PDF Cum a murit Claudiu Azimioara de Theodor Constantin carti politiste autori straini

 

       Cântecul deşi lipsit de melodie era obsedant. Pe postamen­tul special amenajat pentru dans, perechile se plimbau agale parcă, atente la iureşul sângelui. Pe retinele lui Bobi Aloman ele se proiectau liliputane: douăzeci de perechi mici, mici, dansând pe postamentul ceruit care nu se mai afla în mijlocul localului ci aproape de el, pe masa vecinului din dreapta care mângâi, discret, braţul gol al unei femei cu diamante false în găurile urechilor.

Lumina pălea treptat, pe urmă treptat îşi recăpăta strălu­cirea albă. Cu ochii aproape închişi, Bobi Aloman privea prin­tre gene lumea din local, ca printr-un caleidoscop. Ospătarii treceau printre mesele reduse la proporţii minuscule, toate în afară de masa vecinului pe care ar fi putut încăpea întreg lo­calul. În palma desfăcută a oricăruia dintre ospătarii aferaţi, aidoma ca pe o tipsie, era loc suficient pentru cei şase muzi­canţi, cu instrumente cu tot, ca să-i ofere apoi în dar femeii cu diamante false în găurile urechilor. Imaginea muzicanţilor din palma întinsă a ospătarului îl făcu să râdă. Şi Bobi râse amuzat, de unul singur, privind distrat în toate părţile.

O femeie mică, mireasă pentru Nils Holgerson, oprită la in­trare, căuta cu ochii o masă liberă. Un bărbat care îşi tampona tot timpul chelia transpirată cu batista jilăvită îi făcu semn să se apropie. Orchestra tăcu. Perechile părăsiră postamentul de pe masa vecinului care – Bobi abia acum observă –, avea o garoafă roşie la butonieră. Undeva, pe aproape, se sparse un pahar. O femeie râse. Râsul sună ca şi când cineva ar fi scuturat un colier de mărgele din sticlă. Fumul gros de tutun din local semăna cu minuscula ciupercă a unei minuscule bombe atomice.

— Pot să mai cer un whisky?

— Desigur!

— Mersi! Eşti foarte drăguţ. Dar cum te cheamă, dragă?

— Bobi!

— Cum? Bobi?

— Da!... Booobi!

Bobi râse pentru sine. Bo... era ca o mâzgă. Luă paiul din primul cocteil întâlnit cu privirea şi-l înfipse în mâzga Bo. Suflă: ooobi! Un balon verde se desprinse şi se ridică în sus, legănându-se vesel. Iarăşi: Bo... ooobi! Alt balon, de data asta portocaliu. Apoi iarăşi şi iarăşi. Zeci de baloane albe, roşii, galbene, albastre, verzi, mov, gri, negre. Pluteau pe sus. se strângeau ciorchine, se împrăştiau, apoi iarăşi se adunau.

— De ce râzi, dragă?

— Uite: Bo... ooobi!

Femeia râse şi ea fără să ştie de ce, fără să vadă baloanele ce se spărgeau de tavanul afumat.

O dansatoare apăru pe scenă. Un bărbat fardat, îmbrăcat în costum de mexican o ridică pe umeri, o lasă să alunece la picioarele lui, o strecoară sub el, iarăşi o ridică pe umeri, apoi o încolăceşte împrejurul trupului ca pe o reptilă albă. Dansa­toarea albă seamănă cu... cu cine seamănă oare? Seamănă cu... bineînţeles seamănă cu „Dama cu camelii”!... Desigur, cu „Dama cu camelii”, manechinul din vitrina magazinului „La Dirijabilul”. Magazinul cu articole pentru nunţi şi botezuri de pe fosta strada Regală. Cel mai mare magazin de acest soi din tot oraşul. Firma uriaşă şi ridicolă: „La Dirijabilul”. Pe firmă era pictat un dirijabil, aidoma lui „Graf Zeppelin”. Sub firmă două vitrine. Una, cu articole de botez, cealaltă cu articole pentru nuntă. Din această a doua vitrină – cea mai mare – zâmbea discret şi îndurerat, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu văl şi lămâiţă, „Dama cu camelii”. Nu exista în tot oraşul un alt manechin mai frumos. De unde şi-l procurase domnul Louis era un adevărat mister. Bobi descoperise manechinul din vi­trină când abia împlinise şaisprezece ani, şi îşi spusese atunci că, dacă ar fi fetiţă, i-ar plăcea să aibă o păpuşă atât de mare şi atât de frumoasă. Era însă băiat, un băiat de şaisprezece ani, care descoperise o păpuşă mare şi frumoasă cât o femeie ade­vărată, care avea un zâmbet discret şi îndurerat, aşa cum nu i se întâmplase să vadă zâmbind o femeie adevărată, aşa cum îşi închipuise – după ce citise cartea – că mai putuse zâmbi „Dama cu camelii” după ce îşi pierduse speranţa în vindecare, când înţelese că era condamnată definitiv. Noaptea Bobi visase păpuşa care, în vis, nu mai era păpuşă ci adevărata „Dama cu camelii”, o biată femeie bolnavă îngrozită de moarte fiindcă se ştia definitiv condamnată.

A doua zi, obsedat de vis, alergase să vadă păpuşa din vi­trina domnului Louis. „Dama cu camelii” zâmbea discret şi trist. Zâmbea tuturor trecătorilor, tuturor acelora care aveau timp să se oprească şi s-o privească. I-a zâmbit şi lui. Numai că el, de data aceasta, a descoperit în zâmbetul trist o nuanţă de complicitate. Păpuşa îl recunoscuse. Şi în ochii ei care nu erau stupizi, aşa cum sunt, fără excepţie stupizi ochii tuturor păpu­şilor din lume, lui Bobi i se păruse că descifrează ceva care fără îndoială era o făgăduinţă: că în nopţile ce vor urma avea să vină să-l revadă.

