu adulat, să mi se închine întreaga curte a lui Darius, toţi marii lui dregători, iar regina să mă numească fiul său. Curtea regelui pe care l-ai bătut nu ţi se ploconeşte? Căpeteniile regatului nu îngenunche la picioarele tale şi nu îţi sărută poalele? Prinţesele nu-ţi oferă graţia lor? Nu ţi se aştern covoare în drum şi nu ţi se presară flori pe unde treci?
— Ei să se ploconească, să îngenuncheze, să sărute poalele, să presare flori în cale?
— Fii aspru şi neîndurător cu cei îndărătnici, recunoaşte meritele în luptă a celor care s-au bătut cu vitejie pentru regele lor, fă-le cinstea să-i lei în slujba ta, taie capetele care nu se pleacă, răsplăteşte supunerea şi devotamentul, nu e prea greu, doar îl faci de dragul lor, pedepseşte-i, aşa de ochii lumii, pe cei care şi-au trădat sau şi-au ucis regele, asta face impresie în rîndurile poporului.
— Dar de unde să-i iau? Nu numai căpeteniile, dar şi soldaţii de rînd se bat pînă cad ucişi. Iar cei care nu reuşesc acest lucru, nu aşteaptă nici ca să li se recunoască vitejia, nici să fie răsplătiţi, nici să intre în serviciul meu. Cu ultimele puteri îşi înfig pumnalul în piept sau sorb otravă. Ar fi în stare să piară cu toţii decît sa strige măcar unul singur şi măcar o singură dată: „Trăiască împăratul învingător, glorie lui!”
— Dar ce fel de oameni sînt ei, unde ne aflăm? întrebă tânărul rege care văzuse cea mai mare parte a lumii dar încă nu întîlnise aşa ceva.
— Ei se cred nemuritori. Ne aflăm pe pămîntul Daciei.
Ulpiu Traian văzu cum regele cade pe gînduri şi se întunecă. Şi, ca să nu-i lase timp să se închidă în el, îi spuse:
— Şi tu ţi-ai îndreptat oastea spre această ţară. Ba ai trecut şi fluviul. Cum a fost?
— Cronica expediţiei a fost ţinută de Eumenes din Cardia şi Diodotos din Eritrea...
— Dar eu aş vrea să ştiu chiar de la tine ce a rămas nespus, ce a rămas nescris.
Tînărul rege se aprinse. Necunoscutul acesta, fie el chiar un mare general, fie chiar un împărat, mergea cu îndrăzneala prea departe. Vru să smucească frîul şi să-şi înfigă pintenii în coastele calului. Dar nu se putea mişca.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că trebuie să spui adevărul.
— Şi dacă nu vreau să mai spun nimic?
— Te tin aşa, înţepenit, pînă te hotărăşti să vorbeşti.
Alexandru încercă să se smulgă din această stare dar nu-şi putea clinti nici măcar un muşchi.
— Ai tu atîta putere?
— Am răbdare cu tine, să te convingi singur.
— Eşti oare un zeu?
— Zeii nu prea mai obişnuiesc să coboare din Olimp.
— Un biet om?
— Nici atît măcar. Nu sînt decît un general care şi-a condus oastea la victorie şi un împărat care s-a obligat faţă de poporul său să cucerească această ţară. Şi care vrea să-şi ducă misiunea pînă la capăt.
— Dar asta e treaba ta, de ce mă amesteci pe mine?
— Îţi repet, nu pleci de aici pînă nu aflu de la tine de ce ai pornit asupra Daciei şi de ce nu ai supus această ţară?
Tînărul rege căută încă o dată să se urnească din loc. Numai buzele putea să şi le mişte.
— Poţi să începi, te ascult.
— Cum am ajuns eu la dacii care se cred nemuritori? Este o poveste foarte lungă... Este, de fapt, toată povestea vieţii mele din momentul cînd am deschis ochii asupra lumii şi pînă am trecut Istrul. Întreaga mea copilărie şi prima tinereţe au fost stăpînite de dorinţa de a afla dacă este posibilă nemurirea, unde se află, cine o deţine, cine poate să o dea, cum se poate cuceri, cum se poate păstra.
Cred că nu a existat pe lume un alt băiat care să-şi iubească şi să-şi urască, în acelaşi timp, tatăl, cum am făcut eu. Eram beat de admiraţie şi ros de invidie cînd îl vedeam că porneşte în fruntea oştirii sau cînd se întorcea de la bătălie. Cînd chema generalii la sfat, cînd primea solii, cînd se aşeza în capul mesei, la ospeţe, cînd sta pe tron alături de mama mea, o femeie tulburător de frumoasă, cînd se retrăgea în iatacul ei. El nu mă privea decît ca pe un copil şi asta mă scotea din sărite. Ba chiar cînd a început să mă privească puţin mai altfel, tot nu s-a schimbat situaţia în bine. Dimpotrivă...
Îmi aduc aminte de o întîmplare, care a fost, de fapt, prima noastră ciocnire. Se întorcea dintr-o luptă obosit şi plin de praf, poate chiar rănit. Dar învingător, ca de obicei. Sunau trîmbiţele şi băteau tobele, s-a deschis larg poarta cea mare a cetăţii, lumea îl aclama de pe creasta zidurilor şi de-a lungul drumului. A intrat triumfal în cetate, şi pînă seara, în urma lui, s-au scurs convoaiele de sclavi şi carele de pradă.
Îi ieşisem înainte, la scara palatului, împreună cu regina şi dregătorii. El a descălecat, m-a luat pe umeri, m-a ridicat de subsuori şi m-a aşezat în locul său, pe spinarea calului. Toată lumea a izbucnit în urale. Era un fel de învestitură, un semn că eu îl voi urma la cîrma ţării şi că el are încredere în mine. Numai că eu, în loc să mă las pătruns de solemnitatea clipei, nu mă arătam deloc mulţumit şi nu stam deloc cuminte.
— Ce e cu tine? m-a întrebat el, stăpînindu-se şi zîmbind.
— Nu-mi convine să mă sui în spinarea unui cal obosit.
— Dar calul ăsta m-a purtat din victorie în victorie.
— Tocmai de aceea... Eu vreau altul.
— Este cel mai bun cal din cîţi se află în această parte a lumii.
— Pentru mine vreau unul care să-l întreacă.
Regele m-a ridicat din nou de subsuori şi m-a lăsat cu picioarele pe pămînt. Se cam întunecase. A încercat, totuşi, să zîmbească. Dar mie mi s-a părut că, de fapt, rînjeşte strepezit.
— N-ai vrea unul cu coarne? mi-a zis cam în bătaie de joc.
