— E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e domn! Şi-o fantezie!… Ce mai încolo şi încoace! Ştie să iubească.
Liana o urmărea cu atenţie. Ochii aveau o strălucire particulară şi, ca totdeauna, în prezenţa Emiliei încerca un sentiment aţâţător de aventură.
— Cum a fost?
Emilia îşi roti inutil privirea prin încăpere şi scăzu instinctiv glasul:
— Nu ne aude nimeni?
Liana dădu sâcâită din mână:
— Cine naiba să ne audă? Ţi-am spus că Dinu e de gardă.
Emilia chicoti. Când râdea îşi arăta dantura superbă, puternică; dinţi mulţi, parcă mai mulţi decât în altă gură. Cineva o caracterizase foarte plastic: „Are o gură feroce. De fiară“. Era destul de înaltă, cu o talie subţire speculată în centuri strânse, late şi încărcat decorative indiferent de modă, picioare lungi şi fine. Bustul strident, oarecum contrastant faţă de zvelteţea trupului, nu deranja, accentuând aerul agresiv sexy. Ochii verzi, de pisică, „ştiau“ să privească, părul încreţit astrahan îşi ascundea sărăcia. Purta mult negru, speculându-şi culorile naturale – aprilul ochilor, crinul pielii, zăpada dinţilor – inele pe cel puţin şase degete şi poşete elegante, mari, prospere, cu catarame, iniţiale, bucle, clipsuri din dublé bun. Nu pleca niciodată de acasă fără să aibă cel puţin două mii de lei în porte-feuilles. De ani de zile era clienta fidelă a Consignaţiei şi întreţinuta şefului de sală al unui mare restaurant, dar refuza să-l ia în căsătorie, în aşteptarea marii lovituri. Avea încredere în steaua ei şi în cei douăzeci şi opt de ani abia împliniţi.
„Îmi mai acord doi ani. Dacă nu pică nimic, îl iau pe Gigi. De ce să mă grăbesc? Ştii cum se întâmplă! Te măriţi azi de frică să nu pierzi trenul, şi mâine se iveşte Jean Marais. Nu-ţi rămâne decât să-ţi mănânci mâinile până la cot!“
Doctorul Dinu Candian, soţul Lianei, o detesta, temând eventuale influenţe nefaste pe care le-ar fi putut avea asupra nevesti-sii. Când se căsătorise, făcuse apel la toate trucurile pentru a-şi lega la ochi bunul simţ. Făcea parte dintre oamenii care nu-şi uitaseră judecăţile, puţinele judecăţi înţelepte din tinereţe. Pe atunci, considera o diferenţă de douăzeci de ani între soţi drept o calamitate, act obscen împotriva naturii, şi surâdea ironic, abia camuflat, când întâlnea doi parteneri între care fireşti ar fi fost relaţiile părinte-fiică. Niciodată n-avea să-i iasă din minte comentariul unui coleg – erau pe atunci secundari la spitalul Colţea – când şeful lor, doctorul Pintea, cvincvagenar vânjos, competitiv încă, totuşi cvincvagenar, le prezentase cu un prilej oarecare tânăra soţie, o asistentă medicală abia ieşită din cataloagele liceului sanitar:
„Ehe! Geaba dă Dumnezeu pită bună, după ce ţi-a luat dinţii!“
Îndrăgostit însă până peste cap de Liana, îşi pansase scrupulele, căutând pilde celebre: „Uită-te la Charlie Chaplin… Avea cincizeci de ani când a luat-o pe Oona, de optsprezece ani, şi nu uita că era fiica lui O’Neil! Ea l-a iubit fără îndoială. Ca dovadă, a sfidat orice prejudecată, a înfruntat toate împotrivirile, sunt şi azi împreună, şi au în inventar patru sau cinci copii. Iar interesul este exclus când te cheamă Oona O’Neil. Vezi, dară, că se poate şi astfel…“
Perorase astfel dinaintea doctorului Gogu Manoliu, coleg de facultate şi de spital, care-l ascultase abţinându-se de la orice comentariu. Ce să-i mai spui viitorului nefericit cu două zile înainte de nuntă? Personal, se îndoia de reuşita căsniciei Liana-Dinu.
