PDF Crizanteme pentru Erna de Theodor Constantin carti politiste autori straini

PARTEA ÎNTÂI

 

 

 

1

 

Maiorul Bogdan Tudoraşcu îşi întinsese lungile sale picioare, atât de lungi încât depăşeau cu mult lăţimea biroului său de stejar – birou pe care nu se aflau nici mapă, nici călimară, nici vreun alt obiect ce, în mod obişnuit, se găseşte pe masa de lucru a unui „hârţogar”, cum obişnuia el să-i numească pe toţi cei obligaţi să lucreze între patru pereţi. În schimb, pe tăblia lucioasă a biroului, acoperită cu o placă de cris­tal veritabil, scânteietoare şi cu reflexe de curcubeu atunci când soarele năvălea prin fereastră, o balerină de porţelan pornise parcă să execute o piruetă dificilă, una dintre dificilele piruete atât de mult preţuite de amatorii baletului clasic.

Maiorul Bogdan privea balerina de porţelan, ochii lui oglindeau încântare – aceeaşi naivă încântare de băieţaş, care îl făcea pe şeful şi prietenul său, colone­lul Radu Mănăilă, să creadă că în sufletul colaborato­rului său exista o uluitoare cantitate de candoare – şi cu toate acestea se întâmpla pentru prima dată s-o pri­vească fără s-o vadă şi în consecinţă, fără să se bucure, cu obişnuita bucurie pură, dezinteresată. O privea şi totuşi n-o vedea, preocupat fiind de cu totul altceva. Mai exact, obsedat de cu totul altceva. În urmă cu un sfert de oră, când intrase pe uşă, observase că cifrele zilei respective de pe calendarul şefului său erau încercuite: 29 august.

29 august! Avea sentimentul că data era importantă nu numai pentru cel care o încercuise cu o linie ovală, groasă şi roşie, ci, în egală măsură, şi pentru el însuşi. Dar, cu toate sforţările pe care le făcea, nu izbutea să-şi amintească în ce consta importanţa ei. De aceea deveni aproape furios, fiindcă preocuparea de a-şi aminti îl priva de plăcerea, atât de necesară, cotidian necesară, ca înainte de a se înhăma la treabă, cum obişnuia el să spună, să se bucure de prezenţa de por­ţelan a balerinei pe care, fără nici un efort de imagi­naţie, izbutea s-o vadă dansând, cu o graţie anacronică, da, anacronică, acompaniată de un instrument nu mai puţin anacronic: clavecinul.

Acum, din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi amintească, imaginaţia lui nu mai izbutea să însufle­ţească balerina, care apucase doar să schiţeze gestul de a se răsuci în atât de familiara piruetă.

„Cum naiba nu-mi pot aminti! se necăji el. Baremi de-ar veni mai degrabă Ducu să-l întreb pe el!”

Dar iată că, brusc, îşi aminti. 29 august era data când Erna Caroţi urma să fie eliberată din închisoare. Îşi consultă ceasul de la mână. Era trecut de zece. La ora aceea, foarte probabil că Erna fusese eliberată. Aduce­rile aminte îi năvăliră în minte ca o herghelie de cai speriată de un incendiu. Ei da, pe bună dreptate Ducu încercuise data din calendar. Era o dată care, în pri­mul rând, dacă nu în exclusivitate, pe el îl privea şi, dacă o încercuise, însemna că luase sau eventual era pe punctul de a lua unele măsuri de securitate a propriei sale persoane. Pe urmă, în clipele imediat următoare, o văzu pe Erna şi auzi cuvintele ei:

Am o mulţime de motive ca să vă urăsc, dintre care unul foarte important. Bineînţeles că nu sunt dispusă să mă confesez dumneavoastră, aşa că este inu­til să mă întrebaţi care este acel motiv foarte impor­tant pentru care vă urăsc. Pot, în schimb, să vă măr­turisesc altceva: de ce l-am ales tocmai pe tânărul Vladone ca să-i sucesc capul în aşa măsura – reţineţi, să-i sucesc capul, atât şi nimic mai mult – încât eva­darea lui Balthazar să se datoreze, în cea mai mare parte, aportului adus de tânărul dumneavoastră colabo­rator, probabil cel mai tânăr. Fiindcă vă urăsc, fiindcă am vrut să mă răzbun. Faptul că Balthazar nu mai este liber diminuează satisfacţia răzbunării. Probabil că timpul pe care îl voi petrece la închisoare va însu­fleţi dorinţa răzbunării. Se va întâmpla cu mine ceea ce se întâmpla cu acele baterii care se încarcă singure sub influenţa razelor solare. Nu ştiu cât de mare va fi pedeapsa pe care urmează s-o primesc. Dar dacă voi putea supravieţui regimului de închisoare, dacă nu voi fi mult prea bătrână când voi ieşi, iar dumneavoastră nu veţi fi apucat să ieşiţi la pensie, cred că veţi mai auzi de mine, fiindcă vă voi urî în aşa măsură, încât veţi începe să vă temeţi de răzbunarea mea.[1]

