Corsarul de fier de George Anania volumul 1
I. UCENICIE ÎN ATLANTIC
Povestea aceasta începe într-un tîrguşor din Anglia secolului XVI, pe o uliţă mărginaşă, plină de căsuţe vechi şi de maidane, străbătută cînd şi cînd de vreun trecător ce se grăbeşte să iasă cît mai repede din acele locuri nesigure, unde după fiecare colţ se poate adăposti cineva direct interesat de punga drumeţilor.
E orăşelul Tavistok, din ţinutul Devonshire, în anul 1565, primăvara, spre seară. Cîţiva cireşi apăruţi cine ştie cum printre case, au îmbrăcat veşminte sărbătoreşti, înveselind, în limita posibilităţilor, peisajul. De departe se aud clopotele; pesemne vreo sărbătoare sau un pericol, se prăznuieşte un sfînt, sau se anunţă un război.
Vremurile sînt destul de tulburi ca să te gîndeşti mai degrabă la a doua posibilitate; dar nu, iată că uşile caselor de înstăriţi se deschid scîrţîind şi tîrgoveţii, cu neveste şi servitori, se îndreaptă spre biserică, înarmaţi cu pumnale şi felinare.
Clopotele contenesc o vreme şi atunci, ca şi cum ar fi aşteptat acest semnal, dintr-o cocioabă îşi face apariţia un bătrîn cumpătat, împreună cu un tînăr ce pare antiteza lui — nervos, clocotind de energie.
Bătrînul îl priveşte lung, ca şi cum i-ar vedea pentru prima dată ochii mari foarte expresivi şi fruntea înaltă, care se continuă cu o faţă prelungă, terminată cu o barbă ascuţită, ameninţătoare, ca un vîrf de lance.
— Tot vrei să pleci, băiete? Te mai întreb acum, ultima oară. Hotărîrea ta e de neclintit?
— Da, tată! Nu obişnuiesc să dau înapoi. De ce vrei să mă reţii? La ce mi-ar folosi să rămîn aici? În cel mai bun caz, m-aş face un preot de ţară ca tine.
— Şi ce vezi rău în asta, Francis? E o profesie foarte respectată. Nu s-a plîns nimeni, niciodată de părintele Edmund Drake.
— Pentru că ai un suflet bun şi eşti tare liniştit.
Dar eu cum să stau toată viaţa aici, în bietul nostru tîrguşor, cînd mă aşteaptă atîtea meleaguri noi, unele încă nedescoperite, atîtea avuţii, pentru care ajunge să întinzi mîna ca să le iei? Şi-apoi, tată, ce e mai minunat decît să călătoreşti pe mare, să te îmbeţi de aer proaspăt mirosind a alge, să înfrunţi furtunile largului? Nu, pe Dumnezeu, n-o să renunţ niciodată la proiectele mele.
— Iarăşi proiectele astea! Hei, fiule, ai de-acum 25 de ani, dar mintea ţi-e tot de copil! Ai vrut să devii marinar; te-am lăsat, în nădejdea că o asemenea viaţă, aspră şi plină de primejdii, are să te vindece de nebuniile tale. Şi cînd colo... Vrei să fii bogat, să trăieşti uşor. În ziua de azi, tineri ambiţioşi ca voi, marinari pricepuţi, sfîrşesc în ştreang, fiindcă s-au înhăitat în porturi cu osîndiţii de lege.
— A, vorbeşti de piraţi?
— Da, Francis, de blestemaţii aceia, din pricina cărora neguţătorii nu se mai încumetă să-şi trimită marfa nicăieri, ca şi cum primejdiile de pe mare n-ar fi fost de-ajuns pentru asta. N-ai aflat ce-i mai jefuiesc pe spanioli?
— Şi ce, asta te supără? Atunci nici nu-ţi dă prin gînd ce fac spaniolii în Indiile Occidentale, ce dezastru lasă acolo conchistadorii. Să avem iertare, dar cînd e vorba de spaniol, nu mă încearcă nici o milă, ba rău îmi pare că nu pot eu însumi să-l prad şi să-l scufund de cîte ori îmi iese în drum. Anglia trebuie să aibă supremaţia pe mare, asta o spun toţi, şi nici un bun englez nu poate gîndi altfel. Ah, Columb, Columb, de ce nu ţi-am dat noi bani şi corăbii cînd ai pornit spre Apus?
— Eşti plin de ambiţii, şi asta nu-i bine. Francis, mi-e frică pentru viitorul tău!
— N-ai de ce te teme. Doar ţi-am spus, plec să fac negoţ în Indii.
— Setea de bani o să-ţi aducă mult rău, ţine minte. Hai, acum du-te! Se vede că aşa trebuie să
fie.
— Rămîi cu bine, tată, mă întorc curînd.
— Cu bine, Francis, cu bine!
