MIRACOLE

Cine sunt eu? Şi cum se va termina această poveste?

Soarele a răsărit şi eu stau lângă o fereastră aburită de suflarea unei vieţi trecute. În dimineaţa asta, parcă aş fi o arătare: port două cămăşi, nişte pantaloni groşi, o eşarfă înfăşurată de două ori în jurul gâtului şi apoi îndesată într-un pulover gros, pe care l-a tricotat fiica mea acum treizeci de ani, cadou de ziua mea. Termostatul din cameră este dat la maximum şi micul radiator este chiar în spatele meu. Ticăie şi suspină, şi scuipă aer cald, de parcă ar fi un balaur din poveşti, dar corpul meu încă tremură de un frig de care nu o să mai scap vreodată şi care m-a pândit vreme de optzeci de ani. Optzeci de ani, mă gândesc uneori şi, în ciuda resemnării în faţa acestei vârste, încă sunt surprins că nu mi-a mai fost cald de când era George Bush preşedinte. Mă întreb dacă aşa se simt toţi cei de vârsta mea.

Viaţa mea? Nu-i uşor de explicat. N-a fost atât de fantastică şi de spectaculoasă pe cât m-aş fi aşteptat eu, dar nici n-am stat degeaba ca un popândău. Cred că a semănat foarte mult cu jocurile mecanice: destul de stabilă, cu mai multe urcuşuri decât coborâşuri, iar de-a lungul timpului a tins să devină înfloritoare. O afacere bună, o afacere norocoasă şi am aflat că nu mulţi pot spune asta despre viaţa lor. Dar să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Nu sunt un om deosebit; sunt sigur de asta. Sunt un om normal, cu gânduri normale, care a dus o viaţă normală. Nu mi s-a ridicat niciun monument şi numele meu va fi în curând dat uitării, dar am iubit pe cineva din toată inima şi cu tot sufletul meu, iar pentru mine asta a fost suficient.

Romanticii s-ar gândi că e o poveste de dragoste, cinicii ar numi-o însă tragedie. După mine, ea are câte puţin din amândouă şi, indiferent cum vei vrea să-i spui până la urmă, nimic nu va schimba faptul că ea reprezintă o mare parte din viaţa mea, că acesta a fost drumul ales de mine. Nu pot să mă plâng de drumul pe care l-am ales şi nici de locurile prin care m-a purtat el; aş putea să mă vait amarnic de alte lucruri, dar drumul pe care l-am ales a fost întotdeauna cel corect şi n-aş fi procedat niciodată altfel.

Timpul, din păcate, nu ne face acest drum mai uşor. Cărarea este la fel de dreaptă ca întotdeauna, numai că acum este presărata cu pietrele şi bolovănişul care s-au acumulat de-a lungul unei vieţi de om. Până acum trei ani, mi-ar fi fost uşor să trec peste ele, dar acum mi-e imposibil. Simt în trupul meu o boală ciudată; nu mai sunt nici puternic, nici sănătos şi zilele îmi trec asemenea unui balon care pluteşte: apatice, uşoare, şi cu timpul devin din ce în ce mai liniştite.

Tuşesc şi mă uit la ceas cu ochii întredeschişi. Îmi dau seama că e timpul să plec. Mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră şi străbat camera, oprindu-mă în faţa biroului ca să îmi iau jurnalul pe care l-am recitit de sute de ori. Nu-l mai răsfoiesc. Îl strecor sub braţ şi-mi continuu drumul spre locul în care trebuie să ajung.

Merg pe gresia albă, străbătută de firişoare gri. Aceeaşi culoare ca părul meu şi al multora dintre oamenii de-aici, deşi eu sunt singurul care am ieşit în dimineaţa asta pe culoar. Sunt în camerele lor, singuri în faţa televizorului, dar şi ei, ca şi mine, sunt obişnuiţi cu acest lucru. Omul se poate obişnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp.

