I
Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui fiinţă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecţionat pentru recepţionarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze.
— Lie!... Lie!...
Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse şi acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o ştia răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viaţa! Nu avea să-i deschidă, aşa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea şi atâtea rânduri.
— Lie!... Lie!...
Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială.
Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Şi fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuşi, independent de voinţa lui... Prostii! Uşa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă.
— Lie, dragul meu, nu eşti acasă?
Da, ea era. Viaţa!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce ştia poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viaţa tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit aşa de luni şi luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla?
„Nu ştiu!... Nu ştiu!... În orice caz ar fi groaznic”.
Dar dacă, totuşi, nu era viaţa? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri?
Ina era afară, la uşă... Ina aştepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păşi dincoace, în împărăţia de tăceri şi umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai şi de putred?
— Lie, te rog, deschide! A început să ningă şi am îngheţat.
Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopţii de început de iarnă. Totuşi, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică şi se apropie de uşă.
— Ina, tu eşti, într-adevăr?
— Eu, Lie. Cum mă poţi lăsa atâta timp în frig?
— De ce ai venit? Nu ţi-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci!
— Cum poţi fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog!
Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea şi cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, şi se roagă de el.
— Ina, eşti singură? Nu mai e nimeni pe aproape?
— Cine vrei să fie? Sunt singură şi mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie!
— Uită-te bine. Nu se poate să nu fie.
— Nu e nimeni, Lie, nimeni.
— Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viaţa mamei tale.
— Mă jur pe viaţa mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni.
— În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ţi deschid. De data asta, în mod excepţional, am să-ţi deschid.
Şi după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă uşa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă uşurat şi, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de uşă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală.
„Poate au revenit crizele”, şopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boţindu-i trăsăturile.
— Lie, ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav?
Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini şi decolorat, care avea o vechime de cel puţin patruzeci de ani. Şi cum privea aşa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a oraşului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a oraşului, cât strada pe care locuia.
Ameţit, clătinându-se, întinse braţele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconştient:
— Ina!
Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, şi nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă şi de înclinată ca şi strada lui, continua să-l privească duios şi trist totodată. Şi într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald şi de carne.
— Au, mă doare, Lie!
Găsise reazemul umerilor ei şi, datorită lui, echilibrul. Şi ca ea să nu bănuiască nimic, îşi înnodă braţele înapoia grumazului ei.
— A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut.
— Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba şi cu ochii, învinsă de îmbrăţişarea în care îl regăsea.
La braţul ei putu păşi până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în uşă. Răsuflă uşurat. Acuma camera îşi recăpătase proporţiile obişnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o ameţeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina.
Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate.
— Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine.
Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare şi lui i se păru că puţinele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele.
— Ssst! Vorbeşte mai încet, Ina! Te rog!
— De ce, Lie? Nu eşti singur?
— Sunt singur.
Şi în gând:
„Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.”
Şi privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereţi.
— Atunci de ce să vorbesc încet, Lie?
Lie nu-i răspunse şi ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Şi fiindcă nu se pricepu, nu simţi spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creştea, fiindcă ochii tuşei Tudoriţa, însufleţiţi parcă, îi aruncau reproşuri mute.
— Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele?
— Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit.
— Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele.
— Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea.
— Nu se poate! Şi, mă rog, de ce nu se poate?
— Pentru că nu se poate!
Şi îşi acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viaţa. Ina?... Viaţa?... Poate numai viaţa sub chipul Inei?...
— Ina... tu eşti Ina?
— Cum poţi întreba aşa ceva, Lie?
— În definitiv, de ce n-ai fi Ina?
Şi privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viaţa. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă uşurat, o trase pe genunchi şi îşi culcă obrazul pe sânul ei cald.
— Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat!
— Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ţi se pare numai fiindcă vii de afară, din viaţă. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână aşa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăţi trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii şi tu ca mine... Trebuie să-ţi ascunzi viaţa înăuntrul tău, aşa cum fac eu... Eu nu am conştiinţa trăirii mele şi tu, Ina, trebuie să ţi-o pierzi pe a ta.
— Lie, nu înţeleg! De ce trebuie să-mi pierd conştiinţa trăirii mele?
— De ce? Uite!... Priveşte!... Şi arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ţi spun nimic? Priveşte-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Şi află că nu totdeauna au fost aşa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbeşti tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tuşa Tudoriţa, descifrează-i cuta dintre sprâncene şi spune-mi apoi dacă nu ţi-e puţin teamă.
Ina îl privi neîncrezătoare.
— Ce mai sunt şi prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăştia cu mustăţi şi barbete? De cucoanele astea cu malacoafe şi dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Şi uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Vă rog să nu fiţi supăraţi că am venit să-l văd pe Lie.
Făcu o reverenţă combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-şi mâinile la spate şi legănându-se ca o fetiţă, începu să treacă în revistă portretele.
— Degeaba, Ina! Ţi-e teamă. Haide, mărturiseşte! Nu-i aşa că ţi-e puţin teamă?
— Ce mustăţi imposibile are domnul ăsta cu lanţ de aur la vestă. Cine-i?