Tînărul îşi îmbrăţişează părintele şi se depărtea-ză grăbit, fără a privi în urmă. Dangătul vibrant al clopotelor reîncepe. Soarele a apus. Francis iese din cartierul mărginaş, colindînd acum străzile întortocheate şi pline de gropi ale centrului.
Deodată se loveşte de cineva – străinul sare înapoi surprins, căci nu-l observase venind – în timp ce eroul nostru îşi trage pumnalul de la brîu cu un gest reflex.
— Cine eşti?
— Francis! strigă cineva uimit. Tu aici? De cînd?
— Oh, Tom Black! M-ai speriat. Ce faci, prietene? Îşi strîng mîinile, privindu-se în ochi.
— Cum te-ai gîndit să mai dai pe-acasă? întreabă Tom.
— L-am văzut pe tata. Dar tu ce învîrteşti pe-aici?
— Acum nimic. Vin de pe mare. Sînt marangoz.
Vreau să plec undeva, într-un oraş, poate chiar la Londra. Mi s-a urît aici, şi nici nu găsesc de lucru pentru mine. Tu eşti fericit, aud că te plimbi peste tot. Ce-ţi pasă!
— Ţi-ar place şi ţie?
— Mai întrebi? Şi-ai fost departe?
— Nu prea. Mai întîi mus pe o navă de cabotaj cu ruta Olanda. Ne-am bălăcit mult pe lîngă ţărmuri cu vasul ăla; munceam din răsputeri, ca să învăţ şi eu puţină meserie. Am pus şi bani deopar-te. M-au lăudat toţi, le plăcea cum fac treabă.
— Şi?
— Pe urmă am plecat cu banii strînşi să vizitez coastele oceanului. Am trecut prin Biscaya, prin Golful Guineii... Acuma am izbutit să încropesc o corăbioară destul de bună, mi-am făcut rost şi de ceva marfă şi vreau să ajung dincolo, în Indiile Occidentale, să fac negoţ.
— Ia stai! Stai puţin! Francis, prietene, ce-ai zice... Uite, ideea asta mi-a venit aici, ascultîndu-te.
Nu cumva...
— Hai, nu te mai codi! Am priceput. Îţi place marea?
— Călătoriile. Să ştii că mă descurc în navigaţie.
Sigur că nu cît tine, dar aşa, ca să-ţi fiu de folos...
— Bine, băiete! Ai noroc, duceam lipsă de un marangoz. Te iau. Uite, vino în noaptea asta la hanul de lîngă biserica mare. O să ne aştepte un surugiu, care ne duce la Plymouth. Să nu întîrzii!
Corabia înainta repede, cu vînt bun, din pupa.
Pînzele fuseseră întinse toate şi marinarii, folosind repaosul vremelnic, se împrăştiaseră pe punte.
Tăifăsuiau încet, despre tot felul de nimicuri, bucuroşi că arşiţa de peste zi se domolise. Cîţiva care mai fuseseră în Indiile de Vest fumau cu nişte pipe de un cot, iniţiindu-i pe tovarăşii lor în acest ritual, abia cunoscut europenilor.
Pe dunetă, lîngă cîrmaci, Francis şi Tom, cu cîte o cană de bere alături, priveau asfinţitul. Soarele, coborînd treptat spre orizont, aurea pînzele umflate ale navei.
— Minunată vreme am prins! spuse într-un tîrziu marangozul. A douăzecea zi de cînd plutim, şi nici o furtună. Parcă am face o plimbare.
— Da, oceanul te-a primit bine! răspunse Drake.
Numai de-ar ţine-o aşa pînă la sfîrşit. În noaptea asta o să-ţi arăt orientarea după stele. Ai mai încercat vreodată?
— Nu.
— Asta-i rău. Marinarul trebuie să ştie de toate.
Eh, cît m-am chinuit eu să-nvăţ ceva navigaţie! Am dat numai de căpitani trăsniţi, din ăia care se înfundă în cabină cu butoiaşul de rachiu. Cum le pui o întrebare, te bruftuluiesc un ceas, ba te mai şi ating. După ce ajungem în Indii, dacă avem noroc să luăm preţ bun pe marfă, vreau...
— Corabie în babord! răsună strigătul cuiva de la prova.
O asemenea întîlnire, încă rară pe acest ocean puţin străbătut, îngrămădi tot echipajul lingă copastia din stînga. Corabia străină scînteia ca un punct roşu, scăldată din plin de razele soarelui muribund. Era emoţionantă priveliştea: în jur apă verde întunecată, cu nuanţe de ultramarin şi negru, cu crestele valurilor sîngerii, pustie dintr-o zare în alta, şi deodată vasul acela, din ce în ce mai precis conturat, unde, cu siguranţă, alţi oameni privesc şi ei, poate bucuroşi de întîlnire.