Atunci el, Bogdan, auzind ameninţarea rostită de Erna, zâmbise, închipuindu-şi că e vorba doar de o simplă lăudăroşenie. În schimb Ducu, – şeful său, colo­nelul Radu Mănăilă – care o anchetase personal pe spioană, se uitase la ea într-un anume fel, imposibil de descris, ceea ce l-a făcut pe Bogdan să nu mai aibă nici un fel de îndoială că luase în serios ameninţarea. Mai târziu, când Erna, condamnată, se şi afla la închi­soare, avusese prilejul să înceapă a crede că şeful şi prietenul său puţin, măcar puţin, se temea de Erna.

În ziua aceea, maiorul Bogdan abia picase la sediu, frânt de oboseală, transpirat şi flămând. Pe drum, tot timpul, se gândise la Erna, la straniul ei comportament din timpul anchetei, la semnificaţia adevărată a ame­ninţării proferate la adresa şefului său. Aducerea aminte fusese declanşată de faptul că, întâmplător, tre­cuse prin faţa blocului în care locuise Erna. Pe urmă, revenind la sediu şi dând cu ochii de Ducu, fără nici un fel de intenţie, îi spuse:

— Mai adineauri, pe Calea Victoriei, trecând prin faţa blocului în care a locuit Erna, mi-am adus aminte că, atunci când va ieşi, va fi încă destul de tânără ca să pună în aplicare ameninţarea.

Atunci Ducu, furios, aproape că ţipase la el:

— Ascultă, Bogdane! Te rog să nu-mi mai aminteşti niciodată de treaba aceasta. Auzi? Niciodată!

Surprins, dar mai ales intimidat de violenţa cu care colonelul rostise cuvintele, murmurase:

— Bine, bătrâne, bine! Şi în gând adăugase: „Oare şeful se teme de răzbunarea Ernei?”

29 august! Erna era din nou liberă. În clipa aceea probabil se afla în tren, în drum spre Bucureşti, hotărâtă să-şi pună în aplicare răzbunarea, pe care, în anii în care stătuse închisă, şi-o pregătise până la cele mai mici detalii.

Abia acum maiorul Bogdan redescoperi balerina de porţelan şi i se păru că biata de ea obosise de efortul pe care îl făcea ca să se menţină în poziţia aceea gra­ţioasă. Îi zâmbi cu înţeles, ca şi când ea ar fi fost o fiinţă vie în stare să înţeleagă că numai un motiv atât de grav – ieşirea Ernei din închisoare – l-a putut face s-o ignore. Întinse mâna, apucă figurina de porţelan şi începu s-o mângâie absent. Se gândea tot la Erna, deşi dorea să pună stavilă gândurilor, să le abată în alta direcţie. Erna era din nou liberă! Şi ? Ce dacă era liberă? În definitiv, era o prostie că se simţea neliniş­tit. Da, era din nou liberă şi, în consecinţă, liberă să-şi pună în aplicare ameninţarea. Ce naiba, şeful, colonelul Radu Mănăilă, cel mai strălucit lucrător al contra­spionajului, să se teamă de răzbunarea Ernei? E drept, în două rânduri Erna le dăduse mult de furcă, dar aceasta nu era o dovadă. Cel puţin teoretic, Erna nu putea constitui o primejdie reală pentru un om cu expe­rienţa şi calităţile şefului său. Totuşi, dacă acesta în­cercuise în calendar data de 29 august, însemna că, cel puţin virtual, Erna reprezenta un pericol. Dar oare în ce scop şeful încercuise data din calendar? Doar ca să nu uite ziua când Erna avea să fie liberă? (Însemnarea nu părea recentă). În măsura în care îl cunoştea, o asemenea explicaţie nu părea plauzibilă. Probabil că ar fi mai aproape de adevăr dacă ar presupune că şeful însemnase data pentru a acţiona în vreun fel.