Şi nu fusese o făgăduială mincinoasă. Într-adevăr, în nopţile ce urmară, nu o dată se întâmplase ca păpuşa din vitrina ma­gazinului „La Dirijabilul” să se metamorfozeze în „Dama cu camelii” şi să se amestece în visurile sale de noapte, atât de altfel decât cele din timpul zilei, fiindcă lui, de când se ştia, îi plăcuse să viseze şi când era treaz. Poate că îi plăcuse să viseze mai mult treaz decât în timpul somnului.

Când se întâmpla ca „Dama cu camelii” să i se arate în vis, a doua zi dădea fuga să privească păpuşa miraculoasă din vitrina magazinului „La Dirijabilul”, dornic să descifreze în zâmbetul ei acea numai de el perceptibilă nuanţă, care însemna făgăduială. Şi lucrul acesta s-a întâmplat aşa mereu până în ziua când...

— Bobi, pot să mai cer un whisky?

— Ospătar, încă un whisky.

— Să ştii că n-am să mă pilesc.

— Ce-ai spus?

— Am spus că n-am să mă pilesc.

Bobi începu să râdă.

— Cu ce să te pileşti?

— Cum cu ce? Aş putea să mă pilesc, dragă, cu whisky. Dar eu ţin la tăvăleală.

Bobi continuă să râdă.

— De ce vei fi râzând, nu înţeleg! se supără fata.

— Totuşi, ar trebui să te pileşti. Zău că ar trebui!

Şi continuă să râdă.

— Dar nu-mi place. Zău că nu-mi place! Sunt după aceea trei zile bolnavă.

Păcat că fata nu-şi dădea seama cât de bine i-ar sta dacă s-ar pili puţin. Avea sânii prea mari. Categoric erau prea mari. Şi umerii îi erau prea drepţi, băieţeşti. Pe urmă nasul. Dacă şi l-ar pili numai puţin, numai atâta cât era necesar ca să devină cârn, desigur că i-ar sta mai bine. Pomeţii obrajilor de asemenea erau din cale afară de proeminenţi. Puţin, numai puţin piliţi şi ea ar fi arătat altfel. Bărbaţii ar fi putut spune despre ea că este o frumuseţe. Dar ea nu voia să se pilească. Ce proastă! Poate că ar trebui s-o convingă. Şi-o închipui imediat pilindu-şi, cu pila de unghii, sânii prea mari, nasul, pomeţii obrajilor. Asta îl amuză şi mai tare şi râse cu mai multă poftă. Deseori i se întâmpla să se amuze fiindcă îşi putea reprezenta imaginea unor cuvinte luate în accepţia lor literală.

— Nu înţeleg ce găseşti atâta de râs.

Brusc încetă să mai râdă. Dansatorul îmbrăcat în costum de mexican iarăşi îşi ridică pe umeri partenera, iarăşi şi-o încolăci în jurul trupului ca pe o reptilă albă. Ce albă era dansatoarea! Albă ca Dana... Un trup alb aleargă pe stradă... Dana!... Apoi altul... Zeci de trupuri albe... Plouă!... Dana priveşte cerul de unde curge ploaia şi râde... Râde cortegiul alb şi despuiat de Dane... Se culcă pe stradă, se tăvălesc în băltoace, râd... Şuvoaie le învăluie, le poartă ca pe nişte aşchii albe, curg, de-a valma cu frunzele uscate, în canale... Dansatorul în costum mexican vine prea târziu cu biciul... Dana, Danele, aşchiile albe sunt purtate de ape în canale.

— La ce te gândeşti, dragă?

— Ce spui?

— Te-am întrebat la ce te gândeşti?

— Priveam cum dansează. Dansează frumos.

A dispărut cortegiul alb de Dane. Dansatoarea zâmbeşte stereotip. Teribil mai seamănă cu păpuşa din vitrina magazi­nului domnului Louis, pe care el, atunci când avusese şaispre­zece ani se dusese, zilnic, s-o privească. Zilnic, până a desco­perit-o pe Fernanda. Fernanda era fata domnului Louis, pro­prietarul magazinului cu articole pentru nunţi şi botezuri „La Dirijabilul”. Fernanda avea şaptesprezece ani şi era bolnavă de plămâni. Fusese şi la sanatoriu, în Elveţia, la Davos, dar se întorsese tot bolnavă. „Ameliorată.” Un codru de speranţă pentru domnul Louis, tatăl ei. Era frumoasă Fernanda cum nu erau multe fete în oraşul lor. Dar băieţii se fereau de ea fiindcă o ştiau bolnavă şi li-era teamă să nu se molipsească. Fernanda avea un trup fierbinte, dar fiindcă ştiau că de cele mai multe ori e fierbinte din cauza febrei, băieţii se fereau de trupul ei fierbinte. Fernanda avea nişte mâini furibund de curioase, dar fiindcă palmele îi erau umede, din cauza bolii, băieţii se fereau de mâinile furibund de curioase ale Fernandei.

Bobi a luat cunoştinţă de existenţa Fernandei într-o dimi­neaţă când s-a dus să privească manechinul din vitrina maga­zinului domnului Louis. Şi în timp ce privea ca fermecat pă­puşa, a văzut-o pe Fernanda ieşind dinăuntru. Habar nu avea cine este fata aceea frumoasă, care la vârsta de şaptesprezece ani arăta ca o adevărată domnişoară. A înţeles când a auzit-o spunând domnului Louis, alintându-se ca o fetiţă mică: „Tăticuţule drag, te rog mult, mult să-mi aduci la prânz ce te-am rugat”. „Bineînţeles că am să-ţi aduc, Fernanda”.