— Cine-or fi? zise Tom, uşor neliniştit.
— Greu de ghicit. Oricum, vin dinspre Indii, răspunse căpitanul, cu aceeaşi umbră de nervozita-te.
— Nu cumva... piraţi?
— Mai ştii? Vasul se mărea văzînd cu ochii.
Înainta greu, în crucieră, împotriva vîntului, de aceea zigzagurile descrise îl făceau să apară cînd într-un bord, cînd în altul.
— Pare-a fi un galion! exclamă Black. Da, aşa e! Îl recunosc după pînze. Atunci sînt spanioli.
— Sînt spanioli! repetă Francis încet. Ia uite ce mai cară!
Într-adevăr, galionul era încărcat pînă la refuz; bineînţeles, cu lucruri de preţ jefuite indienilor — aur, argint, piei, vinuri scumpe. Englezii strigară şi făcură semne cu mîna, dar ceilalţi nu răspunseră în nici un fel, grăbiţi să se îndepărteze. Cotiră brusc, punînd nava oblic sub vînt, trecură în spatele englezilor, şi abia atunci sloboziră cîteva cuvinte sonore, nişte veritabile şi suculente înjurături marinăreşti.
Drake se răsuci ca lovit la auzul „complimente-lor” acestora. Ochii îi scînteiară şi, cu un gest violent, trînti cana de bere, care se sparse cu un pocnet sec.
— Blestemaţii! Blestemaţii! Îi vezi, Tom? murmură apoi, ţinîndu-şi răsuflarea. Patru tunuri. Doar atît mi-ar trebui acum…
— Le-a fost frică, Francis! Pe legea mea că s-au speriat! strigă marangozul, furios şi el. Latră ca un cîine cînd vede că nu-l loveşti. Şi ăstora vei fi nevoit să le vinzi marfa.
Drake îşi trecu mîna peste frunte şi se potoli ca prin farmec.
— Le vine rîndul şi lor! Ai răbdare. Anglia n-o să i înghită mult, timp.
— Am mai auzit asta. Dar ce le poţi face? Să te războieşti cu ei? De unde atîţia bani? De unde flotă?
— Bani? strigă deodată căpitanul. Uite bani! şi şi repezi braţul spre galion. Acolo zace puterea noastră viitoare. Trebuie doar tunuri şi îndrăzneală.
— Poate. Numai că asta ar însemna piraterie.
— Ei, şi?
— Dar, Francis...
— Vorbe, Tom. Piraterie!... O vorbă ca oricare.
Mai bine zi: aur, putere. Astea sînt vremurile. Toţi fug după averi. Parcă ce, spaniolii tăi sînt mai buni?
— Cum, „ai mei”?
— Nu, iartă-mă! Hai să bem. Dă-i dracului.
John! Hei, n-auzi, John? Scoate un butoi cu bere şi dă la oameni. Adu-ne şi nouă. Fuga!
Soarele dispăru după orizont. Vîntul sufla la fel de liniştit. Jos, mateloţii ciocneau în sănătatea căpitanului. Ai fi zis că totul e ca şi înainte, însă
Tom Black, rămăsese tăcut. Nu mai gusta din farmecul călătoriei.
Ajuns lîngă coastele Indiilor de Vest, Drake îşi îndreptă vasul spre orăşelul Rio de la Hacha, aşezare mică, unde nădăjduia să-şi înceapă negoţul cu mai puţine dificultăţi din partea autorităţilor spaniole. Au intrat în port către scară, scrutaţi bănuitor de pe corăbiile ancorate în radă. Orăşelul, proaspăt ridicat, aproape în întregime din lemn, era destul de mic pentru ca sosirea unei nave să nu aducă toată populaţia pe chei.
— La ce-aţi venit? Ce vreţi, englezilor? răsunară strigăte iscoditoare şi îndeajuns de ostile ca să trezească bănuieli dintre cele mai neplăcute.
— Avem mărfuri din Europa! răspunse Tom într-un amestec de cuvinte englezeşti, spaniole şi olandeze care circulau ca limbaj maritim internaţional. Nu veniţi să vedeţi?
— O bărcuţă cu vreo zece oameni la bord se desprinse de uscat şi se apropie de corabie. Patru-cinci negustori urcară pe punte.
— Arătaţi-ne! porunci unul scurt.
— Pe aici, vă rog! îi invită Drake, al cărui glas tremura de încordare.
Intrară pe rînd în cală. Spaniolii începură să cerceteze marfa, aruncînd lucrurile la întîmplare.
Erau mai ales ţesături, în care Anglia începuse de mult să se specializeze, apoi unelte de tot soiul, cîteva arme. Căpitanul îi urmărea pe cei cinci, dîndu-şi seama din ce în ce mai bine că sînt hotărîţi să nu cumpere nimic, deşi ar fi avut nevoie, îndeosebi de stofe. Era în parte firesc acest boicot al spaniolilor, care simţeau de pe acum în englezi pe principalii adversari în lupta pentru cucerirea lumii.
