PERSONAJELE
EMIL STRÂMBULEANU
BUNGRĂZESCU
MATEI PINTENARU
MARCHIZUL
DIDINA STRÂMBULEANU
OLGA MARIA
ACTUL ÎNTÂIU
În casa avocatului Emil Strâmbuleanu.
Un hol în care intri prin vestibilul din fund.
Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o uşă care duce în camera de lucru. La stânga, pe acelaşi plan, altă uşă care duce în dormitor. Mai sus de această uşă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului.
Divan mare, în fund, între aceste trepte şi larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…
SCENA I
DIDINA, MARIA
(E întuneric. Didina, după o noapte de aşteptare, a aţipit pe divan. Intră Maria care, de dimineaţă, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa şi se opreşte speriată.
Zgomotul a trezit-o pe Didina).
DIDINA: Nu te speria. Eu sunt.
MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniţă?
DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul?
MARIA: Trecut de şapte.
DIDINA (se ridică speriată): Dimineaţa!?
MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ce Didina intră iarăşi la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea.
DIDINA (neglijent): Ţi-a fost rău?
MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă.
DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoşii!
MARIA (zâmbeşte uşor): Cum văd eu, n-a venit nici conaşul.
DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori…
MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine ştiu că e sănătos.
DIDINA: Da, dar conaşului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am aşteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut şi m-am culcat pe divan.
MARIA: Poate c-a venit şi s-a dus să se culce, fără să ştiţi.
DIDINA (e în dreptul uşii din stânga): Aş! (Deschide uşa şi cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide uşa) Vezi-ţi de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău.
MARIA: Nu mai telefonaţi, coniţă, că vine conaşul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez şi Vasile vine totdeauna.
MARIA: La fel sunt toţi, coniţă! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obişnuit. O să vă obişnuiţi şi dumneavoastră.
DIDINA: Îţi foarte mulţumesc. Eu nu suport!…
MARIA: Aşa spuneam şi eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine şi ne-am împăcat.
DIDINA: Bine… tu…!…
MARIA: La fel suntem toate, coniţă!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine ştii că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine.
DIDINA: Aşa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat şi nu-mi mai trebuie nimeni.
MARIA: Aşa judecaţi dv., şi pe urmă tot vă trebui…
DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ţi la treabă!… Pe urmă pregăteşte-mi baia, şi… (Rămâne pe gânduri.)
MARIA: Şi…?
DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)
(Maria desface perdelele şi pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci şi ceva de ani. O eleganţă nu prea căutată. Puţin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).
SCENA II
EMIL, MARIA
EMIL (în şoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Îşi scoate pardesiul şi-l pune pe divan).
MARIA: Scutur!…
EMIL: Coniţa doarme?
MARIA: Nu pot să ştiu, că acuma s-a culcat.
EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal?
MARIA: Nu. V-a aşteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată.
EMIL: Să-i fie de bine.
MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei.
EMIL (îngrijat): Şi?
MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.)
EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.)
MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!…
EMIL (răstit): Lasă deschis şi vezi-ţi de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre uşa din stânga tocmai când intră Didina care se opreşte pe prag. Emil se zăpăceşte şi caută un mijloc de a ieşi din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.
SCENA III
MARIA, EMIL, DIDINA
DIDINA (aspră): Buna dimineaţa, domnule! Aţi petrecut bine?
EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat şi eu, ca omul care… este…
DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud paşi în curte. Trebuie să fi venit Vasile!…
MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria şi pardesiul de pe divan.)
EMIL: Ce e cu Vasile?…
DIDINA: N-auzişi?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!…
EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!…
DIDINA (iritată): Ticăloşenia nu se măsoară pe numărul ticăloşeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriţi niciun fel de consideraţie. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna?
EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă şi trenul întârziază. De ce n-aş întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu eşti obosită…
DIDINA: De unde ştii?
EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiţi... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl opreşte.)
DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicaţiile.
EMIL (enervându-se): Ce explicaţii? N-am de dat niciun fel de explicaţii!… Dă-te la o parte, fii cuminte şi nu mai umbla cu fleacuri.
DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte?
EMIL (plictisit): În oraş!…
DIDINA: Unde şi la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte.
EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar şi eu am dreptul să nu-ţi răspund.
DIDINA: Cum?