Pentru a acţiona în vreun fel? Da, aceasta era sin­gura concluzie logică. Şi totuşi... îi era peste putinţă să şi-l închipuie pe colonel acţionând împotriva Ernei – naiba ştie în ce fel! – înainte de a se fi convins ca ameninţarea nu era doar o simplă lăudăroşenie, mai exact, înainte ca Erna să treacă la acţiune.

„Nu-l văd acţionând – vorbi tare, ca şi când s-ar fi adresat balerinei de porţelan pe care palmele sale o legănau uşurel – decât numai în cazul când... când Ducu realmente se teme de răzbunarea ei.”

În clipa aceea colonelul Radu Mănăilă intră pe uşă.

— S-a întâmplat ceva, Bogdane? întreba încă din prag.

— Nimic! Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă ai aerul de parcă s-ar fi întâmplat ceva.

— Nimic!... Mă gândeam!...

— Aşa!

— Mă gândeam că în ultima vreme cam şomăm, bătrâne.

— Păi de aceea te-am şi sfătuit să-ţi iei concediu. Tu însă refuzi. Vezi să nu păţeşti ca anul trecut, când n-a fost posibil să pleci decât în ianuarie.

— N-aş avea nimic împotrivă dacă până atunci s-ar ivi ceva care să ne scoată puţin din amorţeala asta. Dar nimic! Numai fleacuri. Doar dacă…

Şi nu mai continuă.

— Ce?

— Doar dacă întrevezi tu un posibil caz pe măsura noastră.

— Nu-ţi făcea iluzii, măi băiete! Pleacă în concediu. Luna septembrie la munte e cea mai frumoasă.

Degeaba. Ducu nu se prinsese. Dar oare sesizase alu­zia? Fără îndoială! Erna pusă pe răzbunare. O Erna, care în două rânduri le dăduse mare bătaie de cap[2] pusă pe răzbunare, putea fi un caz pe măsura lor. Fără îndoială, Ducu sesizase la ce anume el, Bogdan, făcuse aluzie. Nu găsise însă de cuviinţă să-i răspundă. Părea preocupat să cerceteze calitatea hârtiei din care fusese colecţionat carneţelul, pe care tocmai îl scosese din seif.

Văzându-l cu câtă atenţie examinează carneţelul, maiorul Bogdan simţi că speranţa îi încolţeşte din nou în suflet. El ştia că şeful pregătea un carneţel de fiecare dată când avea să rezolve un nou caz. Faptul că şeful se pregătea să înceapă un carneţel, chiar în ziua când Erna era din nou liberă, ce altceva putea să însemne decât că se aştepta ca ea să le dea de furcă?

Cu infinite precauţii maiorul Bogdan depuse pe birou figurina de porţelan, ca să-şi frece mâinile. De fiecare dată când i se oferea un prilej ele satisfacţie, obişnuia să şi le frece. Numai că de data asta nu se întâmpla aşa. Colonelul în loc să scoată stiloul şi să scrie pe prima pagină a carneţelului data şi denumirea codifi­cată a „cazului” în curs de rezolvare, aşa cum obişnuia, brusc, apucându-l cu două degete de un colţ, cu un fel de scârbă, de parcă ar fi ţinut între degete coada unui şobolan mort, îl aruncă înapoi în fişeu. Pe chipul colo­nelului, Bogdan descifră un fel de gravitate tragică, iar în ochi nelinişte. Parcă dinadins, spre a-şi feri privi­rea, colonelul întoarse capul spre peretele din dreapta, acolo unde era fereastra, probabil spre a se convinge dacă se mai afla sau nu la locul ei.

— Ducule! îl striga maiorul parcă spre a-l aduce la realitate, deoarece i se păru că şeful călătorea cu gândurile foarte departe.

— Te ascult, măi băiete!

— Ştii că mie nu-mi place să mă vâr cu anasâna în sufletul omului. Ştii, nu-i aşa?

— Da! Şi?

— Dar mai ştiu că nici ţie nu-ţi place.

— Dacă ştii atunci e foarte bine.