Evident, Dinu rămânea un bărbat bine chiar şi la patruzeci şi cinci de ani, dar pentru o femeie matură, înţelegătoare prin vârstă şi experienţă, decisă să se cazeze. Liana, la nouăsprezece ani, era de o tinereţe explozivă – scandaloasă la braţul lui Dinu –, avea zburdălnicia căţelandrilor şi apetitul de viaţă, de distracţii şi de dragoste al unui întreg liceu de fete, fără a mai ţine seama de membrele corpului didactic. Nu trebuie să fii profet ca să intuieşti cum avea să îndure ea programul de ocnaş al lui Dinu: gărzi, obligaţii, studiu, vizite şi contravizite…
„Azi nu putem ieşi, darling, mâine am o operaţie dificilă“…
„Bine, dragă, dar le-am promis… Şi pe urmă, o să fie o lume extrem de interesantă… De când aştept să-l cunosc pe Doru Macarie… A avut un succes formidabil în «Doi pe un balansoar», iar acum aud că joacă cu casa închisă în «Cine se teme de Virginia Wolf». Hotărât eşti prea egoist.“
„Dacă nu vreau s-o pierd, hotărâse Dinu Candian, trebuie să fiu înţelept.“ În consecinţă, acţionase în trei direcţii. Îi satisfăcea fără să clipească orice capriciu presupunând sacrificii financiare – îi cumpărase până şi un cimpanzeu, Pongo, din păcate repauzat iarna trecută din cauza unei răceli –, o convinsese să facă un copil, Codruţ, care împlinise patru ani, şi îşi stăpânea eroic (zâmbetul devenea atunci, fără să-şi dea seama, înţepenit, crispat, strâmbând trăsăturile frumoase de meridional) orice sentiment de gelozie.
„Nu trebuie să se simtă încorsetată. Totul e să-şi închipuie că face ce vrea.“
În acest sens, o suporta pe Emilia fără să cârtească, fiind incapabil de fapt să-i refuze ceva nevesti-sii. Când o vedea plăpândă, gingaşă, bibelou blond cu gură de copil mofturos à la Brigitte Bardot – idolul tinereţii lui – fragilă s-o frângi între două degete, cu un trup pictat, toată o miniatură, duioşia îi aburea ochii.
— Hai, spune! o îmbie Liana
Sorbi din paharul de Campari. Nu-i plăcea alcoolul, dar bea pour se donner du genre. Şi, pe urmă, era amuzant, la trei dimineaţa, tolănită pe canapeaua din living, să asculte întâmplări picante. Ale Emiliei purtau toate aceeaşi etichetă. În sinea ei se întreba adeseori, nu fără nostalgie, dacă de‑acum încolo cariera ei sentimentală a luat sfârşit. N-avea să mai aştepte niciodată, plină de emoţie un telefon? Telefonul eternului iubit, telefonul lui Armand Duval? Nu va mai tremura niciodată de emoţie pândind fereastra, soneria de la uşă, sosirea poştaşului, acele pendulei îngrozitor de trândave, calendarul: de s-ar face o dată mâine…?!
„Adevărul este, conchidea suspinând, că m-am căsătorit prea devreme, mătuşă-mea ştia ce vorbeşte «Ai abia nouăsprezece ani… Nici măcar nu ştii ce vrei. Dragostea o afli, o cunoşti mai târziu… Fiind femeie modernă şi versată, completase moale periind din cinism: Îl doreşti? Foarte bine. Dar nu înţeleg? Dacă vrei o cană cu lapte, de ce trebuie să iei toată vaca? E prea bătrân, fetiţo! Alături de el n-ai să ai tinereţe, ci doar toalete, o să înveţi mai devreme decât trebuie ce înseamnă analize, tensiune, colesterol. Peste cincisprezece-douăzeci de ani, când o femeie abia începe să ştie ce vrea, să simtă, tu ai să fii nevastă de pensionar, menajându-i ficatul şi prostata».“
Emilia, cu patru ani mai mare, o trata oarecum matern:
— Stai, puiule, ai răbdare.
Sosise la Liana abia de un sfert de ceas, cu un taxi pe care-l prinsese în Piaţa Galaţi.
— Ăsta-i tipul de la Inter?