— Ce spuneţi? Întrebă Tom, enervat de tăcerea prelungită şi de aerul plictisit al negustorilor.
Aceştia schimbară repede o privire, apoi zîmbiră reţinuţi: se înţeleseră.
— Marfă de mîna a doua! zise unul din ei. Nu se compară cu a noastră, spaniolă. Ne pare rău că am venit.
— Cum, nu luaţi chiar nimic? făcu Tom, poate neînţelegînd planul lor. Dar nici n-am vorbit de preţ!
— Nu m-aş vîrî într-o poveste ca asta nici dacă mi le daţi degeaba! replică spaniolul trufaş. Cine dracu v-a pus să căraţi pînă aici asemenea prostii?
Poate doar pînza să merite ceva osteneală, numai că...
— Destul! îl opri Drake întunecat. Dumitale nu ţi vînd nimic. Coboară numaidecît! Şi domnii pot să te urmeze dacă au aceeaşi părere. Hai, repede!
Negustorii îi întoarseră spatele ca la comandă şi plecară fără un cuvînt.
— Ticăloşii! murmură Drake. Hei, o să ne mai întîlnim, domnilor! Noi să rămînem aici. Nu se duce nimeni pe uscat. Cîinii ăştia n-o să se mulţumească numai cu atîta.
Şi, într-adevăr, peste o jumătate de ceas au apărut de undeva trei pinasse încărcate cu spanioli.
Erau autorităţile portului. În cîteva cuvinte, altminteri politicoase, i-au înştiinţat că vasul, cu toată încărcătura, se confiscă. Nici măcar nu încercară să le dea o explicaţie. Drake insistă să i se arate motivele acestei samavolnicii, dar soldaţii îl obligară să coboare în pinassă, apoi li se făcu vînt şi celorlalţi după dînsul.
Locuitorii tîrgului, care asistaseră la toată scena, izbucniră în rîsete şi huiduieli. Lui Tom îi era tare milă de Francis, mai ales că ştia cu cîtă trudă îşi cumpărase corabia şi marfa. Acesta însă păru o stană de piatră: nici-un muşchi nu i se clinti pe obraz pînă ajunse pe uscat. Acolo adună matrozii în jurul său şi le spuse că s-a strecurat o greşeală la mijloc, deci să nu se-mprăştie şi să-l aştepte, căci se duce la guvernator.
A şi plecat îndată spre reşedinţa acestuia, reve-nind tîrziu, aproape de miezul nopţii. Marinarii erau care-ncotro, ocupaţi să-şi scoată pîrleala după drumul pe ocean. Rămăsese doar Tom la locul întîlnirii şi încă vreo cîteva grupuri de curioşi, care aşteptau deznodămîntul istoriei.
— Tom, spuse Drake, caută, repede un vas care ridică ancora mîine în zori, cu destinaţia Olanda. E pe-aici pe undeva. I-am uitat numele.
— Şi corabia noastră, căpitane?
S-a pornit pe rîs, un rîs sinistru, care-l sperie pe marangoz.
O luăm noi îndărăt, Tom, n-avea grijă! O să-mi plătească ei tot, ba încă au să mai dea şi mult pe deasupra. Haide, fă ce ţi-am spus!
Glasul îi suna aspru. Black a înţeles că interven ţia la guvernator rămăsese fără rezultat, şi în clipa aceea i-a urît din toată inima pe spanioli.
Se îmbarcă la olandezi chiar în cursul nopţii.
Dulgherul, marangozul, cum i se spune în marină acestui lemnar de corăbii, îşi căutase tovarăşii prin Rio de la Hacha, să-i înştiinţeze de eşecul căpitanului. Dar matrozii, înfundaţi prin cîrciumi sau rătăciţi cine ştie pe unde, au fost imposibil de găsit.
De aceea olandezii au acum doar doi pasageri, cure nu-şi pot plăti călătoria. Vor munci pe corabie, alături de marinari. Căpitanul, o brută alcoolică, ia primit cu lovituri de picior şi i-a expediat, pînă la pornire, să doarmă în cală.
Nava e încărcată cu piei. O duhoare cumplită te înăbuşă, zeama greţoasă a pieitor îţi pătrunde în haine, sarea îţi arde mîinile, tot corpul ţi se umple de mîncărime. Tom şi Francis caută zadarnic un loc mai ferit unde să se aşeze. Pînă la urmă, căpitanul se trînteşte pe mormîntul pestilenţial, intrat în putrefacţie, întorcîndu-şi mereu faţa spre bocaport, pe unde se strecoară o undă firavă de aer curat. Marangozul îl imită şi rămîn o vreme tăcuţi; ascultă clipocitul apei care loveşte bordajul şi le e peste putinţă, ajunşi în acest infern, să-şi închipu-ie că afară adie briza, aducînd miros aspru, amărui de alge.