Aud sunetul înfundat al unor plânsete îndepărtate şi ştiu exact cine scoate aceste sunete. Apoi, mă vad şi asistentele; zâmbim şi ne salutăm. Sunt prietenele mele şi vorbim adesea, dar sunt sigur că ar fi curioase să ştie mai multe despre mine şi despre cum o duc în fiecare zi. Le aud cum încep să şuşotească, în timp ce mă îndepărtez de ele.

„Iar se duce“, le aud spunând, „sper să fie totul bine.“ Dar mie nu-mi spun nimic în faţă. Sunt sigur că ele cred că m-ar durea să vorbesc despre asta dimineaţa, atât de devreme, iar eu, cunoscându-mă, mă gândesc că se poate să aibă dreptate.

După un minut, ajung în cameră. Uşa mi-a fost lăsată deschisă, ca de obicei. Mai sunt două asistente în cameră şi amândouă îmi zâmbesc atunci când intru.

— Bună dimineaţa, îmi spun ele vesele, şi mai întâi îmi iau un răgaz ca să le întreb despre copii, despre şcoală şi despre vacanţa care trebuie să vină.

Vorbim pe fondul unor suspine. Asistentele nu par să observe; au devenit imune, dar, de fapt, cred că şi eu am devenit imun.

Apoi mă aşez în scaunul care s-a modelat după conturul corpului meu. Au terminat şi ea este îmbrăcată, dar încă mai plânge. O să se liniştească după ce o să plece ele, ştiu asta. Agitaţia dimineţii o întristează întotdeauna şi ziua de astăzi nu face excepţie. În cele din urmă, deschid obloanele şi pleacă. Amândouă îmi zâmbesc şi mă ating atunci când trec pe lângă mine. Mă întreb ce-o însemna asta.

Mă aşez pentru o clipă şi o privesc, dar ea nu se uită la mine. O înţeleg, pentru că nu ştie cine sunt. Pentru ea sunt un străin. Apoi, îmi întorc privirea, cobor capul şi mă rog în tăcere pentru puterea de care ştiu c-o să am nevoie. Întotdeauna am crezut cu străşnicie în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii, deşi, ca să fiu sincer, credinţa mea se rezumă la o listă de întrebări la care vreau să mi se răspundă după ce n-am să mai fiu.

Acum sunt gata. Îmi pun ochelarii şi scot din buzunar o lupă. O las pe masă o clipă, până când deschid jurnalul. Trebuie să-mi umezesc de două ori degetul noduros, ca să deschid cartea uzata la prima pagină. Apoi mă folosesc de lupă.

Întotdeauna înainte să încep să citesc povestea, există un moment în care îmi iscodesc mintea şi mă întreb: oare o să se întâmple astăzi? Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva, în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nu contează. Această posibilitate mă menţine pe linia de plutire, nu vreo garanţie sau vreo răsplată. Şi, deşi aţi putea să spuneţi că sunt un visător sau un prost, sau orice altceva, eu cred că totul e posibil, îmi dau seama că soarta şi ştiinţa sunt împotriva mea.

Dar ştiinţa nu reprezintă răspunsul absolut; ştiu acest lucru pe care l-am învăţat de-a lungul vieţii. Şi aşa am credinţa că miracolele, indiferent cât sunt de inexplicabile sau incredibile, sunt reale şi pot să se întâmple fără nicio legătură cu ordinea firească a lucrurilor. Aşadar, din nou, aşa cum fac în fiecare zi, încep să citesc jurnalul cu voce tare, pentru ca ea să mă audă, sperând ca miracolul care a ajuns să-mi domine viaţa să se mai întâmple o dată.

Şi poate, poate c-o să se întâmple.

FANTOME

Era pe la începutul lunii octombrie, în 1946, şi Noah Calhoun privea cum lumina roşiatica a soarelui se cufunda dincolo de terasa ce-i înconjura casa în stil sudist. Îi plăcea să-şi petreacă serile acolo, mai ales după o zi de trudă, să-şi lase gândurile să rătăcească. Acesta era modul lui de a se relaxa, un obicei pe care îl luase de la tatăl său.