— Aşi! făcu Emilia punând paharul pe o măsuţă volantă. Cu Sandu m-am văzut ieri. Dar nu încape comparaţie, ma chère! Să-l vezi pe Grig!… E nemaipomenit!
— Unde l-ai cunoscut?
Emilia chicoti:
— La Consignaţia… Apropo, mi-am cumpărat o rochie, delicioasă… Un amor! Nici măcar n-a costat mult! O mie două sute. Dar poţi să vezi, chic!
— Ticăloaso! Mie nu mi-ai arătat-o.
— Când, iubito? La ieşirea din magazin m-a agăţat persoana. „Domnişoară! Te-am văzut, te-am admirat, te iubesc!“
— Colosal! râse Liana amuzată.
— Mie-mi spui?! Ştii, fără tromboane: „Vă cunosc de undeva“, „permiteţi-mi să vă conduc“ sau „cum aş putea să vă mai întâlnesc“. Omuleţul a mers la fix, n-a auzit de sens giratoriu. Când m-am uitat la el, am simţit că-mi vine ameţeală. Ziceai că se duce la filmare. Un biaiser din antilopă albă, cămaşă – pantaloni bleumarine, lanţ de aur la mâna stângă. Cinema, ce să mai discutăm! Stai să vezi text:
„Mă iubeşti?“
„Pe cuvânt de onoare.“
„Aşa, zic, brusc şi instantaneu!“
„Brusc, instantaneu şi definitiv.“
„Păi, ce-i de făcut?“
„Cu acordul dumneavoastră, domnişoară, să conjugăm verbul împreună.“
— Ce stil! râse Liana.
Emilia urmă încântată:
— Gagiul n-are treabă! Ne-am dat întâlnire pentru astă‑seară la şapte, în faţă la Bucureşti.
— Aha! De-aia te-ai pus la coji festive!
Îi plăcea să folosească expresii argotice. I se părea astfel că nu-i depăşită, că rămâne în miezul lucrurilor, îşi închipuia că-i picantă. Medicul se crispa:
„Înţelege, fetiţo, că ţie nu-ţi stă bine. Ai o figură angelică, eşti delicată, ai rasă. Nu-ţi dai seama ce şoc deplorabil încearcă cineva când te aude vorbind ca un golan.“
„Aşa ţi se pare ţie. La vârsta mea însă, gândeai precis altfel…“
Emilia, îmbrăcată într-o bluză neagră foarte decoltată, cu o fustă amplă tot neagră, presărată cu trandafiri gigant sângerii, încinsă ca de obicei într-o centură cu o cataramă de strassuri, se roti în faţa oglinzii desfăcându-şi paraşută foile. Exclamă mulţumită de ea însăşi:
— Şi Grig m-a admirat. Se azvârli pe canapea adăugând excitată: E de un rafinament fantastic. Fii atentă! „N-am ştiut în ce toaletă veniţi. Mi-aş fi pus o cămaşă neagră.“ „De ce?“ „Ca să ne asortăm… Suntem doar pereche…“ Îţi spun sincer, era să cad pe spate! Ai mai auzit de o chestie ca asta?
Liana clătină visătoare capul. Nu, nu auzise. Dinu se îmbrăca splendid, cu mult gust, bineînţeles rimau în vestimentaţie în sensul că nu apăreau împreună ea, de pildă, în ţinută de seară, şi el sport, dar ca să-şi asorteze culorile, nu se gândiseră niciodată.
— Era multă lume?
— Ca de obicei, răspunse Emilia admirându-şi picioarele bronzate, lucioase, Full!
— Culant?
— Ca un nabab! M-a rugat pe mine să comand, dar lady, i‑am zis că n-am preferinţe. „Mi-e egal.“ El: „Aşa v-a învăţat guvernanta?“ Bref, am luat tot ce-a fost mai scump. A lăsat pe masă cam la opt sute. Chelnerul, de atâta temeneală, cred că-i şi azi în echer.
— Şi pe urmă?
Emilia începu să râdă:
— Ce naivă eşti, puiule! Ce înseamnă pe urmă? Vrei un desen? Îşi înăbuşi căscatul şi se întinse cu voluptate. Are o casă superbă pe Christian Tell. Tot felul de scule: video, televizor în culori, nu mai zic de casetofon.