Deşi replica şefului era o invitaţie indirectă să fie lăsat în pace, maiorul totuşi nu se lăsă. Acum, dacă se pornise, nu mai putea da înapoi. Voia să ştie!

— N-am uitat că despre o anume persoană mi-ai in­terzis să mai deschid vorba.

— E bine că n-ai uitat.

— Totuşi am să mă prefac, bătrâne, că am uitat şi am să te întreb: Ce ai de gând să faci?

Colonelul întoarse capul şi îl privi cu o uimire sinceră.

— Nu înţeleg! Ce am să fac în legătură cu ce? Cu cine?

— Cu Erna. Ce Dumnezeu, bătrâne, zău că n-are nici un haz să te prefaci ca şi când astăzi nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Şi, mă rog, ce s-a întâmplat? întrebă colonelul privindu-l cu o candoare, care pe maior îl cam des­cumpăni.

— Erna e liberă. Astăzi i-au dat drumul. Sau, dacă până în clipa asta încă nu i-au dat, o vor face de acum încolo.

— Să sperăm că anii pe care i-a petrecut în închi­soare au vindecat-o de spionaj.

— Bine, dar nu despre asta e vorba, replică maio­rul, aproape furios că şeful său se eschivează să abor­deze un subiect care în clipa aceea îi obseda pe amândoi. Sunt şi eu de părere că Erna s-o fi lecuit de spio­naj. În două rânduri când ne-a înfruntat i-am venit de hac. Prima dată ne-a scăpat ca prin urechile acului, ca să nu spun că ne-a scăpat numai fiindcă noi, după ce am prins în plasă peştele cel mare, pe Balthazar, nu ne-a mai interesat plevuşcă sau, mai exact, fiindcă nu ne-am dat seama că ceea ce luam noi drept plevuşcă – pe Erna – de fapt, chiar dacă nu era unul de „mărimea” lui Balthazar, făcea totuşi parte din aceeaşi specie.

— Unde vrei să ajungi, măi băiete? întrebă colonelul, parcă puţin plictisit.

— Ai răbdare, bătrâne. Ai să vezi imediat. Erna nu e numai frumoasă. Este şi foarte deşteaptă. Până la ea, nici un alt infractor, implicat în unul din cazurile rezol­vate de noi cu succes, nu ne-a dat atâta bătaie de cap. E drept că meritul nu a fost al ei integral, de vreme ce, în amândouă cazurile, am urmărit în primul rând să punem mâna pe Balthazar. Totuşi, ea a fost aceea care a acţionat cu îndrăzneală, pricepere, fantezie şi ingeniozitate. Cu toate acestea nu cred că ar mai tenta-o să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Cred că a tras învăţăminte din repetatele insuccese ale lui Balthazar, în cazul când propriile înfrângeri nu i-au fost de ajuns. Toate acestea mă fac să cred că Erna nu se va lăsa ispitită, pentru a treia oară, să facă spionaj.

— De acord! Şi?

— Ce vreau să mai spun? Da! Că pe Erna nici măcar nevoia de bani nu o poate împinge să o ia de la înce­put. Din moştenirea pe care i-a lăsat-o sud-americanul ei – moştenire care n-ar fi exclus să reprezinte, de fapt, răsplata pecuniară a „Trustului” pentru serviciile aduse – Erna n-a apucat să cheltuiască decât doar un sfert. Deci, fiind la adăpost şi de orice fel de griji materiale, avem toate motivele să sperăm că s-a lecuit s-o mai facă pe Mata Hari.

— În cazul acesta, ce anume te nelinişteşte? îl în­trerupse colonelul, privindu-l din nou cu o candoare care nu părea deloc simulată.

— Spune-mi, Ducule, tu vezi vreo deosebire între revanşă şi răzbunare?

— Nu are nici o legătură una cu alta.

— De acord: nu are nici o legătură. Una-i scripca, alta-i iepurele. Ei bine, Balthazar, marele Balthazar, de fiecare dată când i-am venit noi de hac, ce ţi-a spus? Ţi-a spus că în runda următoare îşi va lua revanşa. Este, bătrâne?

— Exact.