— Bunicul Toma.
— Şi doamna asta e tuşa... Cum ai spus că o cheamă?
— Tuşa Tudoriţa. Doamne, ce încruntată este!
— Iarăşi începi? Degeaba, nu mă sperii.
— Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toţi bătrânii şi bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut şi altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viaţa pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile şi tabieturile lor, astăzi de neînţeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanţă... Poate acuma e vis şi atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puţin real faptul că tu eşti aici, că priveşti aceste portrete fără teamă, că poţi ironiza... E de necrezut cum de poţi ironiza. Ina, vrei să mă priveşti puţin?
Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe şi cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor.
— Lie, te rog, nu mai vorbi aşa.
— Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou ştiu că eşti tu. Adineaori iarăşi am crezut că este altcineva.
— Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe.
— Nu întreba. Tu nu poţi înţelege. Lasă-mă să mă bucur că eşti aproape de mine.
— Şi eu mă bucur, Lie. Simţi?
— Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbeşte mai încet.
— Când te aud vorbind aşa, Lie...
Se desprinse din braţele lui şi începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit.
— Ce-i când vorbesc aşa, Ina?
Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Şi plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare şi deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame.
Mult mai târziu, paşii Inei se opriră în faţa unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase.
— Ce mobilă e asta, Lie?
— Un scrin.
— A, un scrin!
Şi începu să râdă.
— De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin?
— Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Şi ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea?
— Eu? Nimic. Şi nici n-am habar ce conţin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid.
— Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate?
— Nu ştiu! Încearcă şi tu.
Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise şi deschise pe al doilea. Nici acesta nu conţinea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe şi o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme şi din diferite epoci. În sfârşit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puţin întunecat şi puţin prăfuit, ce exala miros de mucegai şi de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi.
— Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie.
Ina vorbise din nou tare, şi Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tuşei Tudoriţa, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, îşi făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând.
— Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta.
Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tuşii Tudoriţa, Ina veni în faţa lui, ducând rochia pe braţe.
— Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin.
— Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puţind îngăima cuvintele, pentru că recunoştea în rochia de pe braţele Inei rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa din portret.
— E splendidă, Lie!
— Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tuşii Tudoriţa, ci parcă tuşa Tudoriţa era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi şi slabe un evantai de os. Tuşa Tudoriţa îl privea încruntată şi parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări şi blesteme.
— Lie, rămâi aşa! Să nu te uiţi până nu ţi-oi spune.
Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, îşi acoperi ochii cu palmele, aşteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul.
— Acuma poţi să te uiţi, Lie! îl anunţă ea curând după aceea.
Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-şi ia palmele de pe ochi.
— Te rog, Lie, priveşte-mă!
Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, îşi prăbuşi palmele pe genunchi. Şi atunci, la câţiva paşi de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tuşii Tudoriţa, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o ştia, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloş bogat şi pliseuri multe în jurul gâtului.
— Sunt frumoasă, Lie?
— Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine.
— Prostule, dar de ce ţi-ar fi teamă de mine?
Şi Ina râse abia auzit, cu sonorităţi tainice, melodioase. Râsul ei, până şi râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori şi umbre ale vreunui portret.
Lie o privea şi se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparţinea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui şi cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viaţa înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-şi tinereţea şi alungind în adâncurile din el viaţa lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniţi de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopţii a închipuitelor fantome care, copleşite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilţuri largi şi moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiţi şi cu alei năpădite de cucută.
— Lie, nu spui nimic? La ce te gândeşti? De ce mă priveşti aşa?
Era vocea Inei... Ea întreba. Totuşi, Ina aceasta nu venise de afară, din viaţă. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereţi. O Ina care să aibă teamă de viaţa din afara zidurilor casei şi care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Aşa dorise să fie femeia lui şi iată că Ina, Ina înveşmântată cu, rochia scoasă din scrin, aşa era.
— Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine.
— Sunt frumoasă, Lie?
— Frumoasă? Eşti minunată, Ina!
— Atunci de ce nu vii să mă îmbrăţişezi?
— Vin, Ina, vin!
Tocmai schiţase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tuşii Tudoriţa căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo şi nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, şi mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea şnurului se împlinise. Şi tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câţiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând.
Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântaţi, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tuşii Tudoriţa care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tuşii Tudoriţa era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza.
— Lie, rochia asta...
Şi o clipă mai apoi se prăbuşi pierzându-şi cunoştinţa.
Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în braţe, o ridică de jos, o culcă pe pat şi făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leşin. Târziu de tot, Ina îşi reveni.
— Lie, eşti aici!... Ce bine îmi pare că eşti lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit şi am reînviat într-o altă viaţă fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deşi e absurd, stupid şi absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tuşa Tudoriţa.
— Nu, Ina! Nu trebuie să-ţi fie frică de tuşa Tudoriţa... cât timp porţi rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O ştiu, o simt, Ina. De ce să-ţi scoţi rochia? Dacă ai şti ce bine te prinde. Ce minunat arăţi cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta?
— Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina?
Şi în noaptea aceea, rochia de tafta a tuşii Tudoriţa fu rochia de mireasă a Inei.