Fernanda! Fernanda se numea fata domnului Louis. Auzea pentru prima dată numele acesta frumos şi numele i se potrivea ca nici un altul. Era un nume pe măsura frumuseţii ei. Ca fas­cinat, după ce Fernanda se despărţi de tatăl ei, Bobi se luă după ea. Fernanda era atât de frumoasă şi i se părea atât de inaccesibilă, încât îşi jură că după ce urmărirea avea să ia sfârşit, de disperare să se ducă şi să se arunce în Dunăre. Fernanda i se păru inaccesibilă nu numai prin frumuseţe, dar şi ca poziţie socială. Domnul Louis era un negustor de vază în oraş pe când tatăl său, până a nu se prăpădi, fusese doar uşier la primărie. Cum să îndrăznească să viseze măcar că Fernanda s-ar putea uita la unul ca el.

Totuşi, după ce a condus-o, de la distanţă, până acasă, Bobi nu s-a dus să se arunce în Dunăre aşa cum îşi jurase. N-a avut atâta curaj. În schimb, din ziua aceea n-a mai făcut popas în faţa prăvăliei domnului Louis ca să privească manechinul. „Dama cu camelii” din vitrina domnului Louis a încetat subit să-l mai intereseze. Şi dacă nu l-a mai interesat nu i s-a mai arătat nici în visele lui, ca o fiinţă adevărată din carne şi suflet. Visele lui de băiat de şaisprezece ani au început să-i fie tulburate de prezenţa Fernandei. Noapte de noapte pe ea o visa.

Dimineaţa, când se trezea, îi trebuia câtva timp până când să se convingă că întâmplările pe care le trăise, şi în care fusese vorba tot timpul de Fernanda, se petrecuseră în vis. Hime­rica Fernanda din vis a cărei imagine o păstra încă pe retine îi poruncea să se ducă s-o pândească pe Fernanda cea adevă­rată, ca s-o vadă, cel puţin s-o vadă, de departe şi fără ca ea să prindă de veste.

Bobi nu era timid şi nu fusese niciodată. Mai ales faţă de fete. Totuşi, nu îndrăznea să ia iniţiativa de a o cunoaşte din teama de a nu fi respins fiindcă ea, fata bogatului negustor Louis Bouclé, s-ar simţi jignită „să vorbească” tocmai cu băiatul fostului uşier al primăriei oraşului.

Până la urmă iniţiativa a aparţinut Fernandei care descope­rise chiar din prima zi pe liceanul ce o escorta de departe, de fiecare dată când pleca de acasă. Iniţiativa ei l-a măgulit. Dacă ar fi cunoscut adevăratul motiv care o determinase pe Fernanda să ia iniţiativa, ar fi avut toate motivele să se simtă umilit. Dar trăind în mahalaua unde trăia, nici el şi nici ceilalţi oameni care îşi duceau existenţa în cartierul acela periferic de pe ma­lul Dunării, nu cunoşteau mica tragedie din familia bogatului negustor Louis Bouclé. Până în mahalaua lor nu pătrunsese vestea că Fernanda, unica odraslă a domnului Louis era bol­navă de plămâni, că domnul Louis o trimisese la un sanatoriu în Elveţia, la Davos, de unde se întorsese tot bolnavă. Această mică tragedie se petrecea într-o altă lume decât aceea în care trăia Bobi. Şi cum lumile acestea erau închise, fiecare, întocmai ca monadele lui Leibniz, nu e de mirare că Bobi nu aflase nimic. Nu e de mirare că el nu ştia că băieţii din lumea Fer­nandei se fereau de ea din teama de a nu se molipsi. Bobi nici nu bănuia că Fernanda, dacă ar fi fost sănătoasă, nu s-ar fi uitat la liceanul cu uniforma lustruită pe la coate, cam strimtă în umeri şi cu mânecile nepermis de scurte numai fiindcă mamă-sa nu avea atâţia bani ca să-i cumpere haine de fiecare dată când ele deveneau prea mici. Dar fiindcă era bolnavă, fiindcă băieţii din lumea ei o ocoleau, fiindcă era la o vârstă când, datorită bolii mai ales, sângele începuse s-o chinuie, Fernanda a fost mulţumită când a descoperit că există totuşi un băiat care pare îndrăgostit până peste urechi de ea şi care nu se teme că s-ar putea molipsi. E drept, băiatul era un coate-goale, taică-su fusese uşier la primărie, dar, de vreme ce băieţii din lumea ei o ocoleau, trebuia să se mulţumească şi cu acest unic admirator.