— Şi acum ce vom face? întrebă deodată Black.
— Important e să ajungem acasă! răspunde celălalt cu voce egală, ai zice nepăsător la tot ce s-a-ntîmplat. Ai de gînd să mă părăseşti?
— Nu, căpitane! Niciodată. Vreau să văd lumea, şi tu la fel. Nu mi-ai spus-o singur?
— Lumea? Da, o s-o vedem. Dar nu te-ai gîndit dacă ea, lumea, o să vrea să ne mai vadă. Aşa e ca nu te-ai gîndit?
Drake vorbeşte alene, copleşit parcă de oboseală. Şi în clipa următoare se întoarce la prietenul lui, îl apucă violent de braţ şi izbucneşte într-un potop de blesteme.
— Ascultă-mă bine! continuă apoi dur, parcă şi-ar fi adunat întîi toată obida şi ura, ca să dea mai multă greutate cuvintelor. Te-ai lămurit şi tu că noi cu spaniolii nu putem fi decît duşmani, duşmani pînă la moarte. Pricepi? Astăzi sînt ei mai tari.
Mîine o să fim noi. Îţi jur pe Dumnezeu din cer că n-o să am linişte nici în mormînt, şi blestemat să fiu dacă n-am să-i fac pe cîinii ăştia să se ducă la fund cît mai repede, sa ne lase nouă supremaţia cuvenită de drept. Şi, de nu-mi ţin jurămîntul ăsta, deschide bine urechile, mă spînzur cu mîna mea, chiar aici, în Rio de la Hacha.
— Şi ce-ai de gînd? O să te răzbuni pe negustori?
— Pe toţi spaniolii. Oriunde-i prind. Cu sabia, cu tunul şi focul. Jefuindu-i cît am să pot. Asta e drumul meu de aici înainte.
— Ai să te faci pirat?
— Am să mă fac şi dracu, dacă-i nevoie!
— Şi eu?
— Ce, tu?
— Eu ce rol o să joc aici?
— Oh, Tom Black, însuşi numele tău te-a pre-destinat să-mi ţii tovărăşie[1]! Ce mai lovituri o să dăm amîndoi, Doamne!
Drake se ridică înfrigurat, izbind pieile cu picio-rul.
— Nu-mi place, Francis! Nu vreau să ucid.
Ce-ai spus? Prostule! Cînd un nemernic îţi omoară tatăl, ori îţi ia iubita, nu-l pedepseşti?
— La dracu! Nu-i totuna, căpitane!
— Ha, ha! Auziţi-l! Nu-i totuna! Cred şi eu, cap de oaie ce eşti! Ce-am păţit noi e de zece ori, de-o mie de ori mai rău. Măi Tom, prietene, ani de zile am fost cinstit, am muncit ca un cîine, am răbdat foame, bătaie, toate înjosirile de pe lume. Şi cu ce m-am ales?
— Stai, asta nu-i decît o întîmplare!
— Toţi mi-ar fi făcut la fel. Nu ne pot înghiţi. Ne-ar da la cap, dacă ar putea. Şi-atunci, noi? Să nu-i sfîrtecăm pe unde-i prindem? Toate averile de pe pămînt se fac cu pumnalul. Numai cei bogaţi îşi îngăduie astăzi să pară cinstiţi. Noi, ceilalţi, sau ne lepădăm de prejudecăţi, sau ne prăpădim ca nişte ticăloşi, înglodaţi în datorii şi plini de ruşine. Asta-i!
— Pirat, zici?
— Pirat, băiete!
— Şi legea?
— Legea iese din punga. Habar n-ai ce sfori trag lorzişorii noştri de-acasă cu piraţii. Legea e pentru proşti şi fricoşi, pe care-i sperie cu doi-trei spînzuraţi, dintre ăia care nu fac doi bani. Înţelegi?
— Bine, Francis! Să ajungem acasă, şi o să văd.
Poate vin cu tine.
— Ai să vii sigur. Altfel nu se poate.
Au trecut doi ani. E primăvara lui 1567. În portul Plymouth, undeva, la extremitatea radei, o flotă de şase nave se leagănă uşor în bătaia vîntului. Sînt vase de mărimi diferite, cel mai impunător atingînd 700 de tone. Matrozii forfotesc pe punţi, pregătind pînzele.
Pe corabia comandantului, retraşi la prora, se află cei şase căpitani. Aşteaptă cu nerăbdare ceva, căci scrutează mereu cheiul înţesat de lume.
— Aţi aranjat cum trebuie calele? întreabă autoritar unul dintre ei, mai în vîrstă, cu o barba înfricoşătoare.