Liana, nu prea impresionată de mostrele prosperităţii contemporane – trăise totdeauna confortabil, propria locuinţă era la fel de bine dotată tehnic, iar doctorul Candian, comiţând eterna eroare a partenerului vârstnic, îşi închipuia că nerefuzându-i nimic îi împleteşte o lesă extrem de iscusită – se interesă din pură curiozitate:
— În definitiv, cu ce se ocupă?
Emilia căscă din nou:
— N-am idee exact. Ştab pe la ONT… Ascultă, tu… Mie mi s-a făcut somn.
— Dormi la mine.
— Ţţ!
— De ce? N-are sens să pleci acum acasă. A trecut de cinci.
— Nu pot, puiule, făcu Emilia ridicându-se greu. Ne-am înţeles să mă sune azi până în prânz şi vreau să mă găsească acasă.
Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile. Lumina albăstrie a dimineţii de iulie dădu contur obiectelor din odaie: o canapea şi două fotolii dintr-o piele extrem de fină – set expediat din Italia de un fost pacient – o masă scundă şi o consolă marchetate. Cutia de argint pentru ţigări lucea delicat, în oglinda florentină o femeie pictată în costum de epocă îşi trimitea surâsul palid de pe peretele opus.
Emilia scoase o exclamaţie de surpriză. Liana, trezită din reverie, se interesă:
— Ce s-a întâmplat?
— Fantastic! Vino încoace! Am impresia că-s beată.
Din doi paşi, Liana fu lângă ea.
— Ce-i, dragă?
O întâmpină imaginea familiară a părculeţului din faţa casei, probabil unul din cele mai bătrâne ale Capitalei. Copacii erau dintre aceia sub care căutaseră umbră multe generaţii de-a rândul şi ciudăţenie edilitară, băncile originale cu spătare graţioase de fier şi felinarele cu grumaz elegant de lebădă – mostre asemănătoare mai puteai vedea ici-colo prin Cişmigiu – rămăseseră aceleaşi de pe vremea străbunicilor. Părculeţul avea un aspect romantic şi nu ţi s-ar fi părut curios să zăreşti evoluând, pe cele câteva alei, siluete fin de siècle, umbreluţe de dantelă dansând deasupra unor florentine încărcate de flori, pantaloni strâmţi cu elastic, pălării tari, lucioase, haut-forme, ţinute la spate, împreună cu mănuşile glacé. Alături de o doamnă umbli cu capul descoperit…
— Ce-i? repetă Liana intrigată.
— Tu nu vezi? A dispărut statuia din parc.
* * *
Maiorul Minerva Tutovan intră zâmbind în minister. Se simţea excepţional de bine dispusă, un vânt formidabil îi sufla în pânze. În primul rând Keops, papagalul cu creastă regală, progresase mulţumitor, apropiindu-se sensibil de acutele lui Godzilla, cuvântătorul cu pene roşii al doctorului Radian[1]. Ascultându-i performanţele vocale, mătuşa Caliopi strâmbase din nas: „Ce-i cu ăsta? Rage ca un măgar doborât de anemie. Părerea mea este că nu-l hrăneşti suficient“. Minerva, care pentru a nu fi evacuată de vecinii excedaţi de urletele agonizante ale lui Keops îşi capitonase uşile, o privise uluită: „Adică ai impresia că nu face destul zgomot?“ „Abia îl aud. Pentru cinci mii de lei cât te-a costat animalul, consider că nu-şi dă îndeajuns de multă silinţă.“
Ceea ce adăugase însă considerabil la graficul dispoziţiei Minervei făcând să-i ţâşnească săgeata în afara chenarului, fusese aglomeraţia din 320. Nimic n-o stimula mai mult decât înghesuiala, adorând locurile cu hărmălaie şi bătături căznite de pantofi străini. Chiar şi azi, la vârsta matură, se dădea în vânt după bâlciuri, regreta Moşii, şi dădea din coate, oriunde întâlnea o mare de oameni strivindu-se cu talent, ca să ajungă în miezul evenimentelor.