EMIL: Te-am învăţat cu nărav. Tot acasă şi acasă!… Am fost şi eu… care… e… nu… care aşa… şi… (Spune vorbe fără şir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraş!
DIDINA: Oraşul e mare. Unde? În ce loc?
EMIL: Treaba mea.
DIDINA: Treaba dumitale, dar şi treaba mea.
EMIL: Tocmai. Pentru că e şi treaba mea şi treaba ta hai să ne vedem de treabă!
DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi uşor cu glumele astea! (Trece prin faţa lui, şi merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl opreşte tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o laşi noaptea singură, ca să te duci să petreci.
EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat şi mie!…
DIDINA: Odată şi e destul ca să pricep ce mă aşteaptă.
EMIL: Nu te-aşteaptă nimic Didino! Nu te-aşteaptă nimic! Era bine să nu mă aştepţi nici tu. (Încurcat) Am fost şi eu… asta… cu băieţi şi a trecut vremea fără să bag de seamă.
DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid.
EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi!
DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine?
EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictiseşti. Eu nu dau socoteală nimănui.
DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică eşti liber să faci ce vrei!...
EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau.
DIDINA: Bine!… Atunci, şi eu sunt liberă să fac ce vreau!…
EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.)
DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!…
EMIL: Foarte bine.
DIDINA: Dar trebuie s-o respecţi şi tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme.
EMIL: Prea devreme, şi te superi cam venit prea târziu.
DIDINA: Una şi cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna.
EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii.
DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde îşi compune numărul.) Eu nu aştept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire…
EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma?
DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… şi să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă.
EMIL (exasperat): Da’ cine ţi-a spus că eşti ridicolă?
DIDINA (cu gura în receptor şi cu ochii la Emil): Dumneata care eşti un ticălos!… Care eşti un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit şi ai batjocorit casa… târându-mă şi pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!…
EMIL: Didino!… Vino-ţi în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat?
DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ţi-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ţie... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că eşti şi de o necuviinţă fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu ştie cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… şi de care îţi baţi joc!… Să ştie lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineaţa să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă şi îşi lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine şi n-are bunul simţ să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniştească grijile!…
EMIL: Acum cu cine vorbeşti?
DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi?
EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei şi mă înjurai pe mine.
DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare.
EMIL: Deschide geamul că e cald şi să ne certăm pe răcoare.
DIDINA: Mie mi-e frig.
EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide).
DIDINA: Fireşte. După o noapte de chef, îţi trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig.
EMIL (răstit): Puţin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăveşte!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre uşa din stânga.)
DIDINA (încremenită): Ah!… Spune aşa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ţi s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Şi cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră şi închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă?
EMIL: Deschide geamul.
DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici.
EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc.
DIDINA: Sufocă-te, plesneşte, da’ nu-l deschid.
EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!...
DIDINA: Nu-l deschid!…
EMIL (scos din fire): Deschide-l!…
DIDINA: Nu!…
EMIL: Deschide-l…
DIDINA: Nu!…
EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână şi zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l!
DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac şi plec.
EMIL: Îmbracă-te, şi pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te linişteşti şi nu mai pleci!
DIDINA: Asta vă e suprema speranţă. Să ne liniştim!… Nu, domnule!… Sunt femei şi femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se aşază pe divan şi plânge.)
EMIL (înduioşat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten şi n-am prins de veste că s-a făcut ziuă!
DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îţi cunosc toţi prietenii, şi niciunul nu e din cei cari să stea în oraş până la ziuă.
EMIL: Îi cunoşti tu pe toţi, dar uite că pe ăsta nu-l cunoşti.
DIDINA: Cine e?
EMIL: Unul care îţi face în necaz de nu-l cunoşti (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… aşa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani.
DIDINA: Bravo! Şi cât ţi-a trebuit ca să scorneşti minciuna asta?
EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc.
DIDINA: Ca să minţi!
EMIL: Nu! Ca să-l găsesc.
DIDINA: Emil!
EMIL: Da.
DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent.
EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, şedeam eu cu el până la ziuă de vorbă?
DIDINA: Cum? Menţii această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani?
EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbeşte se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de şcoală! Na, dacă vrei să ştii. Un prieten cu care am făcut liceul şi de care m-am despărţit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.)