Bobi habar nu avea de toate acestea. De acestea şi de altele, care i-ar fi fost de mare folos dacă le-ar fi cunoscut la timp. Nu ştia, de pildă, că domnul Louis îşi pierduse orice nădejde în vindecarea fiicei sale, unicul său copil. Îşi pierduse nădejdea nu dintr-un pesimism exagerat şi prin nimic justificat, ci fiindcă specialiştii pe care îi consultase îi dăduseră a în­ţelege că boala fiicei sale avansase în aşa măsură, încât nu mai exista nici o scăpare. Fernanda urma să se stingă, în maximum un an de zile, încet, încet, întocmai ca o lumânare. Dacă bineînţeles nu se ivea vreo complicaţie care să grăbească sfârşitul. Ştiind că fata lui este iremediabil condamnată şi că nu mai are de trăit decât maximum trei sute şaizeci şi cinci de zile, se străduia, neprecupeţind nimic, să-i satisfacă toate dorinţele, toate fanteziile. Înţelese, fără să fie nevoie de explicaţii, mo­tivul care o făcuse să se îndrăgostească de un băiat mai mic decât ea, un băiat pe care el, dacă fata lui ar fi fost sănătoasă şi l-ar fi prins că-i face curte, i-ar fi rupt bastonul pe spinare. Înţelegând însă motivul, toleră prietenia dintre ei. Îl primea în casă şi îi arăta o bunăvoinţă distantă, un pic dispreţuitoare pe care Bobi la cei şaisprezece ani ai săi, nu fu în stare s-o se­sizeze. De fapt, nu acesta era motivul pentru care Bobi nu înţelese că înapoia atitudinii distant binevoitoare a domnului Louis se ascunde dispreţ. Adevăratul motiv era altul. O iubea pe Fernanda. O iubea nu ca un băiat de şaisprezece ani ci ca un bărbat care descoperă pentru prima dată dragostea. Ca un bărbat fiindcă Fernanda făcuse din el bărbat. Beat de sângele ei, de frenezia ei disperată, el nu se dezmeticea nici când era departe de ea. Existenţa lui, departe de Fernanda, devenea somnambulică: la şcoală, atunci când se ducea, fiindcă ab­senta mereu, acasă. „Elev Aloman, iarăşi ai venit nepregătit”. „Da, domnule profesor, am venit nepregătit”. „De ce, Alo­man? Ce se întâmplă cu tine, Aloman?” „Sunt bolnav, dom­nule profesor”. Şi în gând adăuga: „...de dragoste, domnule profesor”. Iar acasă, maică-sa: „Ce-ai dragul mamei? Îţi vorbesc şi nu mă auzi, cu toate că te uiţi la mine. N-oi fi cumva bolnav?” „N-am nimic, mamă. Mă gândesc la una, la alta şi mă fură gândurile”. „Dar înainte, dragul mamei, nu erai aşa”. „Pesemne acuma fiindcă am crescut, mamă. Şi dacă am crescut, mă gândesc la mai multe lucruri decât înainte.”

— Bobi, după ce termină mexicanii ăştia vrei să dansezi cu mine?

— Dacă vrei tu...

— Vreau, Bobi. Tare mai eşti...

— Cum sunt?

— Nu ştiu, Bobi. Eşti însă, sigur, aparte.

— Serios?

— Zău, Bobi. Dar acuma haide să dansăm. Uite că au terminat.

Începură să danseze. Partenera lui dansa frumos. Avea un trup frumos. Frumos şi cald. Şi el nici nu ştia măcar cum o cheamă. Îi uitase numele.

Fernanda punea patefonul şi dansau. Dansau numai tangouri. Fernanda spunea că ei nu-i plac decât tangourile. Abia mai târziu a înţeles de ce dansa cu el doar tango: celelalte dansuri o oboseau. Plămânii Fernandei nu suportau nici cel puţin valsul. „Bobi, aş vrea să pot merge cu tine la un bal.” (Pe el îl cheamă Barbu, dar ea i-a spus Bobi.) „Nu se poate, Fernanda. Vreau să spun că nu se poate să te duci cu mine. Cine vine la bal cu o uniformă de licean? Şi alte haine n-am.” „Nu asta ar fi piedica.” „Nu?” „Bineînţeles că nu. Asta s-ar rezolva. Din alt motiv nu se poate.” „Din ce motiv?” „Dragul meu, nu se poate şi gata! Te rog, nu mai pune atâtea întrebări. Haide să dansăm.” Dansau. Fernanda se lipea strâns de el. „Ce fierbinte e trupul tău, Fernanda!” „E ca de obicei. Nu-i aşa că nu-i mai fierbinte ca azi dimineaţă? Spune-mi. Dar, te rog să-mi spui drept.” „Nu ştiu dacă e mai fierbinte acuma. Dar ce importanţă are! Mie îmi place trupul tău fierbinte. N-are decât să fie şi mai fierbinte.” „Nu, să nu fie mai fier­binte. Dumnezeule, să nu fie mai fierbinte.” „De ce, Fer­nanda?” „Să nu fie. Nu vreau eu să fie.” Şi el se mira că Fernanda nu voia, că îi era parcă teamă să fie trupul ei mai fierbinte. Nu ştia că, de fapt, Fernanda avea groază de febră, alta decât aceea cu care se obişnuise şi care oscila între trei­zeci şi şapte şi unu şi treizeci şi şapte şi cinci.

Într-o zi când s-a dus la Fernanda a găsit-o în pat.

— Domnişoara e bolnavă, l-a vestit menajera, venind să-i deschidă.

(Mama Fernandei murise de aceeaşi boală.)

— Dar ce are?

— Dumneata parcă nu ştii.

— Nu ştiu!

— Chiar nu ştii?

— Nu ştiu. Aseară nu avea nimic.

Menajera l-a privit lung, compătimitor. Dar tot nu i-a spus adevărul. Îi interzisese domnul Louis. Îi interzisese şi Fernanda.

Când l-a văzut, Fernanda a izbucnit în plâns.

— Dragul meu! Dragul meu!

— Ce s-a întâmplat, Fernanda?

— Am să mor, dragul meu. De acuma simt că totul s-a sfârşit.

— Nu se moare din atâta, i-a răspuns el stupid închipuindu-şi că era doar gripată.

— Am să mor... Şi tu ai să trăieşti. Ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete. Şi-a încleştat degetele de umerii săi, l-a tras aproape şi a început să-l sărute, aşa cum nu-l mai sărutase niciodată. Îl săruta cu buzele ei incendiate şi umede, cu un fel de furie care îl uimi şi pe care atunci nu şi-a putut-o explica. Pe urmă, istovită de efort, o podidi tuşea. Tuşi mult cu batista la gură. Când tuşea se potoli îi arătă batista. Era roşie.