— Erna însă, care este femeie şi, din păcate, ca orice femeie, nu ştie să piardă, când s-a văzut arestată nu te-a felicitat, şi nici nu te-a anunţat că îşi va lua revanşa, aşa cum a făcut-o Balthazar, ci te-a amenin­ţat că se va răzbuna pe tine în ziua când va fi din nou liberă. Dacă în locul Ernei ar fi fost o altă femeie, am putea crede că pur şi simplu s-a lăudat. Întrucât te-a ameninţat Erna, ar fi o prostie să ne închipuim că a făcut-o din fanfaronadă. Îmi vin în minte cuvintele ei din ultima zi a procesului.

— Vrei să ţi le reproduc? întrebă colonelul ironic.

— Dacă le mai ţii minte...

— Cum să nu!

Şi colonelul reproduse ameninţarea Ernei cuvânt cu cuvânt, fără nici un fel de modulaţie în voce, de parcă nu el ar fi vorbit.

— Exact! Văd că n-ai uitat nici măcar un singur cuvânt. Şi după cum prea bine ştii, nici ea nu este bătrână – a făcut numai şapte din cei doisprezece ani la câţi a fost condamnată – şi nici tu nu ai ieşit încă la pensie, în concluzie, bătrâne, deoarece Erna nu-i o gâscă tâmpită, care s-a apucat de spionaj fiindcă avea nevoie de nişte bani în plus ca să-şi cumpere niscai peruci, niscai zorzoane din pachet, ci Erna, cred, bătrâne, că avem motive să ne temem de răzbunarea ei. Mă bag şi eu în aceeaşi cofa, deşi mie nu mi-a făcut cinstea de a mă ameninţa cu răzbunarea ei. Suntem însă prieteni. E clar, bătrâne, nu-i aşa?

Colonelul nu-i răspunse imediat. Privea din nou fe­reastra prin care se vedea un cer albastru ca o mediterană. Din profil, colonelul arăta mult mai tânăr decât vârsta pe care o avea. Dealtfel, în general era foarte greu să-ţi dai seama câţi ani avea în realitate. În dese rânduri, pe stradă, Bogdan observase că femeile, mai ales cele tinere, îl priveau cu un ciudat interes, aşa cum ştiu ele să privească bărbaţii faţă de care simt o inexplica­bilă atracţie. La început, maiorul fusese intrigat – pri­etenul său împlinise cincizeci şi cinci de ani – dar, pe urmă, găsise explicaţia. În ciuda anilor, colonelul con­tinua să fie un bărbat frumos. Mai exact, dacă femeile îl plăceau, aceasta se datora faptului că era într-un anume fel frumos. Frumuseţea lui nu se mai purta, nu mai era modernă. Era o frumuseţe anacronică, caracteri­zată printr-o anumită distincţie, printr-o anumită fineţe, de parcă natura, plămădindu-l, migălise cu pasiune şi îndelung la cizelarea chipului său. Or, tocmai aceasta atrăgea curiozitatea femeilor, în special a tinerelor fete.

Maiorul Bogdan se întrebă cât timp va mai privi colonelul fereastra, şi dacă se gândea măcar să continue discuţia. Era însă hotărât să nu se dea bătut până când nu avea să afle ce gândeşte în legătură cu răzbunarea Ernei.

„Număr până la cinci, şi dacă nici până atunci nu catadicseşte să-mi răspundă, continui predica”.

Dar nu mai fu nevoie să numere. Colonelul întoarse capul, îl privi şi, involuntar, schiţă un zâmbet parcă trist, parcă, mai curând, timid.

— Uite, sunt de acord cu tine că Erna nu a renunţat la hotărârea ei de a se răzbuna. Mai mult, împărtăşesc punctul tău de vedere că anii de detenţiune au îndârjit-o în loc s-o cuminţească. Totuşi, tu pui problema, ca să zic aşa, într-un mod alarmist. Desigur, nu pot să ignor faptul că va încerca să se răzbune. Dar asta nu în­seamnă că trebuie neapărat să-mi şi fie frică de ea.

—...Şi chiar nu ţi-e frică deloc? întrebă maiorul, părându-i însă imediat rău că pusese întrebarea. „Şeful” avea acum tot dreptul să se simtă jignit. Ce Dumnezeu, doar era colonelul Mănăilă, omul care venise de hac superspionului Balthazar.