„Tovarăşe, îi explica ea de pildă colonelului Ionaş, care avea în eroare supraaglomeraţia de inşi, lumini şi zgomote ale Metropolei şi evada ori de câte ori era posibil pe malul unei ape însoţit de o colecţie de undiţe, mă cheamă Minerva Tutovan, cetăţean al lumii sfârşitului de veac XX, şi nu Daniil Sihastrul.“ În intimitate, Minerva considera un sejur pe creastă de munte între „cocoşi montagnarzi şi capre bronzate“ drept culmea smintelii şi aştepta cu răbdare momentul în care protagoniştii urmau să ajungă mai devreme sau mai târziu locatari fideli şi de nădejde ai Spitalului nr. 9.
Intră tiptil în birou şi îşi azvârli expertă bascul. Acesta ateriză exact pe creştetul lui Macri, care lucra cu spatele spre uşă. Căpitanul tresări puternic, şi Minerva începu să râdă:
— Am exersat o săptămână ca să-mi iasă figura asta. Căpitanul se ridică: „Clarissim! Samuraiul e pus azi pe blestemăţii. Ţine-te bine, Macri tată!“
— V-a căutat şeful. A lăsat vorbă să vă prezentaţi imediat la el.
Colonelul Ionaş abandonă pixul, îşi împleti degetele şi începu să le mişte morişcă pe cele groase. O cercetă scurt şi începu să râdă încetişor. Contrariată, Minerva îşi controlă ţinuta: fusta dreaptă din gabardină, albastru petrol, ca şi jacheta cu croială bărbătească, pantofii plaţi, comozi, piepţii cămăşii cumpărată de la Adam.
Nu sesiză nimic nostim şi, ridicând din umeri, desenă un chip surprins.
— Ştii de ce râdeam?
— Nu.
— Te cunosc de doisprezece ani, Minerva, şi am impresia că în garderoba ta n-a intrat un singur lucru nou. Unde naiba găseşti mereu aceeaşi stofă, de aceeaşi culoare? De exemplu, eu n-am văzut gabardină în magazine de cel puţin două decenii. E o ţesătură ieşită din modă. Pur şi simplu nu se mai face, n-o mai scot fabricile.
— Ei şi? Vă închipuiţi că dacă mâine nu se mai poartă matematica, ci dresură de capre – aud că ăla, Mihai Ciucă, a ajuns la eschimoşi cu numărul lui – o trec pe zoologie?
— Bine, dar practic de unde procuri stofa?
— Din depozitul personal. Am cumpărat acum şaisprezece ani patru baloturi. Mie când îmi place ceva cu adevărat, nu mă satur niciodată.
— Am înţeles, suspină Ionaş. Ia loc, ne-a venit de la Miliţie un dosar interesant.
Minerva, dintr-o dată atentă, îşi aţinti privirea ascuţită asupra colonelului.
— Suntem informaţi, urmă colonelul, că în cursul nopţii trecute, deci chestiune de ore, a dispărut statuia din părculeţul de pe Aleea Dr. Conţescu.
Minerva se holbă. Ochii negri, în general foarte mari, păreau acum două talgere umplute cu antracit. Ionaş, care scontase pe efect, râse încântat.
— E un banc?
— Aşi, pura realitate şi, te rog să mă crezi, toată lumea se simte consternată.
— A cui era statuia?
— A întregii obşti, draga mea. Poate nu m-am exprimat limpede. Se afla în mijlocul parcului, aşezată pe un soclu, gen cişmea. Cu un bazinet sub robinetul din bronz, aşa cum se construiau cam pe la 1870.
Minerva dădu din cap:
— Am vrut să întreb pe cine reprezintă statuia.
— Pe însuşi doctorul Alexandru Conţescu. Ionaş deschise dosarul şi citi: „Născut la 1820, repauzat la 23 Februar 1866. Directoru la spitalu Eforie şi Aşezămintele Elena Doamna. Recunoştinţă eternă…“ Informaţiile le-am luat de la Consiliul popular. Legenda pretinde că individul a fost un sufletist, filantrop, demn urmaş al străbunului Hippocrate, acorda asistenţă gratuită săracilor etc.
Minerva îşi trecu palma peste breton. O făcea de obicei în două situaţii: fie când „se dichisea“, fie când se simţea luată cu asalt de vreo surpriză.
— Tot nu mă dumiresc! Ce-au furat – căci aici e practic vorba de un furt – toată cişmeaua?
— Nu, dragă, doar bustul. Piedestalul – să-i zicem – a rămas.