— Vezi? Acuma te-ai convins că am să mor? Tu însă, tu ai să trăieşti şi ai să iubeşti şi alte fete. Şi iarăşi se repezi să-l sărute cu aceeaşi furie deznădăjduită, aşa cum avea să-l sărute până în ultimele ei clipe.

— Dacă ai să mori tu, Fernanda, am să mor şi eu. Nu erau cuvinte de consolare. Era convins că aşa se va întâmpla.

— Îţi place cum dansez, Bobi?

— Bineînţeles. Dansezi ca o profesionistă.

Dar ea nu sesiză ironia.

— Ce fel de om eşti tu, Bobi?

— Adineaori parcă spuneai că sunt aparte, glumi el.

— Da, dar asta nu-mi spune mare lucru. Îmi placi mult, Bobi!

— Serios?

— Dar cel mai mult şi mai mult ştii ce-mi place la tine?

— Nu!

— Ceea ce eşti tu şi nu laşi să se vadă. Ceea ce ascunzi, Bobi.

— Şi ce îţi vei fi închipuind că ascund?

— Te ascunzi pe tine aşa cum eşti tu cu adevărat.

— Asta-i bună! Scumpo, eşti o fată profundă, zău aşa!

— Poţi să râzi de mine. Nu mă supăr.

— Nu?

— Nu!... De loc! După o pauză: Nu-i aşa că te plicti­seşti, Bobi?

— Aici?

— Nu, aşa, în general.

— De multe ori mă plictisesc, se eschivă el.

— Şi eu mă plictisesc. Teribil mă plictisesc, Bobi.

— Şi, mă rog, de ce te plictiseşti?

— Cum să-ţi explic? Mi-e teamă că ai să râzi de mine. Vezi tu, mereu mi se pare că fac exact invers decât ceea ce aş dori. Şi oamenii din jurul meu la fel.

— Dar ce ţi-ai dori?

— Tocmai asta-i curios, că nu ştiu. Mă simt ca o muzi­cantă care face eforturi să execute corect un lied, dar nu iz­buteşte decât să cânte fals.

— Şi dacă ai izbuti să faci ceea ce ai dori, nu te-ai mai plictisi?

— Ştiu eu! Poate că nu m-aş mai plictisi. Dar tu, Bobi, de ce te plictiseşti când te plictiseşti?

— Nu pot să-ţi explic, dragă. Aşa ceva nu se poate ex­plica. Şi apoi chiar dacă aş încerca cred că nu ai pricepe.

— Nu sunt o proastă, Bobi, să ştii!

— Scuză-mă, n-am vrut să te jignesc. Uite, de pildă, mă plictisesc piramidele. Pricepi ceva?

— Dar tu le-ai văzut, Bobi, aşa cum arată ele în reali­tate?

— Nu! Doar în fotografii.

— Atunci cum te pot plictisi dacă nici nu le-ai văzut?

— Dar ele există, ştiu că există. Şi asta mă plictiseşte, în general, mă plictiseşte să văd cum oamenii se zbat inutil să înfrângă timpul. Precum viespea aceea din baie.

— Care viespe, Bobi?

— A, da! Tu n-ai văzut-o. Într-o zi am pregătit baia. În timp ce aşteptam să se umple cada, o viespe, intrată prin fereastra deschisă, a căzut în apă. Douăzeci şi trei de mi­nute – am cronometrat timpul – s-a zbătut să scape, să urce pe latura verticală a căzii. Până la urmă sleită de puteri s-a înecat. Teribil m-am plictisit atunci.

Orchestra conteni. Bărbatul gras continua să-şi tamponeze chelia transpirată cu batista făcută ghem iar femeia cu dia­mante false în găurile urechilor să râdă mereu. Extraordinar cum sunt în stare unele femei să râdă cu atâta poftă, pentru toate prostiile!

— Eu am să mor... Tu însă Bobi ai să trăieşti şi-ai să iu­beşti alte fete.

Cum îl mai săruta în felul acela ciudat, răutăcios, parcă să se răzbune pe el.

— Dacă mori tu, Fernanda, am să mor şi eu.

Fernanda muri, dar el nu şi-a pus capăt zilelor, aşa cum crezuse, sincer, că se va întâmpla. Fernanda muri în ziua când, pentru prima dată, pe străzile oraşului îşi făcură apa­riţia uniformele brune ale trupelor hitleriste. Cortegiul fu­nebru solemn şi somptuos străbătea încet strada Regală. Fan­fara cânta marşul funebru din „Eroica”. Pierdut printre domnii şi doamnele ce mergeau în spatele dricului alb, se afla şi Bobi. Exceptând pe domnul Louis şi pe menajeră, doar durerea lui era sinceră. Durerea şi disperarea lui. Ceilalţi toţi, în ciuda minei de circumstanţă, discutau de-ale lor, vorbind destul de tare, fiindcă vocile li-erau acoperite de alămuri. „Uite nemţi!” atrase atenţia vecinului său doamna tânără din dreapta sa. „Cred că vom avea război, draga mea”. „Dacă va fi, sper că tu te vei aranja, Jorj?” „Sper.” „Dar băiatul acela cine-i? Face parte din familie?” întrebă doamna cea tânără. „Întrucâtva, draga mea, întrucâtva”, răspunse domnul de braţul căruia se agăţase interlocutoarea lui, zâmbind cu sub­înţeles, dar numai o clipă fiindcă imediat îşi aduse aminte că însoţea un cortegiu funebru, şi nu se cădea să se arate bine dispus, cum de fapt era. „Vreo rudă săracă, Jorj?” „Amantul Fernandei, dragă.” „Jorj, a avut fetiţa un amant?” „Priveşte-l, draga mea, băiatul acesta, adolescentul acesta a fost amantul Fernandei. Mă mir că nu ai aflat până acum.” „Sigur, sigur, Jorj?” „Pe onoarea mea!” „Tu, Jorj, ştii că băiatul e drăguţ?” „Draga mea, dacă te interesează, acum, după moartea Fernandei, tânărul a devenit disponibil...” „Nu fi coşon, Jorj!”