— Poate că puţin-puţin mi-e frică, Bogdane. Nu mă jenez s-o recunosc. Ştiu, o ştim amândoi, că, teoretic, n-ar trebui să-mi fie. Erna e singura, pe când eu, noi, suntem o întreagă instituţie. Forţele sunt inegale. Putem lua mă­suri ca fiecare pas al ei să ne fie cunoscut, putem ani­hila din faşă orice tentativă de... de răzbunare. Apropo, ştii că Erna a ieşit din închisoare azi-dimineaţă la ora zece?

— Precis?

— Da. Acum o jumătate de oră am telefonat directo­rului închisorii ca să-i reamintesc că astăzi e ziua când Erna urmează să fie liberă.

— Pentru asta i-ai telefonat? se miră maiorul.

— Dar tu ce ai crezut? Există vreun alt motiv?

— Nu ştiu. Totuşi, numai ca să-i reaminteşti să-i dea drumul?

— Da! Repet, i-am telefonat ca să-i reamintesc. Ştiu, nu era nevoie, totuşi i-am telefonat.

— Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că simţi nevoia s-o ştii liberă, observă Bogdan întrucâtva ironic, cel puţin în intenţie.

— Este vorba de cu totul altceva, măi băiete. Nu ştiu cum să-ţi explic mai bine, ca să nu mă înţelegi greşit. Probabil că ultimele trei luni Ernei i s-au părut cele mai lungi. Poţi să mă crezi că nici mie nu mi s-au părut mai scurte. Timp de trei luni am aşteptat cu nerăbdare ziua când ea avea să fie din nou liberă.

— Cu alte cuvinte, în sfârşit liberă să-şi pună în apli­care răzbunarea!

— Ia-o cum vrei. Eu aş spune altfel: am aşteptat cu nerăbdare ziua când Erna va avea libertatea să acţi­oneze. Este o formulare – cel puţin aşa mi se pare mie – mai aproape de adevăr.

— După mine, bătrâne, tot un drac.

— Mă rog!

— Bine, dar de ce această nerăbdare? insistă maio­rul. Îţi face plăcere să te ştii în pericol? Zău că nu pricep!

— Ai să pricepi imediat! Mai adineauri, ţi-am spus că, teoretic, n-ar trebui să mă tem de vreme ce ea e singură, iar noi o instituţie. Asta o ştim nu numai noi, ci şi ea. O ştie acum, dar a ştiut-o tot atât de bine şi în ziua când m-a avertizat că se va răzbuna. Eşti de acord, nu-i aşa?

— Categoric! Şi?

— Tu însă ai afirmat – şi eu am fost de acord cu tine – că ar fi o prostie dacă am considera amenin­ţarea Ernei drept o simplă lăudăroşenie. Asta ar trebui să însemne că Erna este hotărâtă să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Da, asta ar trebui să însemne!

— Şi nu înseamnă?

— Nu! Pentru că ea – dacă n-a renunţat cumva la răzbunare – cu mine vrea să-şi măsoare forţele.

— Ba cu noi, bătrâne. Erna nu-i proastă ca să-şi în­chipuie că te vom lăsa singur. Hotărâtă fiind să se răz­bune pe tine, în ultimă instanţă îşi va asuma riscul să se războiască cu instituţia noastră.

— Măi băiete, eu n-aş fi chiar atât de categoric în a face o asemenea afirmaţie. Erna doar ne-a oferit o mulţime de dovezi că e deşteaptă. Chiar tu ai recunos­cut mai adineauri.

— E dată naibii de deşteaptă, bătrâne!

— Ei bine, tocmai fiindcă e atât de deşteaptă nu cred că va risca să se războiască – aşa cum ai afirmat tu – cu instituţia noastră. Până acum, de câte ori a făcut-o, a păţit-o. Cred că s-a învăţat minte şi nu va mai fi ispitită să încerce pentru a treia oară. E mult mai probabil că va căuta – probabil că a şi găsit – un mijloc de a se putea răzbuna, dar în acelaşi timp să facă imposibil orice sprijin din partea instituţiei noastre.

— Cum, Ducule? O vezi pe Erna pândindu-te la un colţ de stradă şi împuşcându-te?

— N-o văd, băieţaş, n-o văd! Erna nu-i o femeie cu creier de găină. Cred că un asemenea mod de a se răzbuna l-ar considera sub demnitatea ei.

— Poate o vezi atrăgându-te într-o cursă, mai exact dându-te pe mâna vreuneia dintre fostele ei „călugă­riţe”, ca să te compromită?

— Nu este o răzbunare gen „Erna”.

