CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.