Răspunsul celorlalţi e afirmativ, dar interlocuto-rul clatină din cap, neîncrezător şi preocupat.
— Voi controla eu însumi. Să nu vă prind că
lăsaţi vreunul să iasă pe punte, ori că îngăduiţi marinarilor să le vorbească. Fiţi cu ochii-n patru.
Persoane foarte sus-puse ne-au încredinţat misiunea asta. Ah, iată, în sfîrşit!
Pe chei s-a produs o scurtă învălmăşeală — tîrgoveţii sînt împinşi brutal de soldaţi în uniforme pestriţe, iar în culoarul astfel format pătrunde un grup de călăreţi, purtînd haine scumpe şi pălării încărcate cu pene. Sînt aşteptaţi; descalecă la marginea apei şi coboară într-o barcă încăpătoare, ce se desprinde imediat de ţărm, escortată de alte patru bărci, cu marinari şi soldaţi.
Ţin drumul drept spre corăbii, urmărite cu interes şi curiozitate de cei din port. Nobilii prind scara de frînghie cît se poate de demn şi urcă ridicoli în stîngăcia lor rigidă pe puntea vasului-comandant.
— Cine dintre dumneavoastră este John Hawkins? întreabă căpetenia de cum se vede sus.
Bărbatul autoritar, vizibil emoţionat, face cîţiva paşi în întîmpinarea oaspeţilor. Cel care a pus întrebarea îl cîntăreşte îndelung, parcă să-şi dea seama cîte parale face.
— Bine! rosteşte el ca o concluzie. Condu-ne pe corabia dumnitale. Iată, de la persoana care ne-a trimis.
O scrisoare pretenţioasă, încărcată cu sigilii, dar fără nici o marcă personală, îşi face apariţia, trecînd în mîinile lui Hawkins. Acesta o desface încet şi o citeşte în gînd; faţa i se umple de zîmbet.
— La porunca înălţimii voastre! face dînsul servil.
— Condu-ne pe corabie! repetă celălalt arogant.
Căpitanul îi invită, cu gesturi largi, să-l urmeze. Inspecţia începe din cală, apoi continuă cu armamentul aflat la bord, după care nobilii, însoţiţi de căpitani, se retrag în cabină.
— Domnilor, cred că nu mai e nevoie să vă amintesc înalta misiune pe care poporul englez a încredinţat-o acestei flote. Ne aflăm într-un moment de răscruce a istorici, angajaţi cu ţările vecine întro luptă fără precedent. Cine cîştigă bătălia, va deveni stăpînul lumii. Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca şi noi ce înseamnă asta.
În rîndurile căpitanilor se produce o scurtă mişcare de înţelegere, dominată autoritar de Hawkins.
— Domnilor, am credinţa că fiecare dintre noi este un bun englez. De aceea nimănui nu-i este indiferentă soarta patriei noastre, bunăstarea compatrioţilor noştri. Să ţinem minte, o dată pentru totdeauna, că străinii sînt duşmani, oricare ar fi ei, oricît ar părea de inofensivi. Iar duşmanul trebuie ucis şi prădat, ca să nu ne ucidă şi prade el pe noi.
Aşa că, domnilor, singura şi suprema recomandare ce v-o fac este să n-aveţi milă şi să nu vă lăsaţi înşelaţi niciodată.
Demnitarul vorbeşte iscusit, modelîndu-şi vocea.
John Hawkins e în al nouălea cer, copleşit de onoarea vizitei, ca, de altfel, şi căpitanii săi. Doar un tînăr, vîrît într-un colţ al cabinei, rămîne impasibil. Rareori un zîmbet îi flutura pe buze, atunci cînd frazele vorbitorului sînt prea sforăitoare.
— Adineauri i-am înmînat domnului Hawkins o scrisoare. Spune, comandante, de la cine era?
— De la maiestatea-sa! Regina! răspunde Hawkins cu voce cîntată, parcă ar recita o poezie.
— Aţi auzit? Maiestatea-sa, domnilor, se intere-sează îndeaproape de dumneavoastră şi mi-a cerut sa vă comunic că îndată după întoarcere vă va aştepta la palat.
— Transmiteţi-i reginei că voinţa sa e lege pentru noi! se grăbeşte comandantul să se bîlbîie.
— Nu voinţa sa, ci a patriei, domnule! i-o retează demnitarul. A patriei şi a poporului englez. Asta să vă călăuzească mereu!
Tînărul zîmbeşte şi mai mult, cu oarecare nervo-zitate, plictisit de această ceremonie ridicolă. „Ce frumos sună! îşi zise el. Voinţa poporului! Patria!
Oare tuturor piraţilor li s-a spus aşa la plecare? Pe dracu, ce pierdere de timp. Adică nu, asta ridică tributul pentru majestatea-sa. Desigur, domnilor, dacă ar exista o listă de cheltuieli, vizita voastră ar intra la capitolul ceremoniilor. Ce bine lucraţi!”
