DESPRE CĂLUGĂRIE.
Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?
Este bine să le explici marea valoare a vieţii de mânăstire şi să-l laşi să mediteze singuri.
Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Aşteaptă să le zici tu: „Hai, du-te!”
Păi, nici nu trebuie. Acesta este un uriaş drum pe cont propriu. Când zice: „Mă duc!” şi „Nu mă duc!”, înseamnă că nu este bun de mânăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, şi fuge încotro îl cheamă.
Un frate a vrut să se ducă la mânăstire. Avea şi viaţa îmbunătăţită, avea şi avere. A vândut-o, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat. Când a ajuns la marginea satului şi-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Şi s-a întors a mai stat o bucată de timp.
Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mânăstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Şi dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mânăstire. Aşa de mare este monahismul!
Iar şi-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului şi iar a uitat ceva nefăcut acasă. Şi s-a întors din nou şi, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, şi fugi şi fugi înainte la mânăstire! Ati văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit stareţului ca să deschidă porţile mânăstirii pentru atletul lui Hristos. Stareţul aştepta şi el să vadă, şi când a văzut. Vedeţi, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu „Mă duc” şi „Nu mă duc”. Vă spun, la mănăstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mânăstirii şi nu rezistă fratele respectiv.
Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le rezişti uşor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Şi la mânăstire sunt veniţi neformaţi, needucaţi, şi depinde şi de motivul iniţial din care au plecat. Nu se merge la mânăstire dintr-o înaltă raţiune ştiind că e foarte bine – ci dintr-o necesitate sufletească.
Foarte mult urăşte satana mânăstirile. Numai faptul că stai aici nu-l convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăţeşte. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu şi nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleşte şi ea ceva.
La mânăstire faci tăierea voii. Ne numim părinţi şi maici pentru că ne naştem pe noi înşine prin tăierea voii. Deci, suntem părinţii propriilor noastre naşteri. Putin lucru este să slujeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului toată viaţa? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primeşti plată. Putin „ozon divin” vine peste cel din mânăstire? Noi trăim prezentul. Şi dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul şi cucerim viitorul. Noi trăim momentan; nu am grija „ce voi face mâine?” Dacă trăiesc astăzi bine, şi mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune.
Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ţi-o dă lumea aici?
Păi, nici nu te primeşte mânăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mânăstire. Dacă nu ai reuşit acolo, aici, la mânăstire, cum poţi să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun nişte lucruri omeneşti, şi nu le pricepeţi, cum o să pricepeţi dacă v-aş spune lucruri cereşti?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de mulţumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aş fi făcut eu în lume? Făcusem ceva arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânţă de viitor, decât satisfacţii momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viaţa mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil.
Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent:
„Stai, că asta nu tine de veşnicie. Asta nu o fac”. Dacă vii la mânăstire, putin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziţia ta toată viaţa! N-avem noi motive să fim bucuroşi? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul:
„Să nu mai fericiţi pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiţi!” Şi dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânăstire este intrarea în rai, şi ieşirea de la mânăstire este plecarea din rai.
Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Şi m-a pus pentru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Şi am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde ştii să citeşti?”, pentru că el nu ştia carte. „Eu aşa m-am născut, părinte. Nu stiu de când!” M-am umplut de un mare folos. Şi am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă nişte mânăstiri după placul lui, nu după tradiţia noastră creştină ortodoxă, care au înţeles-o foarte putini. Domnule, şi i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ţinut monahismul, un neştiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui şi trăia monahismul întreg prin el”. Şi acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învăţat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic şi la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creştin, sau numai pentru călugări?
Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, fraţi., cine ia crucea şi-Mi urmează.”, e altceva. Vrei să fii desăvârşit? Atunci îţi recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean, în sensul că îşi vede de mântuirea lui şi se tine de Hristos cu orice chip. Deci, şi pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.
Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, şi dacă ne punem în situaţia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva şi undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!”
Dacă răsare, te miri cine, şi îşi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos şi rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Aşa că lepădarea se referă şi la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, nevoinţele, mentalităţile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil şi pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică şi s-a întrebat: „Ce să fac?”, şi atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Şi nu numai atât, a vrut să se împlinească şi cu ceva bun. Şi atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
„Du-te în lume şi vezi ce-ţi mai trebuie”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârşit?” Şi l-a trimis în lume. Şi l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie cizmar care câştiga ce câştigă şi împărţea banii la săraci, la biserică şi la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică şi, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se 3 deschideau uşile bisericii singure, şi el nu ştia că este urmărit. Şi era laic. Avea sotie şi copii. Fată de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea să întreb: unde se găseşte Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc? In împărăţia lui Dumnezeu! Şi unde se găseşte acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Şi era laic.
Sigur că Scriptura priveşte pe toată lumea. Că dacă spune: „Daţi la săraci”, spune laicului şi., dacă spune: Nu vă îngrijiţi de ce veţi îmbrăca, de ce veţi mânca, se referă la toată lumea.
Asa că, dragul meu, viaţa monahală este o viaţă cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloşi pentru că noi luptăm în trup cu neputintele trupeşti ca să menţinem o identitate îngerească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârşit. Se ating cote înalte, în situaţia care se ating, însă nu e problemă raţională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea.