Îi plăcea să privească mai ales copacii şi reflexul lor în apă. Copacii din Carolina de Nord sunt minunaţi toamna târziu: nuanţe de verde, galben, roşu, portocaliu, o întreagă paletă. Culorile lor orbitoare strălucesc în lumina soarelui şi, pentru a suta oară, Noah Calhoun se întrebă dacă primii proprietari ai casei îşi petrecuseră serile cufundaţi în aceleaşi gânduri.

Casa fusese construită în 1772, fiind una dintre cele mai vechi şi mai mari locuinţe de acest fel din New Bern. Iniţial, ea fusese clădirea principală de pe o plantaţie şi el o cumpărase imediat ce se sfârşise războiul; îşi petrecuse ultimele unsprezece luni făcând reparaţii care îl costaseră o mică avere. Cu vreo câteva săptămâni înainte, reporterul de la ziarul Raleigh scrisese un articol şi afirmase că aceasta era una dintre cele mai frumoase restaurări pe care le văzuse. Cel puţin, casa. Cu restul proprietăţii era o altă poveste şi acolo îşi petrecea el cea mai mare parte a zilei.

Casa era aşezată cam pe doisprezece acri, lângă Brices Creek, şi el lucrase toată ziua la gardul de lemn care împrejmuia celelalte trei laturi ale proprietăţii, verificându-l să nu fie putrezii sau năpădit de termite şi înlocuind stâlpii, unde era nevoie. Mai avea încă mult de lucru, mai ales pe partea vestică, iar când, mai devreme, îşi strânsese uneltele, îşi pusese în minte să cheme pe cineva ca să-i mai aducă nişte cherestea. De obicei, intra în casă, bea un pahar de ceai îndulcit şi făcea un duş. Întotdeauna făcea duş la sfârşitul zilei pentru că apa alunga şi murdăria, şi oboseala.

Apoi îşi pieptăna părul pe spate, îşi punea nişte blugi uzaţi şi o cămaşă albastră cu mânecă lungă, îşi mai turna un pahar de ceai şi ieşea pe terasa unde stătea şi acum, unde stătea în fiecare zi, la această oră.

Îşi întinse braţele sub cap, apoi îşi masă umerii, terminându-şi astfel exerciţiul. Acum era relaxat, curat, revigorat. Îşi simţea muşchii obosiţi şi ştia că mâine o să-l doară puţin, dar era mulţumit că reuşise să facă mare parte din lucrurile pe care şi le propusese.

Noah se întinse să-şi ia chitara şi îşi aduse aminte de tatăl său, gândindu-se cât de mult îi ducea dorul. Execută câteva acorduri, îi reglă două corzi şi cântă din nou. De data asta, se auzi mai bine şi continuă să cânte. Muzică blândă, muzică liniştită. La început, îngână încetişor o melodie, apoi începu să cânte pe măsură ce noaptea îl învăluia. Cântă la chitară şi fredonă până ce soarele apuse şi cerul se întunecă.

Puţin după ce trecuse de ora şapte, se opri din cântat şi se lăsă pe spate în balansoar, legănându-se. Din obişnuinţă, îşi ridică privirea şi văzu constelaţia Orion, Carul Mare, constelaţia Gemenii şi Steaua Polară care sclipea pe cerul tomnatic.

Începu să vadă în faţa ochilor numai cifre şi apoi se opri. Ştia că-şi cheltuise aproape toate economiile pe casă şi, în curând, trebuia să-şi caute iarăşi o slujbă, dar îndepărtă gândul şi se hotărî să se bucure de lunile care-i mai rămăseseră pentru a lucra la casă, fără să-şi mai facă probleme. O să iasă bine, ştia el; întotdeauna ieşea bine. În plus, ura să se gândească la bani. Învăţase demult să se bucure de lucrurile simple, lucruri care nu puteau fi cumpărate şi-i era greu să-i înţeleagă pe oamenii care gândeau altfel. Şi această trăsătură o moştenise tot de la tatăl său.

Clem, căţeaua sa de vânătoare, veni spre el şi, înainte să se aşeze la picioarele lui, îi atinse mâna cu botul.