De câte ori îşi amintea de înmormântarea Fernandei vedea pe doamna al cărei nume nu-l aflase niciodată, pe domnul care purta numele de Jorj, vedea pe cei trei ofiţeri hitlerişti ce priveau cu o nepăsare dispreţuitoare cortegiul funebru şi auzea parcă aievea acordurile marşului funebru. Acum, peste acordurile reactualizate de amintire, se suprapuse galimatiasul muzical al unui twist. Dar numai pentru câteva clipe. Pe urmă biruiră acordurile din amintire: „Marcia funebre”. „Ce fru­moasă înmormântare!” exclamă încântată doamna care pără­sea cimitirul la braţul domnului Jorj. Cu o grabă pe care nimeni nu căuta s-o ascundă, întreaga asistenţă se eclipsă după ce primii bulgări de pământ începură să cadă peste si­criul alb. Mai târziu, când terminară treaba, plecară şi groparii. Şi când nu mai rămase nimeni, liniştea se aşternu din nou peste întinderea cimitirului. El rămase, doar el, privind mormântul proaspăt, fără să verse o lacrimă. Prea era atotstăpânitoare durerea în fiinţa sa ca să poată plânge. Bine că plecaseră toţi, până şi tatăl Fernandei, care, oricum, îi arătase tot tim­pul o oarecare bunăvoinţă. Cât fuseseră ei, aici, şi mai înainte tot drumul, se simţise prost, un tolerat printre toţi domnii îmbrăcaţi în haine negre, printre toate doamnele acelea, multe frumoase, mirosind tulburător a parfum care îi amintea de parfumul Fernandei, toţi şi toate dintr-o lume care nu era a lui. Acum însă, când ei plecaseră, desigur nu se va mai simţi stânjenit, intimidat, ruşinat că uniforma rămasă mică era de­colorată şi lustruită, că pantofii aveau tocurile scâlciate şi că, cel mult într-o săptămână, mama va trebui să-i dea la pinge­lit, iar el în ziua aceea va fi obligat să lipsească de la şcoală fiindcă alţii nu mai avea. Dar fu numai o iluzie că după ple­carea celorlalţi – floarea negustorimii din oraş – nu se va mai simţi prost. Ei plecaseră, dar şi această parte a cimitirului, unde fusese înmormântată Fernanda, aparţinea tot lor, era un colţ tot din lumea lor, nu însă a celor vii, ci a acelora că­lătoriţi de pe lumea aceasta. Nu mai erau prezenţi – ple­caseră! – domnul Jorj, doamna tânără care spusese despre el că este drăguţ, ceilalţi domni, toţi cu magazine pe strada Regală, celelalte doamne, toate elegant îmbrăcate şi cu bi­juterii pe ele. Da, ei plecaseră, dar erau prezente monumen­tele funerare, de jur împrejurul său, cele mai multe din mar­mură neagră, câteva din marmură albă, toate impunătoare, arogante, distante, cum arogantă şi distantă le fusese exis­tenţa. Din dreapta, de pe o cruce înaltă de marmură neagră îl privea dintr-o fotografie emailată un domn în uniformă de general, strânsă pe corp să-i plesnească, cu mustăţi şi fa­voriţi până la lobul urechilor; din stânga, fotografia unei doamne tinere cu părul blond ale cărui bucle îi acopereau graţios umerii; din faţă, din spate, se uitau la el domni şi doamne, care aparţinuseră unei alte lumi decât a lui, lumii domnului Louis, a domnului Jorj şi a celorlalţi, şi care ţinuseră neapărat, ca şi după moarte, să rămână tot împreună, numai ei între ei, aici în locaşul morţii, la fel cum ţinuseră cât timp fuseseră în viaţă, să locuiască pe anumite străzi, ale lor în exclusivitate, să nu care cumva să se amestece cu prostimea. Domnii şi doamnele acestea morţi şi moarte mai de mult sau de curând îl intimidau, îl făceau să se simtă la fel de prost cum se simţise cât timp umpluseră această parte a cimitirului, mai adineaori, rudele sau numai cunoscuţii lor încă în viaţă. Pre­zenţa monumentelor funerare distante, somptuoase îl împiedi­cau să se dăruie durerii care era în el fără de margini. To­tuşi mai rămase fiindcă atunci când se pregătea să plece, dintr-o dată a început să cânte o ciocârlie, poate în cimitir, poate în vreun salcâm din dumbrava ce se întindea imediat în spa­tele cimitirului. Şi el, care până a nu începe să cânte ciocârlia nu fusese în stare să verse o lacrimă izbucni dintr-o dată în plâns, în hohote amare de plâns, aşa cum nu mai plânsese niciodată. A plecat abia când începură să se târâie umbrele. Părăsind cimitirul porni, direct peste câmpuri, spre Dunăre. Paşii l-au dus însă acasă. N-a avut curajul să moară. Pe urmă, în zilele ce au urmat, i-a fost mai uşor. I-a fost mai uşor fiindcă îşi făcu obiceiul să retrăiască prin amintire toate clipele petrecute cu Fernanda. „Vezi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” „N-am să mai iubesc pe ni­meni, Fernanda! Cât am să trăiesc n-am să mai iubesc pe ni­meni.” „Să nu mai iubeşti, Bobi, jură-mi!” „Îţi jur, Fer­nanda!” „Dacă ai să mai iubeşti o altă fată, să ştii că am să mă transform în strigoaică şi am să vin noaptea să-ţi sug sângele. Şi ţie şi ei, până când n-are să mai rămână în voi pi­cătură, ca să muriţi.” „N-are să trebuiască să te faci strigoi, Fernanda. Niciodată, ţi-am spus, n-am să fiu în stare să mai iubesc.” Mai târziu după vrei doi ani, când i-a plăcut o altă fată şi ea l-a plăcut pe el, în prima noapte, dar şi în cele ur­mătoare, după ce a sărutat-o şi după ce a mângâiat-o, noaptea, în pat, acasă, amintindu-şi de ameninţarea Fernandei, i-a fost teamă ca nu cumva ea, văzând că şi-a călcat jurământul, să se transforme în strigoaică şi să vină să-i sugă sângele. „Vezi, Bobi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” Abia când i-a spus cuvintele astea a înţeles tâlcul săru­tărilor ei atât de altfel, parcă duşmănoase. Fernanda era invi­dioasă că avea să-i supravieţuiască. Fernanda îl ura că el era sănătos şi că ea avea să moară. Şi fiindcă îl invidia, fiindcă voia să nu-i supravieţuiască, îl sărutase cu disperare şi ură dorind cu tot dinadinsul ca prin sărutarea ei să-i transmită boala. Dându-şi seama de aceasta n-a urât-o. N-a urât-o nici mai târziu, după vreo şase luni, când a observat că strădania pe care o depusese Fernanda de a-l îmbolnăvi începuse să dea roade. Transpira noaptea. Obosea fără motiv. Tuşea sec. Avea deseori febră. „Acuma, mamă, cred că ar trebui să mă duci la doctor. Nu prea mă simt în apele mele.” Medicul l-a auscultat, i-a făcut câteva radiografii. Când s-a dus cu mamă-sa după rezultat, acesta i-a spus: „Cu băiatul nu-i bine de loc, femeie. Musai să-l trimiţi la munte. Câteva veri în şir. Altfel să ştii că-l pierzi”. Norocul lui a fost că avea o mătuşă la Bran. Altfel s-ar fi prăpădit fiindcă mamă-sa nu avea bani să-l ţină undeva la munte. A stat la Bran patru luni. Aerul şi hrana bună i-au priit. Când s-a reîntors de acolo, medicul s-a mirat că se vindecase atât de repede.