— De unde se ştie cu precizie că subtilizarea a avut loc azi‑noapte?
— Părculeţul e înconjurat de locuinţe. Deci, foarte simplu. Las statuia în parc când mă culc şi, a doua zi, n-o mai găsesc.
Minerva se ridică şi începu să circule agitată prin birou.
— Pe viaţa mea, dacă am întâlnit vreodată o chestie mai fistichie! Păi mâine dispare Statuia Aviatorilor. Nu m-aş mira să fie opera vreunui ţăcănit care o fi citit pe undeva că băieţii din Chicago au umflat dama cu torţa de la New-York… Dar, apropo! De ce ne-au trimis nouă dosarul? Avem de-a face cu un furt, infracţiune de drept comun. Deci, de competenţa Miliţiei. Şi-au închipuit că şomăm?
— Dragă Minerva, îi explică Ionaş cu răbdare, s-a făcut o anumită corelaţie cu dosarul Vlădulescu. Statuia constituia una din cutiile oarbe folosite de spioni. Respectiv, mesajele erau depuse sub bucla stângă a papionului, aş zice, mai degrabă, date fiind dimensiunile, funda doctorului Conţescu.
— E prima dată când aud despre acest amănunt.
Colonelul zâmbi uşor:
— Fireşte. Nu tu te-ai ocupat de dosar, ci maiorul Grădinaru, pe vremea când… ăăă… relaţiile dintre voi erau, ca să zic aşa, cam crispate.
Nasul Minervei, antenă nervoasă, o cârmi la stânga. Într‑adevăr, nu vorbise un an cu Grădinaru, decretând că „nu întreţine relaţii cu oameni lipsiţi de umor şi aflaţi sub escarpenul nevestii“. Îşi permisese ceea ce ea considera a fi o mică farsă. Întâmplător, Grădinaru îşi uitase pe biroul ei agenda telefonică. Minerva, străfulgerată de o idee magnifică tăcuse, gură cusută, cu bună intenţie. Peste o lună, nefericitul îşi sărbătorea ziua de naştere. Pe la şapte seara, se trezise din senin cu vreo cincizeci de inşi, încărcaţi cu sticle, cutii de bomboane şi un raion întreg de cravate de 45 lei, dându-i buzna în casă, puşi pe chef mare. Grădinaru, interzis, simţise că-i vine ameţeală. Nu se pregătise în mod special, frigiderul, chiar epuizându-l până la ultimul fir de pătrunjel, ar fi făcut cel mult faţă la cinci-şase persoane.
Nevastă-sa, ţâfnoasă şi autoritară, după ce-şi consumase primele momente de perplexitate, plecase trântind uşa: „Ai putea să ai atâta bun simţ să mă avertizezi când convoci un miting într-un apartament de treizeci şi şapte de metri pătraţi!“
Până la urmă, misterul se clarificase. Minerva, aflată într‑un moment de dispoziţie zglobie, îşi petrecuse trei seri sunând la toate numerele găsite în agenda lui Grădinaru şi avansând invitaţii irezistibile: „Ştiţi, e ziua soţului meu, împlineşte patruzeci de ani. Să nu scăpaţi nici un cuvânt, vă rog. Vreau să-i fac o surpriză“.
Grădinaru sosise a doua zi la birou furios Bistriţă, dar după vreo săptămână, când relaţiile urbane cu nevastă-sa fuseseră reluate, îi trecuse. Culmea era că tot Minerva se supărase:
— Auzi! Să-mi vorbească mie pe tonul şi în termenii ăştia! Hm! Glume anormale şi de prost gust. Adică eu sunt anormală. Halal relaţii între colegi!
Îşi ridicase în nouri nasul şi aşa rămăsese un an de zile.
— Mda, făcu Minerva, alungând amintirea cu un gest al mâinii. V-aţi gândit că am putea avea de-a face cu un glumeţ?
Un zâmbet larg inundă tot obrazul lui Ionaş:
— Dragă Minerva, spuse cu tâlc, nu toată lumea e spirituală şi consider că acesta e un adevărat noroc. Imaginează-ţi cum ar arăta oraşul acesta, dacă fiecare din noi am avea în dotare glume inspirate…
Minerva trecu peste aluzie cu naturaleţe. Se aşeză din nou şi începu să bată cu unghia degetului mijlociu în postavul vechi de pe birou.