— Hei, fetiţo, ce mai faci? o întrebă el, în timp ce-o mângâia pe cap şi ea scânci uşor, ridicându-şi ochii blânzi şi rotunzi spre el.

Căţeluşa îşi pierduse o labă în urma unui accident de maşină, dar încă se mai mişca destul de bine şi-i ţinea companie în astfel de nopţi liniştite.

Avea treizeci şi unu de ani, nici prea tânăr, dar destul de bătrân ca să fie singur. Nu mai ieşise cu nicio femeie de când venise aici, nu mai găsise pe nimeni care să-l intereseze câtuşi de puţin. Era vina lui, ştia asta. Avea ceva care ţinea la distanţă orice femeie care încerca să se apropie de el, ceva care nu era sigur că putea fi schimbat chiar dacă încerca. Şi câteodată, chiar înainte să adoarmă, se întreba dacă-i fusese scris să fie pentru totdeauna singur.

Seara se scurse călduţă şi frumoasă. Noah ascultă greierii şi foşnetul frunzelor, gândindu-se că sunetul naturii era mai adevărat şi trezea mai multă emoţie decât lucruri ca maşinile şi avioanele. Natura îţi dăruieşte mai mult decât ia şi sunetele ei îl făceau întotdeauna să fie omul care ar fi trebuit să fie. Fuseseră unele momente în timpul războiului, mai ales după Marea Concentrare, când se gândise adesea la aceste sunete simple.

— Asta o să te ajute să nu înnebuneşti, îi spusese tatăl său, în ziua în care se îmbarcase. Este o muzică dumnezeiască şi ea o să te aducă înapoi acasă întreg.

Îşi termină ceaiul, intră în casă, găsi o carte şi apoi ieşi să citească la lumina de pe terasă. După ce se aşeză din nou, privi cartea. Era veche, coperta era ruptă şi paginile erau pătate cu noroi şi cu apă. Era volumul Fire de iarbă al lui Walt Whitman şi îl purtase cu el pe toată durata războiului. Odată, îl apărase chiar de un glonţ care-i fusese destinat lui.

Frecă puţin coperta şi o şterse de praf. Apoi deschise cartea la întâmplare şi citi cuvintele ce-i răsăriră sub ochi:

Acesta este ceasul tău, Suflete, zborul tău liber,

către cele negrăite,

Departe de cărţi, departe de artă, cu ziua ştearsă,

lecţia făcută.

Te vei ivi de-acum tăcut, privind,

cântărind temele pe care le iubeşti mai mult,

Noaptea, somnul, moartea şi stelele.

Zâmbi. Nu ştia de ce, dar Walt Whitman îi amintea de New Bern şi îi părea bine că se întorsese acolo. Deşi fusese plecat timp de paisprezece ani, aici se simţea acasă şi cunoştea mulţi oameni, pe cei mai mulţi încă din tinereţe. Nu era ceva neobişnuit. La fel ca în multe oraşe din sud, oamenii care trăiau aici nu se schimbaseră deloc, doar îmbătrâniseră puţin.

Acum, cel mai bun prieten al său era Gus, un negru de vreo şaptezeci de ani, care locuia ceva mai încolo. Se întâlniseră la câteva săptămâni după ce Noah cumpărase casa, când Gus venise cu nişte lichior făcut de el şi cu bere Brunswick şi împreună petrecuseră prima lor seară îmbătându-se şi povestind.

Acum Gus venea de câteva ori pe săptămână, de obicei seara, în jurul orei opt. Cu patru copii şi unsprezece nepoţi în casă, din când în când avea nevoie să mai iasă şi Noah nu putea să-l condamne.

De obicei, Gus îşi aducea şi armonica şi, după ce vorbeau puţin, cântau câteva cântece împreună. Uneori, ore întregi.

Ajunsese să-l considere pe Gus o rudă apropiată. De fapt, nu mai avea pe nimeni altcineva, cel puţin de anul trecut, de când îi murise tatăl. Fusese singur la părinţi; mama sa murise de gripă când el avea numai doi ani şi, deşi se gândise la asta, nu se căsătorise niciodată.

