DESPRE CĂLUGĂRIE.
În ce priveşte dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotinţă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Aşa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Şi cu un nebun nu te poţi înţelege. El una şi bună ştie: „Mă duc pentru Hristos”.
Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea şi nu-Mi urmează şi nu lasă tată şi mamă şi soţ ori sotie, acela nu Mă iubeşte. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărăţia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.
Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni şi ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-şi taie voia. Şi nu e uşor, bineînţeles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găseşti neapărat mânăstirea. Să faci tu mânăstire! Să duci o viaţă aşa cum trebuie. Şi asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăreşti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, şi neapărat trebuie făcută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viaţa unui călugăr bun – tăierea voii.
Ei, vor veni şi restul: curăţenia şi sărăcia. Nu că n-ai voie să mânuieşti bani. Să nu te stăpânească ideea de bogăţie. Să ai un ban şi să-1 dai dincolo, e altceva. Si, de asemenea, viaţa de curăţie trebuie privită şi ea în tot felul. Trebuie tăiate imediat gândurile care vin, căci gândurile vin până la moarte. Nu ne lasă.
Asa că, dacă ţi-ar ajuta bunul Dumnezeu să ajungi, căci mai ai, într-un fel, o experientă duhovnicească. Dar nu te duce la mânăstire cu gândul că mai ştii ceva. Înţelegi! Acolo te duci să te smereşti, lucru pe care nu 1-ai ştiut până acum. Acolo te smereşti cu orice chip. În fata oricui. Lasă-l aşa slab cum este! Dacă el îţi porunceşte, tu asculţi. Căci tu asculţi de Hristos şi plată îţi dă Hristos. Poate că nici acela care-ţi porunceşte nusi dă seama de ce servici mare îţi face, poruncindu-ţi. Nu interesează. Merge pe un program, merge pe nu-ştiu-ce, dar tu te mântuieşti.
Asa că mergerea la mânăstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scriptură şi asigurător pentru venirea morţii. Te scoli cu linişte, te culci cu linişte, căci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepăsător şi ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie să împlineşti nişte condiţii. Nu te duci acolo să faci ce ştii tu, să-i spui la unul şi la altul.
Asa că dacă ai mai citit, nu te opreşte nimeni să citeşti mai departe. Să faci ascultări oricât de neînsemnate, aşa-zise josnice. Cum zic unii: „la coada vacii”. Acestea le faci cu plăcere. Că nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultări. Depinde şi de mânăstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar să fii călugăr. Du-te cu gândul să faci mânăstire. Dar lucrul acesta să-1 faci.
Ce trebuie făcut când primesc ascultări la care nu mă pricep sau nu le înţeleg?
— Nu trebuie să pui condiţii, să te duci acolo să faci unele şi unele să nu le faci. Chiar dacă nu le înţelegi, le faci aşa cum îţi spune. Căci s-a obişnuit să se dea la începători lucru de începători, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie să-1 pui în temă cu adevărul lucrurilor celor mai înalte. Si, bineînţeles, el singur să păşească spre ele. Trebuie să-1 încunostiintezi pe începător şi despre valorile cele mari. Nu să-1 laşi: „Stai cu mama aci, până s-o coace turtica, nustiu-ce; să-ţi dea mama să mănânci!” Nu. Astea sunt lucruri mireneşti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.
Si una şi bună să-ţi fie: smerenia să nu-ţi lipsească, frate, că dacă ţi-a lipsit smerenia, ţi-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; şi e mare adevăr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Şi ne dă, într-adevăr din destul dacă noi avem poziţia primirii harului. Să-ţi ajute Maica Domnului!
Se spune undeva că în vremuri de ispită, într-o mânăstire de 100 de călugări, nu se ştie dacă va fi unul care se va mântui. Cum vedeţi aceasta?
— Aceasta este o părere izolată de adevărul adevărat al vieţii călugărilor. Poate să vorbească de la sine. Eu nu sunt de părerea aceasta. Poate se întâmplă să nu se mântuiască niciunul, sau să se mântuiască toţi. Dar chiar să nu se mântuiască niciunul, e mai greu de crezut. Desi, dacă a intrat o blestemăţie peste toţi, acolo, o boală, o patimă grea este posibil, dar nici chiar aşa cum spui. Pentru că un călugăr, şi dacă greşeşte, se redresează imediat. Sau mai repede decât un laic.
Există un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: „Noi ce-am făcut?” Zice: „Noi poruncile Domnului le-am păzit”. Ceea ce înseamnă mare lucru. Cu adevărat au fost păzite. „Dar cei de după noi?” „Aceia, zice, la jumătatea lucrului nostru vor fi”. „Dar cei ai veacului din urmă, ce?” „Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. In schimb, ei vor fi ispitiţi. Şi care din ei vor răbda până la sfârşit, mai mari decât noi şi decât părinţii noştri se vor chema în împărăţia cerurilor”.
Vedeţi? Cum pot atunci să spun despre nişte călugări că nu se mântuiesc, dacă, în sfârşit, trăiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu să vorbeşti lucrul acesta. Se duc în mânăstire cu gândul, bineînţeles, al mântuirii. Greşeşte? Se ridică, pentru că au poziţia cea mai bună, ca nişte inşi care tin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. În sfârşit, au avut curajul şi s-au dus. Ca să spun că îşi vor pierde mântuirea, e mai greu. Şi aşa e posibil. Dar lucrul acesta nu-1 putem afirma cu siguranţă. Da!