Discursul s-a terminat. Distinsul lord, care nici măcar n-a ţinut să-şi decline numele, îşi retrage suita, tot aşa băţoasă şi ridicolă, înapoi, în port.
Parcă s-ar fi contaminat de aerele vizitatorilor, comandantul flotei îşi expediază arogant subordonaţii la corăbiile lor şi dă semnalul de plecare.
Vasele îşi ridică velatura, se întorc leneş, maiestuos în apa întunecată şi iau drumul mării, fără nici un semn de rămas-bun, fără a fi petrecute de nici o privire duioasă, îngrijorată de soarta celor care s-au lăsat în voia capriciilor apei.
Tînărul căpitan, pe duneta navei lui de 50 de tone, contemplă liniştit animaţia portului. Alături de el se află cîrmaciul, ocupat să se strecoare prin puzderia de bărci şi să nu le lovească.
— Ei, cum a fost? întrebă dînsul.
— Fleacuri! replică celălalt simplu. O suită regală.
— Ce spui?
— Da, cu instrucţiuni ale reginei.
— Trebuie să fii încîntat. Gîndeşte-te: Majestatea-sa!
— Păcat că nu i-ai auzit! Parcă soarta regatului ar fi depins de noi, aşa ne tămîiau. Doar deşteptul de Hawkins plesnea de bucurie. Afurisiţii!
— Eşti furios de-a binelea.
— Am stat cu tot dinadinsul să ascult — o să le scape cuvîntul „piraterie”? Aş! Numai patria şi regina li se plimbau pe limba. Şi pentru patria asta o sa ne schimbam în călăi. Norocul meu că nu caut decît bani, iar gloria mă lasă rece.
— Puah! Ce meschinărie! făcu celălalt, rîzînd.
— Tu măcar, sărmane prieten, n-ai nici atît! replică Drake pe acelaşi ton. Nu vrei decît să colinzi lumea. Zău dacă există undeva un trăsnit mai mare! Rîzi, Tom, rîzi! O să văd eu cum se împacă puritanismul tău cu meseria noastră. Mai ales cînd îi vom captura pe sclavi.
— Ce sclavi?
— Vai, nu ştii nici măcar atîta? Comandantul proiectează o escală la Capul Verde, unde vrea să vîneze patru-cinci sute de negri.
— Nu!
— Cum adică, nu?
— Tu n-ai să faci asta!
— Vorbeşti prostii! De ce să n-o fac? Negrii, dragul meu, înseamnă bani.
— Francis, e o josnicie! M-ai atras într-o cursă şi nici măcar n-ai avut curajul să-mi spui pînă acum.
— Ce ţi-a venit?
— Sălbaticii nu sînt spanioli. Ei nu ne-au făcut nimic.
— Lordul de adineauri spunea că toţi străinii sînt duşmani care trebuie ucişi şi jefuiţi. Te frămînţi fără rost. După primul cîştig, partea ta din prada, ai să gîndeşti mai altfel. Banii te fac să uiţi multe, băiete! A, ne semnalizează Hawkins! Hm! Pirat vestit! Se ploconea ca un argat în faţa ălora.
— Fii atent, să nu loveşti barca din tribord.
— Va să zică, mîine!
— Mîine în zori, Tom!
Vorbeau în şoaptă, aşezaţi pe cîte un colac de frînghie. Noaptea adîncă de vară umpluse cerul cu stele, vîntul se oprise şi oceanul dormea profund, fără un val, ca un gigantic lac de mercur. Corăbiile celelalte, despuiate de pînze, se ghiceau undeva, pe aproape. Nici o licărire la bordul lor, parcă echipaje-le s-ar fi prăpădit. În faţă, la o distanţă greu de precizat, clipoceau slab apele izbite de ţărmuri. Era o insulă, cea mai mare din arhipelagul Capului Verde, cufundata şi ea în întuneric.
Tom Black se rezemă de copastie şi oftă încet.
— Cînd auzeam de piraţi, îmi închipuiam mereu aceleaşi scene. Corăbii ce apar pe neaşteptate, ca nişte năluci; o luptă scurtă şi sîngeroasă; echipaje măcelărite şi înecate; împărţirea prăzii: lingouri de aur şi cascade de nestemate; chipuri ciopîrţite, rînjind lacom şi satisfăcut. După care vasul prădat e aprins ori găurit, în timp ce atacatorii se îndepăr-tează tot aşa, ca fantomele, spre insule pierdute în imensitatea mărilor, unde în tainiţe ascunse îşi rînduiesc cîştigul şi încing petreceri sălbatice.
— Nu te ştiam poet!
— Asta e poezia aventurii. Dar cum s-or fi sim ţind piraţii, la ce se gîndesc ei în vreme ce spintecă şi retează trupuri de oameni, nu m-am întrebat niciodată. Dacă i-aş judeca după mine, trebuie să le fie al naibii de greu. Mai avem rachiu?