— Asta de unde ai mai scos-o? Ca să faci o ase­menea afirmaţie, că nu ar fi o răzbunare gen Erna, ar trebui să ştii în ce fel obişnuieşte ea să se răzbune. Or, până în prezent, ea nu ne-a oferit o mostră de răz­bunare marca „Erna”.

— Exact! Nu ne-a oferit o asemenea mostră şi, în consecinţă, de acord cu tine că nu ştim în ce fel obişnuieşte să se răzbune. În schimb însă, ni s-a oferit pri­lejul să-i descifrăm, măcar cât de cât, psihologia. Şi dacă nu mă înşel, dacă am izbutit s-o cunosc într-o oarecare măsură, aşa cum îmi place să cred, am îndoieli serioase că va încerca să se răzbune folosind ca momeală vreuna din „călugăriţele” ei. Şi ştii de ce?

— De ce? întrebă maiorul aproape fără voie.

— Pentru că sunt convins că, la rândul ei, m-a intuit măcar în atâta măsură, încât să înţeleagă că, datorită unei experienţe dureroase din trecut, am devenit imun faţă de anumite tentaţii şi că a încerca să se răzbune în acest fel va însemna, cu anticipaţie, un eşec. Îţi dai seama desigur că, înainte de a se hotărî pentru o anume răzbunare, Erna trebuie să fie sigură – sau aproape sigură – de reuşită, deoarece în situaţia ei nu-i este îngăduit să greşească. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Ba da!

— Atunci, măi băiete, caută altceva.

— Încerc, dar în zadar. Nu-mi dă deloc prin minte cum ar putea ca să se răzbune, ca noi s-o recunoaştem drept o răzbunare marca „Erna”. Dar ce ar fi dacă ai încerca şi tu?

Colonelul ridică din umeri. Brusc se ridică din foto­liul pe care stătuse şi începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile la spate, străbătând spaţiul cu paşi mici şi uniformi. Chipul său, care exprima o anume gravitate tristă, trăda abia acum adevărata sa vârstă.

— Am încercat, dar în zadar. La fel ca tine îmi este imposibil sa întrevăd în ce fel s-ar putea răzbuna. Şi de ce crezi că posibila răzbunare mă nelinişteşte? Pen­tru că nu văd în ce fel ar putea ea să lovească, ca să pot para la timp lovitura. Înţelegi? Şi deoarece nu pot, am sentimentul că sunt vulnerabil, că sunt la discreţia ei şi că, atunci când se va hotărî să lovească, mă va găsi complet descoperit. Dacă nu Erna, ci Baltha­zar m-ar fi ameninţat că se va răzbuna, nu m-aş fi temut. În general, răzbunarea unui bărbat este previ­zibilă. Cine însă poate prevedea în ce fel se poate răz­buna o femeie? Fantezia lor se dovedeşte inepuizabilă în a găsi procedee dintre cele mai ingenioase.

— Ce-ar fi dacă mi-ai da voie să mă ocup eu de Erna, bineînţeles în timpul meu liber. După părerea mea, dacă vom şti în ce fel înţelege ea să-şi organizeze viaţa, acum când este din nou liberă, poate că vom putea prevedea în ce fel intenţionează să se răzbune. Şi atunci teama noastră va dispărea.

— Bogdane, băiete, vreau să clarific două probleme. Prima: Nu sunt de acord ca Erna să fie supravegheată atâta vreme cât nu există un motiv obiectiv, vreau să spun atâta vreme cât nu desfăşoară o activitate subver­sivă. Faptul că m-a ameninţat că se va răzbuna, şi că eu sunt convins că nu a făcut-o din simplă fanfaronadă este cu totul altceva. Cu alte cuvinte, este o treabă care ne priveşte pe mine şi pe ea. Şi acum, cea de-a doua problemă care, socot eu, trebuie clarificată: în război, când porneşti la atac, ţi-e frică. Pentru că ştii că şansele de a supravieţui sunt minime. Asta raţional vorbind. De aceea, un ostaş cu cât este mai lucid, cu atât îi este sau ar trebui să-i fie mai tare frică. Asta nu înseamnă că atunci când se dă semnalul de debuşare la atac, de frică se ascunde în groapă. În schimb cei mai puţin lucizi, cei cărora nu le place şi nici nu au obişnuinţa să privească adevărul în faţă, pornesc la atac în mai mică măsură stăpâniţi de frică. Mistificându-se, mai mult sau mai puţin voit, se cramponează de iraţional: „Poate că nu tocmai pe mine mă va găsi glontele inamic”. E de prisos să-ţi spun că eu fac parte din prima categorie.