— Ştiţi, încep să mă simt la fel de ridicolă ca omologul meu de la Miliţie, maiorul Cristescu. A intrat în folclorul ministerului ca aprig colecţionar de cazuri trăsnite.
Ionaş râse:
— Tipul are şi ghinion. Dificil păstrezi poză marţială când, cel puţin o dată la doi ani, îţi pică o dandana în care evoluează, vedetă principală, o zăpăcită ca Melania Lupu, secondată de inevitabilul Mirciulică, consilier de nădejde.
Minerva ridică din umeri.
— Cristescu e un bleg sentimental. De ce n-am eu norocul s-o întâlnesc? Din păcate, e prea şmecheră ea să se vâre în fieful nostru.
— Nu zi vorbă mare, observă Ionaş. Cunoşti aforismul: „fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!“
— E o zicătoare tâmpită, chiar dacă-i aparţine lui Shakespeare. Dixi!
* * *
La intrarea Minervei, Dobrescu stătea câş pe marginea biroului, bălăngănindu-şi piciorul. Macri, de cealaltă parte a mesei, îi relata înfierbântat fazele unui meci de fotbal transmis în ajun de televiziune.
— Înţelegi, pas! pas! fentă, mingea ajunge la Scifo, ăsta centrează, balonul e interceptat de Vercauteren care i-o trimite lui Lecocq! Cap! Bară!…
Minerva se opri în prag cu mâinile în şolduri:
— Cu capul în bară o să daţi voi, măi băieţi! Vasăzică astea sunt preocupările voastre în orele de serviciu! Bară, pas, fentă, hands!
Dobrescu, fâstâcit, sări de pe masă şi înlemni drept ca un plop. Minerva îl măsură scurt:
— De ce te-ai deranjat? Arătai foarte bine… Nonşalant şi flegmatic ca şeriful Bill cel Năprasnic din Arkansas-City. În ce film ai văzut poziţia? Rândul viitor, o să te găsesc probabil cu picioarele pe masă. Ai grijă de cizme: model gaucho. Şi acum ce faceţi? Vă uitaţi la mine? Macri, te duci la arhivă şi ceri dosarul lui Vlădulescu. Ăla de anul trecut. Până mă întorc, să-mi scoţi principalele date… Dobrescu, tu vii cu mine!
— Nu-mi fac mari iluzii, dar aşa scrie la abecedar. O cercetare la faţa locului este obligatorie.
— S-ar putea, opină locotenentul timid, să găsim totuşi ceva. După părerea miliţiei nu s-au scurs mai mult de zece‑douăsprezece ore de la comiterea infracţiunii.
— Ehe, Dobrescu Vasile, degeaba îţi sunt dascăl şi superior, degeaba te instruiesc! Încă n-ai înţeles câte evenimente se pot consuma în zece ceasuri? Vorba aia, Dumnezeu a inventat lumea în şase zile. Zece ceasuri înseamnă… Cât reprezintă în procente, Dobrescu Vasile, zece din 144? Repede, hai că-i chestie de primară.
— 14,4.
— Extraordinar! se minună Minerva. Vasăzică tot mai ştii ceva aritmetică. Deci, încearcă să-ţi imaginezi câte se pot întâmpla într-un interval care reprezintă 14,4% din timpul necesar creării unui univers.
— Permiteţi-mi să vă spun, îndrăzni locotenentul, că până şi doctrina religioasă consideră aceste şase zile ca pe o determinare pur simbolică, dacă nu metaforică. Nu se cunosc exact dimensiunile unei zile în mentalitatea celor care au scris Biblia… Poate… secole, poate milenii.
— Ia te uită! Ai ceva cultură.
„Aşa şi aşa“, îi răspunse în gând locotenentul.
— Din fericire, declară ca să schimbe subiectul, n-a plouat…
Minerva i-o reteză:
— Ei şi? Tocmai pentru că n-a plouat n-o să găsim nimic. Ce urme vrei să desluşeşti pe un pământ ars de un soare torid, uscat ca o coajă de nucă?