— Bobi, nu te superi dacă mai cer un whisky?

— Ospătar, încă un whisky şi fă socoteala.

— Mergem, Bobi? îl întrebă fata după ce îşi bău whisky-ul.

— Mergem, bineînţeles. Totuşi dacă vrei, se poate să mai rămânem.

— Nu, să mergem.

Plecară. Fata al cărei nume îl uitase îl luă de braţ. Era târziu, spre dimineaţă. Străzile erau goale. Un cocoş începu să cânte. Dar nu găsi imitatori. Cântase pesemne un cocoş care suferea de insomnie. Casele din cauza întunericului destrămat apăreau şi dispăreau ca nişte năluci... Mirosea a praf... Pe­semne abia de curând fusese măturată strada. Din cauza lu­minii unui felinar, i se păru că pe sticla unei ferestre nişte copii lipiseră, pe toată suprafaţa ei, o bucată de celofan argin­tiu... Poarta de la stradă a unei case, întredeschisă şi prinsă numai într-o singură balama, părea un chefliu aplecat să vo­mite... O pisică, drept în mijlocul străzii, simulând o stare de somnolenţă, pândea probabil un şobolan, care sigur nu avea de unde altundeva să iasă decât din gura de canal uitată des­chisă de vreun lucrător distrat... Un beţiv dormea culcat lângă un gard şi sforăia cu intermitenţă pe nas... O măturătoare îm­pungea grăbită tomberonul gol care suna de parcă pe aproape se descărca o basculantă cu pietriş... Cerul era lăptos şi stelele, câte se mai vedeau, păreau doar nişte stropituri de bi­dinea...

— De ce taci tot timpul, Bobi? La ce te gândeşti?

— La timp.

— La ce? întrebă ea cu neîncredere.

— La timp.

— Dar ce ai tu cu timpul? Ce ţi-a făcut ţie timpul?

Naivitatea şi ignoranţa ei îl înduioşară. Îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi o sărută pe obraz.

— Eşti delicioasă, draga mea.

— Dar ce ţi-a făcut timpul? se încăpăţână ea.

— Nu pot să-ţi spun. E un secret. Dacă ţi-l spun, ai să începi să te gândeşti şi tu la el şi eventual ai să-l urăşti. Crede-mă, e mult mai bine să-l ignori cu desăvârşire. Mai de­vreme sau mai târziu te va sili el să-ţi aminteşti că există.

O sirenă spintecă liniştea nopţii. O cisternă roşie trecu în goană. Apoi încă una. Pompierii!... Undeva ardea... Liberându-şi braţul din strânsoarea femeii, Bobi o rupse la fugă după ultima cisternă.

— Bobi, unde fugi? întrebă femeia luându-se după el. Stai că vin şi eu.

Dar Bobi cotise de mult după primul colţ. Femeia se opri gâfâind, descumpănită. De ciudă izbucni în plâns. El continua să alerge. Ultima cisternă nu se mai vedea. În definitiv, de ce fugea? În casa care acum ardea în nici un caz nu putea fi Dana. Şi oftând începu să meargă cu mersul său obişnuit.