Dar fusese îndrăgostit o dată, de asta era sigur. O dată şi numai o dată, cu mult timp în urmă. Şi asta îl schimbase pentru totdeauna. Numai iubirea perfectă putea să facă acest lucru şi acea iubire fusese, într-adevăr, perfectă.

Norii începură să învolbureze cerul şi, din cauza luminii lunii, căpătară o nuanţă argintie. Îşi lăsă capul să se odihnească pe spătarul balansoarului care se legăna, în timp ce pe cer norii se învălmăşeau din ce în ce mai tare. Picioarele i se mişcau mecanic, păstrând un ritm constant şi, aşa cum făcea în majoritatea serilor, îşi simţi gândurile zburându-i către o seară plăcută ca şi aceasta, dar cu paisprezece ani în urmă.

Era chiar după absolvirea din 1932, în seara inaugurală a Festivalului din Neuse River. Tot oraşul era pe străzi, la picnicuri şi la jocuri de noroc. Aerul era umed în acea noapte, nu ştia de ce, dar îşi aducea bine aminte. Venise singur şi, pe când încerca să-şi facă loc prin mulţimea de oameni, căutându-şi prietenii, îi văzuse pe Fin şi pe Sarah, doi dintre prietenii cu care crescuse, vorbind cu o fată pe care n-o mai văzuse până atunci. Era drăguţă, îşi amintea că se gândise la asta şi când, în cele din urmă, li se alăturase, fata îl privise cu ochi pătrunzători.

— Bună, îi spusese ea simplu şi îi întinsese mâna. Finely mi-a povestit multe despre tine.

Un început banal, care ar fi fost uitat dacă n-ar fi fost ea aceea care l-a făcut. Dar în timp ce-i strângea mâna şi privea acei ochi uimitor de verzi, ştiu într-o clipă că ea era aceea cu care şi-ar fi petrecut tot restul vieţii şi n-avea să mai întâlnească pe altcineva la fel. În acea adiere de vară, care se simţea printre copaci, ea i se părea atât de bună, perfectă!

Apoi, totul se desfăşurase cu iuţeala unei tornade. Fin îi spusese că fata îşi petrecea vara în New Bern împreună cu familia, pentru că tatăl ei lucra pentru R. J. Reynolds şi, deşi el dăduse doar din cap, felul în care ea îl privea îi dădu de înţeles că tăcerea lui era bine primită. Fin râsese atunci pentru că îşi dăduse seama de ce se întâmpla şi Sarah sugerase să cumpere nişte Cola cu aromă de cireşe; toţi patru rămăseseră la festival până când mulţimea se împuţinase şi festivalul se terminase.

S-au întâlnit şi a doua zi, şi în următoarea şi, în curând, au devenit de nedespărţit. În fiecare dimineaţă, în afară de duminica, atunci când trebuia să se ducă la biserică, termina repede de cântat în cor şi apoi se ducea ţintă în parcul Fort Totten, unde îl aştepta ea. Pentru că era nou-venită şi nu mai locuise până atunci într-un oraş mic, îşi petreceau ziua făcând lucruri care erau cu totul noi pentru ea. O învăţase cum să arunce cu undiţa, cum să pescuiască bibani în râu şi o dusese să descopere pădurile Croatan. Se plimbau în canoe şi priveau împreună furtunile de vară, iar lui i se părea că se cunoşteau dintotdeauna.