— Da!... Bineînţeles!... Totuşi, bătrâne, nu înţeleg unde vrei să ajungi. Fiindcă...

— Fiindcă exemplul nu ţi se pare potrivit, i-o tăie colonelul, care se lăsă să cadă în fotoliu cu un fel de voluptate, de parcă trupul, din cale afară de istovit, era pregătit să guste plăcerea unei odihne mult aşteptate.

— Mda! într-o oarecare măsură, recunoscu maiorul.

— Ai perfectă dreptate, măi băiete. Fiindcă între situaţia mea prezentă şi aceea a combatantului aflat pe punctul de a porni la atac nu există nici un fel de asemănare. Ai să mă întrebi: în acest caz, de ce l-am folosit? Deoarece chiar în cazul pericolului su­prem – moartea – omul, în anumite împrejurări, îşi poate înfrâna teama. Dacă nu m-ai fi întrerupt, ai fi aflat gândul meu până la capăt. Dar nu-i nimic. Ai să-l afli imediat. Dacă fac abstracţie de perioada răz­boiului, ulterior, ca lucrător în cadrul Securităţii, m-am găsit de câteva ori în situaţii în care a trebuit să acţi­onez ştiind dinainte că s-ar putea să plătesc cu viaţa. Ei bine, dacă ţi-aş spune că în împrejurările acelea nu mi-a fost frică, ar însemna să fiu un mare ipo­crit. Da, mi-a fost, dar n-am dat înapoi. Revenind acum la iminenta sau, ca să nu fiu chiar atât de categoric, la posibila răzbunare a Ernei, trebuie să-ţi spun că, şi în cazul când ea ar reuşi, am îndoieli serioase că s-ar putea solda cu moartea mea. Şi cu toate acestea mi-e teamă de răzbunarea ei, deşi am convingerea – dacă vrei una intuitivă – că nu va încerca să mă suprime. Ţi-o declar deschis şi cu toată sinceritatea. Da, da, băiete, mă tem de răzbunarea ei mai mult decât m-am temut atunci când viaţa mea a fost în joc.

— Al naibii să fiu dacă înţeleg, bătrâne! Cum adică? Te temi de răzbunarea Ernei mai mult decât te-ai temut atunci când realmente ţi-ai riscat viaţa?

— Exact!

Maiorul clătină capul a neîncredere.

— Ştii ce gândesc, Ducule? Că, fără să-ţi dai seama, încerci să te mistifici. Sau, dacă eventual greşesc, în­seamnă că nu sunt în stare să te înţeleg.

— Ca să fiu sincer, nici eu nu mă înţeleg prea bine. Ca să-ţi dau un motiv de şi mai mare mirare, ia notă de aceasta: Dacă aş şti că Erna vrea să se răzbune pe mine împuşcându-mă, mi-ar fi mai puţină teamă decât îmi este acum când am convingerea – repet: intui­tivă – că nu va încerca să mă lichideze.

— Nu te supăra, Ducule, că ţi-o spun, dar mi se pare absurd ceea ce susţii. În definitiv, frica este mai mare sau mai mică în raport cu periculozitatea. Vătămarea vieţii înseamnă pericolul cel mai mare şi, în consecinţa, frica, teama maximă. Tu spui că altceva, mai puţin periculos, te face să te temi mai mult decât dacă te-ar paşte pericolul morţii. Absurd! Cum nu se poate mai absurd!...

— Nu neg. În nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută e – aşa cum afirmi tu – absurd. Fiindcă moar­tea posibilă reprezintă pericolul maxim şi, în consecinţă, nu există o altă frică mai mare decât aceea din clipele când ea îţi apare ca iminentă. Repet, în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută. Dar iată există o excepţie. Mi-e teamă de răzbunarea Ernei, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dacă aş şti că mă va ucide.

— Şi, mă rog, de ce teama asta exagerată?

— Fiindcă nu sunt în stare să întrezăresc măcar în ce va consta răzbunarea ei. Am însă presentimentul că ea va avea consecinţe mai grave decât suprimarea mea fizică.