Părculeţul i se păru Minervei pitoresc, inspirat şi graţios împrejmuit cu un gard scund din bârne de piatră împletite. Coroanele princiare ale copacilor asigurau o umbră permanentă, şi Minerva îşi închipui, că în serile fierbinţi de vară, nu era lesne să găseşti un loc pe bancă. Soclul, decapitat de statuie, făcea o impresie stranie. Era un paralelipiped înalt, din al cărui pântece ţâşneau robinetul şi micul bazin imaginat în formă de scoică. În jur, pământul era bătătorit şi, după cum preconizase Minerva care făcu turul soclului, nu exista nici o urmă.
Se înălţă pe vârful picioarelor şi îşi trecu uşor degetele peste suprafaţa zgrunţuroasă.
— Stau şi mă întreb cum au desprins bustul de piedestal. Pare pur şi simplu retezat cu lama.
— De ce spuneţi „au“? Credeţi că au acţionat mai mulţi?
Minerva râse:
— Ai dreptate. Instinctiv, am folosit pluralul. Habar n-am cât este de dificilă operaţia – sculptura este unul din puţinele hobby-uri care nu mi-au alungat somnul şi, deşi îmi închipui că nu-i imposibil să te descurci singur, cred, totuşi, dată fiind rapiditatea pe care o presupune o operaţie clandestină, că s-a cooperat. Am să mă consult în chestiunea asta cu un specialist… Dobrescule, după capul meu, aici, în parc, nu ne rămâne decât să prindem muşte!
Îşi plimbă privirea asupra împrejurimilor. Micul scuar era străjuit din trei părţi de diverse clădiri. Strada pavată ca odinioară, cu chifle mici de piatră, ţinea paralela celei de-a patra laturi.
Făcură înconjurul părculeţului, fixându-şi atenţia asupra imobilelor. O vilă pe un singur nivel, cu ferestre scunde şi late, ca la vagoanele Pullman, şi cu o firmă elegantă – negru şi auriu – pe uşa grea de stejar: Dr. Dinu Candian; o casă veche, cu marchiză şi bibiluri de ghips sub cornişe şi deasupra geamurilor înalte şi, în sfârşit, o clădire impunătoare cu parter şi etaj în stil maur.
— Interesant, făcu Minerva pe gânduri. Casa pare nelocuită.
Locotenentul cuteză:
— Credeţi că-i singura din Bucureşti?
— Nu, băiete, dar abandonate sunt de regulă cocioabele, bordeie prăpădite care aşteaptă vizita buldozerului. Asta e o clădire prea importantă, înţelegi? Parter şi etaj, în perfectă stare, construcţie solidă şi cu pretenţii estetice. De unde am dedus, Dobrescule, că-i părăsită?
Locotenentul începu să transpire: „Iar m-a scos la tablă…“
— Cred, ăăă… presupun că v-aţi ghidat după perdelele murdare.
— Aşi! Şi mătuşă-mea Caliopi le spală doar o dată pe an. Zice că, dacă-s prea curate, se simte ca la sanatoriu.
— Şi geamurile sunt murdare.
— M-ai înnebunit cu Sanepidul, soro! Nu toată lumea e obsedată de cârpă şi detergenţi.
— Atunci… nu-mi dau seama.
— Băiete, băiete! Problema e atât de simplă, că mi-e şi jenă că am mai formulat-o. Aleea! Aleea care duce de la poarta grădinii până la intrarea în casă nu-ţi spune nimic? Nu vezi? Printre dalele de piatră a străbătut iarba. Dar asta n-ar fi nimic. Faptul însă că buruienile nu-s culcate, ci drepte şi perpendiculare – mai ştii ce-i aia perpendicular? – dovedeşte că nu sunt călcate. Mai clar, că nimeni nu intră şi nu iese din clădire. Şi mai clar! Că aleea nu e frecventată! Şi asta nu de ieri, alaltăieri. Firele au o lungime de circa zece‑cincisprezece centimetri, şi în ultima vreme n-a plouat.
— Trebuie neapărat să ne interesăm la Consiliul popular ce-i cu drăcovenia asta.
Instinctiv, mai întoarse o dată capul. La fereastra de la etajul întâi, se afla un chip ciudat, cu ochi albi – nu-şi putu da seama dacă-i bărbat sau femeie – de o paloare cadaverică. În aceeaşi clipă, dispăru.
[1] Vezi: „Violeta din safe“.