Dar şi el învăţase multe lucruri. La depozitul de tutun din oraş, unde se organizau seri dansante, ea îl învăţase să danseze vals şi Charleston şi, deşi la primele melodii se împiedicaseră îngrozitor, răbdarea ei a fost până la urmă răsplătită şi au dansat împreuna până când s-a oprit muzica. Apoi, el a condus-o acasă şi, când s-au oprit pe terasă să-i spună noapte bună, a sărutat-o pentru prima oară, întrebându-se de ce aşteptase atât de mult. Mai târziu, tot în acea vară, o adusese la această casă, priviseră ruina în care se găsea şi-i spusese că într-o zi o să fie a lui şi o s-o repare. Petreceau ore întregi împreună, împărtăşindu-şi visurile: el voia să vadă lumea, ea să devină artistă şi, într-o noapte umedă de august, amândoi îşi pierduseră virginitatea. Când după trei săptămâni plecă, luă cu ea o parte din sufletul lui şi restul verii. O urmărise în timp ce părăsea oraşul într-o dimineaţă ploioasă, o privise cu acei ochi care nu se închiseseră toată noaptea, apoi se dusese acasă şi-şi făcuse bagajul. Săptămâna următoare şi-o petrecuse de unul singur, pe insula Harker.

Noah îşi trecu mâinile prin păr şi-şi privi ceasul. Opt şi douăsprezece minute. Se ridică şi se duse în faţa casei, uitându-se pe drum. Gus nu se vedea şi Noah se gândi că nici n-o să mai vină. Se întoarse spre balansoar şi se aşeză.

Îşi aminti că vorbise cu Gus despre ea. Prima oară când îi pomenise de ea, Gus începuse să clatine din cap şi să râdă.

— Aşadar, asta e fantoma de care tot fugi!

Când îl întrebase la ce se referea, Gus îi spusese:

— Ştii tu, fantoma, amintirea! Te-am tot urmărit muncind zi şi noapte şi trudeşti atâta încât abia mai ai timp să-ţi tragi sufletul. Oamenii fac asta din trei motive. Ori sunt nebuni, ori proşti, ori încearcă să uite ceva. Cât despre tine, am ştiut că încercai să uiţi. Numa’ că nu ştiam ce!

Se gândi la ceea ce îi spusese Gus. Şi avea, bineînţeles, dreptate. New Bern era acum bântuit. Bântuit de fantoma amintirii ei. De câte ori se plimba prin parcul Fort Totten, lui Noah i se părea c-o vede în locul unde se întâlneau. Ori stând pe bancă, ori lângă gard, zâmbind mereu, cu părul ei blond, ce-i atingea uşor umerii, şi cu ochii de culoarea smaraldului. Când stătea noaptea pe terasă cu chitara, parcă o vedea lângă el, ascultându-l liniştită, în timp ce el cânta muzica din vremea copilăriei sale.

Simţea acelaşi lucru şi când mergea la farmacia lui Gaston sau la teatrul Masonic, sau chiar şi atunci când hoinărea prin oraş. Oriunde s-ar fi uitat, vedea imaginea ei, vedea lucruri care îi aduceau aminte de ea.

Era ciudat şi el ştia asta. Crescuse în New Bern. Primii şaptesprezece ani şi-i petrecuse acolo. Dar când se gândea la New Bern, părea să-şi amintească numai ultima vară, acea vară în care fuseseră împreună. Celelalte amintiri erau fragmentate, idei disparate despre maturizarea sa şi rar era vreuna care să-i trezească vreun sentiment.

Într-o noapte, i-a povestit lui Gus totul şi nu numai că Gus l-a înţeles, dar tot el i-a explicat şi de ce. Îi spusese simplu:

— Tata obişnuia să-mi spună că prima dragoste îţi schimbă viaţa pentru totdeauna şi, oricât ai încerca, acest sentiment nu dispare niciodată. Fata asta de care îmi povesteşti tu a fost prima ta dragoste! Şi orice ai face, niciodată n-o să scapi de amintirea ei.

Noah scutură din cap şi, când imaginea ei începu să dispară, se întoarse la Whitman. Citi timp de o oră, ridicându-şi privirea din când în când să vadă viezurii şi oposumii ţopăind prin crâng. La nouă şi jumătate, închise cartea, urcă în dormitor şi începu să scrie în jurnalul care conţinea şi însemnări personale, dar şi observaţii despre ceea ce lucra la casă. Patruzeci de minute mai târziu, dormea. Clem se fâţâi pe scări, îl mirosi în timp ce dormea şi apoi, după ce se învârti de câteva ori, se ghemui la piciorul patului.