Dana! Existase ea în realitate, sau numai într-un coş­mar? Dacă a visat? Nu, n-a visat! N-a fost un coşmar. Dana!... Noapte... „Ajutor!... Ajutooor!” Pe strada pustie se deschid ferestre şi capete speriate privesc în lungul străzii. De undeva se strigă după ajutor. „Foc!” Miroase a ars. E o voce de femeie. O voce rugătoare, o voce deznădăjduită. Dumnezeule, într-o casă care a luat foc o femeie se află în pericol să ardă de vie. Bobi a încremenit locului. Vede fără să vadă efectiv, doar cu închipuirea, o femeie arzând ca o torţă. Şi deodată, de data asta într-aievea, flăcările izbucnesc la parterul unei case de peste drum. „Ajutooor!” Sus, la o fereastră, o fată se roagă să fie salvată. Limbi mari de flăcări se întind lacome să lingă minunea albă care sus, în cadrul fe­restrei, îşi frânge mâinile deznădăjduită. Parterul e acum o mare de flăcări. Bobi priveşte flăcările făcând sforţări disperate să alunge imaginea din închipuire, a femeii care arde asemenea unei torţe. Chipul fetei de la fereastră, violet, lumi­nat de flăcările violete îi aminteşte de Fernanda. Tot atât de deznădăjduită şi înspăimântată de moarte fusese Fernanda în ultimele ei clipe. „Ajutoor!” „Nu te teme, Fernanda, urc imediat până la tine. O scară, oameni buni! Repede o scară!” Cineva aduce o scară. El o ia repede şi o reazemă de zid. Flăcările încep s-o lingă. Curând va începe să ardă. Dar lui nu-i pasă. Urcă. Urcă mereu. Flăcările se gudură, lingându-i hainele, faţa. „Ajutoor!” Fata întinde braţele către el. „Într-o clipă sunt la tine, Fernanda”. „Mai repede, mă înăbuşă fumul”. „Acuşi!... Acuşi!...” Bobi o prinde în braţe fiindcă scara nu ajunge până sub fereastră. Coboară apoi. O femeie cu părul alb înveleşte trupul Fernandei într-o pătură cărămizie, trup care, la lumina violetă a flăcărilor, îşi dezvăluie frumuseţea prin transparenţa cămăşii de noapte. „Dana, mulţumeşte lui Dum­nezeu că ai scăpat. Şi dumnealui, bineînţeles”. „Va să zică Dana o cheamă”. Mai apucă să audă clopotul de la cisterna pompierilor, pe urmă se prăbuşi. Se clătină şi se prăbuşi. Acum, când fata era salvată, voinţa îl părăsi. Mai adineaori, în timp ce cobora pe scară, cu fata în braţe, hornul se năruise şi cărămizile începură să alunece pe planul înclinat al acope­rişului. O cărămidă îl lovi în umăr, alta în cap, alta după ceafă. O clipă crezu că îşi va pierde cunoştinţa, că se va pră­buşi şi, o dată cu el, fata pe care o salvase din flăcări. Făcu sforţări disperate să nu leşine. Ce Dumnezeu, o salvase de flă­cări ca să moară strivită de dalele caldarâmului? Nu, în nici un caz nu trebuia să leşine. Continua să coboare, strângând în braţe fata, şi avea senzaţia că nu el coboară, ci scara singură, în spirală, într-un fel de vârtej care îl ameţea şi mai tare. Îl ameţea, dar trebuia neapărat să reziste, să nu leşine mai înainte de a ajunge jos. Când, în sfârşit, picioarele atinseră pământul, voinţa îl părăsi. Şi-a revenit după două săptămâni într-un pat de spital.

Şi, ciudat, dintr-o dată retrăi întâmplarea din anii copilăriei. Pe atunci tatăl său încă mai era în viaţă. Tatăl său fusese un mare meloman. Setea de muzică şi-o satisfăcea ascultând discuri. Nu existase o plăcere mai mare pentru el decât atunci când, economisind leu cu leu, putea să cumpere vreun disc. Se întorcea acasă cu chipul radiind de o mare bucurie, cu ochii strălucind de nerăbdare. Bobi nu şi-l putea reaminti decât cu chipul pe care îl avea când venea acasă cu un disc abia cumpărat. Era atât de mulţumit, atât de vesel, încât, deşi nu era de loc o fire expansivă, îşi săruta nevasta din prag, iar lui Bobi îi zbârlea părul. Se dezbrăca repede, aşeza scaunele în semicerc în faţa măsuţei pe care se afla patefonul, îi poftea să se aşeze, şi punea discul. Asculta transfigurat. Din când în când se uita la ei să se convingă dacă, la rândul lor, gustau muzica.

...Şi într-o noapte s-a întâmplat nenorocirea. Dormeau toţi trei, somn greu, fiecare din alt motiv. Atunci au auzit mai întâi nişte bătăi în geam pe urmă o voce care striga: „Ei, treziţi-vă, arde casa pe voi!” S-au trezit şi au ieşit în curte. Acoperişul ardea. Era o mare de flăcări. Priveau neputincioşi cum arde bârlogul lor şi, o dată cu el, sărăcăciosul lor avut. Şi cum privea aşa, deodată Bobi şi-a amintit că cele două cutii cu discuri fu­seseră uitate în casa care ardea. Discurile la care tatăl său ţinea mai mult ca la lumina ochilor. Atunci, fără să mai stea o clipă pe gânduri, a ţâşnit de lângă mama sa şi s-a repezit îna­poi în casă. Din cauza fumului, din cauza buimăcelii şi a dis­perării, ai lui nu l-au observat. A răzbit printre flăcări până în „odaia curată”, a luat de pe garderob cele două cutii şi cu ele în braţe, strângându-le tare ca să nu le scape, a izbutit să iasă afară doar. numai cu câteva clipe mai înainte de a se nărui acoperişul. Puţin a lipsit ca o bârnă aprinsă, prăbuşindu-se, să-l prindă sub ea, strivindu-l. Clătinându-se, orbit aproape de fum, strângând în braţe cutiile, s-a îndreptat spre tatăl său: „Tată, discurile...” Avea atunci nouă ani.