— Da, ţine! zise Drake, întinzîndu-i clondirul. Ia zi, ai ucis pînă acum pe cineva?
Tom bău îndelung, apoi aşeză sticla pe punte, îşi şterse gura cu dosul palmei şi scuipă cu obidă.
— N-am ucis. Dar tu?
— Numai odată, de mult, într-o bătaie. Doi marinari. Nişte brute scoseseră cuţitele. Nici nu ştiu prea bine cum a fost. Unuia i-am zdrobit capul cu echea pe care-o smulsesem de la cîrmă. Celuilalt i-am sucit gîtul ca unei găini. Sînt sălbatic rău cînd mă-nfurii, îmi vine aşa, o putere, că mă mir şi eu.
— Ce-o să mai fie mîine aici! murmură Tom posomorît. Ce ţipete, cît sînge. Francis, dar dacă ne omoară?
— Cine?
— Negrii.
— Eh, sărmanii! Nici n-au sa se dezmeticească
bine şi-o să fie dezarmaţi. Parcă ştiu ei să lupte?
— O să piară ca nişte animale. Poate că ar fi trebuit să-i ajutam, cine ştie? Şi, cînd colo, tăbărîm pe ei, ca fiarele... Dacă am fi noi în pielea lor?
— Dacă. Dar nu sîntem.
— Şi dacă am fi?
— Ce vrei să spui cu asta? Cînd judeci aşa, ajungi să nu mai lupţi.
— Şi noi luptăm? Cu cine?
— Aşa-i viaţa, măi Tom. Vrei tu, sau eu, să
ucidem? Dar uite că trebuie. Şi nu întreabă nimeni dacă-ţi place. Hai, hai mai bine să aţipim un pic.
Cred că a trecut de miezul nopţii.
Se întinseră pe spate, sprijinindu-şi capul de frînghii.
— Cum tremură stelele! şopti Francis. Şi e atîta linişte... Oare ce-o face acuma regina? Ştie ea ce pregătim noi aici? Da' de unde. O fi la vreun bal, dansează cu lordul primar şi habar n-are. Sau poate are o întîlnire... Pe cine-o fi iubind? Eu n-am iubit niciodată. Se zice că-i tare bine. Ce crezi?
Dar Tom bea rachiu şi nu-i răspunse. Francis ridică din umeri, se întoarse pe o parte şi adormi trudit, încercînd să se gîndească la ceva frumos.
Marangozul rămase treaz toată noaptea. îşi auzea prietenul răsuflînd uşor, ca un copil, privea cerul, pe care arborele artimon se profila ca o cruce imensă, şi se gîndea aiurea. I se făcu frig, duse sticla la gură, însă băutura se isprăvise. Înjură pe înfundate, se scutură, străbătut de un fior, şi în aceeaşi clipă îl cuprinse o panică neaşteptată.
Stătu cîtva timp să se dumirească de unde-i vine frica, dar era prea speriat ca să se poată linişti cît de puţin. Un singur lucru ştia că-i rămîne de făcut: să nu debarce pe insulă. Asta însemna că trebuie să se ascundă bine, bine de tot, să nu fie găsit oricît îl vor căuta. Unde? În cabină? Nu. În cală?
Nici atît. Pe punte? Nu, nu. Pe catarg. În cutele velei mari, care e înfăşurată pe crucetă. Sigur că da. Acolo nu-l mai găsesc ei toată ziua, fiindcă n-o să umble la pînze, corăbiile rămîn ancorate aici pînă deseară. Şi-apoi totul e să dispară pînă pleacă bărcile, pe urmă va coborî şi va face pe miratul că nu l-au luat.
Se ridică încet, să nu-l simtă matrozii de veghe.
Catargul era la doi paşi. Apucă binişor scara de pisică şi începu să urce cu mişcări precaute, ca un mus leneş şi speriat de furtună. Ajunse cu bine la crucetă, înaintă tiptil pînă la capătul ei dinspre insulă, după care desfăcu pînza, se lungi în ea ca într-un hamac şi cu smucituri puternice de frînghie o apropie cît mai mult de lemnul rotund, unde era legată.
Căldura şi oboseala îl amorţiră treptat şi aţipi, tresărind totuşi la orice zgomot. Trecură cîteva ceasuri, cînd murmure înăbuşite şi paşi îl treziră de-a binelea. Cerul la răsărit devenise vag cenuşiu, piraţii se pregăteau de plecare. Era un frig pătrun-zător, pe care Tom îl simţea chiar prin pînza groasă a velei. Oamenii, încă zăpăciţi de somn, se loveau unii de alţii, ca nişte orbi.
— Căpitane! Scoală, căpitane! Debarcăm.