DIDINA: Şi unde a fost până acuma?
EMIL: De unde vrei să ştiu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde eşti, mă, că m-am însurat şi vrea Didina să ştie unde eşti!”
DIDINA: Şi nu l-ai mai întâlnit niciodată?
EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani…
DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-aţi mai văzut?
EMIL: Pentru că nu e din Bucureşti. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Piteşti! Uite, vezi? Ţi-am spus tot. Vechi prieten de şcoală, nu l-am văzut de douăzeci de ani şi acuma e la Piteşti. (răcorit) Hai, să ne culcăm.
DIDINA (neclintită în ton şi în atitudine): Şi… cum în cheamă?
EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ţi pasă ţie cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, şi dacă ţi-oi spune ai să-l ştii?
DIDINA: N-o să-l ştiu dar vreau să ştiu cum îl cheamă.
EMIL (încolţit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace şi nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă aşa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care şi el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniştit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu.
DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut.
EMIL: Fireşte. I l-a făcut tat-su!
DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma.
EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su?
DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Şi cum, când cauţi un nume nu găseşti niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!!
EMIL: Mă mir şi eu!… Dar ăsta a admis. De la părinţi, moştenim sau nu moştenim avere, numele însă îl moştenim totdeauna. De aia sunt şi oameni care şi-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu şi l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras şi plin de haz!… De-aia am şi stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îţi indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îţi indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică şi chipeşă, ca un jandarm călare. Lenuţa!… ceva drăguţ şi mic!… Didina!… femeie energică şi pusă pe ceartă!… La bărbaţi: Alexandru! Grav şi îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, şi care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se fereşte.)
DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi măreşte şi mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie şi mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniştea noastră!…
EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă?
DIDINA: Vezi că nu ţi-l mai aduci aminte!
EMIL: Parcă-l văd!... Şedea cu mine într-o bancă şi-mi sufla!… La concursuri uite aşa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneş! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am şi ajuns ceva şi el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai ştie nimic de premianţii cu care am fost în şcoală, în vreme ce tot leneşii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reuşeşte să schimbe vorba, continuă revede şi enervat.) Veneam de la şcoală împreună şi treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… şedea o văduvă care ne pândea la geam de după nişte perdele portocalii. (Se opreşte brusc.) Acuma tu eşti geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are şaptezeci, a murit… (Iarăşi vede că nu prinde intenţia.) Dădeam examenele împreună, adică el învăţa şi mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesneşte din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, şi alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat şi spui tare: prin enunţarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă şi pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit şi grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu eşti, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesneşte din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Şi ne-am pupat… şi ne-am pus pe vorbă… şi… ne-am pupat… acuma ţie îţi pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aş pupa. (repede) Şi am intrat într-un local, am luat câte o bere, şi din vorbă în vorbă…
DIDINA: … şi din bere în bere…
EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere şi din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nţeleg de ce ţi-ai făcut atâta sânge rău. E aşa de simplu. Încă la despărţire, prietenul meu… ăsta… (plesneşte din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…?
DIDINA: Pe cine?
EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ţi-am spus cum îl cheamă.
DIDINA: De unde să mai ştiu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ţii minte.
EMIL: Cum să-l ţiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani!
DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică)
EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă?
DIDINA: Minţi cu neruşinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aş fi crezut în stare.
EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ţi aminte.
DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu ştiu. Să-ţi fie ruşine, că nu-l ţii minte!
EMIL (enervat): Să-ţi fie ruşine, ţie, că nu ţii minte un nume atât de uşor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu şort Şi bonetă în cap.)
SCENA IV
EMIL, DIDINA, MARIA
MARIA (anunţând): Domnul Bungrăzescu.
EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Aşa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde ştii cum îl cheamă?
MARIA: Pe cine?
EMIL: Pe prietenul meu?
MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui!
EMIL (încremenit): Cine ţi-a spus?
MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conaşul.
EMIL (aiurit şi transpirat): Ieşi afară!...
MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?...
EMIL: Cine să intre?
MARIA: Domnul Bungrăzescu!…
EMIL: A venit Bungrăzescu la mine?
MARIA: Da, a sunat şi mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!…
DIDINA: Ai auzit bine?
MARIA: Da, coniţă! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ţii minte un nume!…
DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ţinea minte!…
EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinaţii?
DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit?
EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.)
DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd.
EMIL: Şi eu!…
DIDINA. Tu? De ce?
EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…
SCENA V
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU
(În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr şi chefliu. Cu pardesiul pe umeri şi pălăria în mână, volubil şi familiar)
BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primeşti!… (Emil se şterge de năduşeală şi se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din Bucureşti până nu cunosc pe soţia ta şi să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte.
EMIL: Da… foarte bine… îţi mulţumesc… uite pe nevastă-mea…
BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de şcoală cu soţul d-tale.
DIDINA: Sunt încântată, domnule!
BUNGRĂZESCU: Să mă iertaţi că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar ţineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el şi începe să râdă.)
DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.)
BUNGRĂZESCU: Da… în şcoală eram gras… şi pe urmă m-am schimbat mult.
EMIL: Da… S-a schimbat!
DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule…
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu!
DIDINA: Ştiu. Mi-a spus bărbatul meu. Luaţi loc. Emil, oferă un scaun.
EMIL: Ce să fac?
DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se aşază pe fotoliul de lângă el.)
BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală…
DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun.
BUNGRĂZESCU: Colegi de şcoală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Şedeam amândoi într-o bancă… el nu învăţa nimic, şi eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Ţineam caietul meu în aşa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant şi el… să te spui? (Emil nu-şi ia ochii de la el)… El un leneş! Tat-său trecea examenele pentru el, şi cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Aţi văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din şcoală? Nimic! Iacă eu.
DIDINA: Sunteţi din provincie?
EMIL: De la…
BUNGRĂZESCU (cu un gest liniştitor): Piteşti!…
EMIL: Piteşti? (Cască ochii şi se şterge de năduşeală.)
DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus şi tu că d-l Bungrăzescu e din Piteşti.
BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul şi deschidea catalogul ca să ne cheme la lecţie, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul şi pe amândoi ne treceau năduşelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.)
EMIL: Da. Ţi-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu.
DIDINA: Aţi fost în şcoala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul?
BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru.
EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Aşa îl chema la lecţie: tata lui Duiliu ieşi la tablă!
BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la şcoala împreună şi treceam pe o stradă unde la No. 5 şedea o văduvă. De ea ne-am adus aminte şi azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5?
EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei!
BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să ştie că Nerone dăduse foc Romei.
EMIL (se dă câţiva paşi înapoi): Şi asta ştii?… (Îşi revine şi râde silit.) Şi de asta îţi aduci aminte?
BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră.
D1DINA (cu un amestec de mulţumire şi surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită…
BUNGRĂZESCU: Vă mulţumesc.
DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb şi eu. Iartă-mă că te-am primit aşa… dar… de dimineaţă…
BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat aşa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!…
DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag.
BUNGRĂZESCU: Şi momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariţie.
DIDINA (ieşind prin fund): Puţină răbdare să aduc ceaiul.
SCENA VI
EMIL, BUNGRĂZESCU
(Emil urmăreşte pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)
EMIL: Cine eşti, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!…
BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu.
EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu şi nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine eşti? De unde vii? Şi ce cauţi? Nu te-am văzut în viaţa mea şi de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; ştii tot ce am vorbit cu nevastă-mea, şi ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenţie momentană ca să-i risipesc bănuielile.
BUNGRĂZESCU: Vezi cum eşti? Ingratule!… În loc să-mi mulţumeşti că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme.
EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele şi mi s-a muiat capul!
BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef şi treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă şi, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soţ care vine acasă la ziuă şi o soţie care îi face scene. Mi-am zis aşa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinţi, am sunat la scară şi-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginaţia dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu…
EMIL: Bine, dar de unde cunoşti toate amănuntele pe care eu însumi nu aş mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei şi văduva arsă…
BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră.
EMIL: Şi de unde ai ştiut cum mă cheamă?
BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Şi pe urmă nu eşti avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu?
EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune şi dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ţi spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreţie şi-atât: dar că ai intrat şi în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde şi se apropie de el.) Îţi mulţumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână?
BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două!
EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ţi le strâng şi să-ţi mulţumesc. Nici nu şti ce-ai făcut. Ca să înţelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor şi ea nimic! Nici nu şti cine e!
BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o.
EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îţi mulţumesc şi dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu ştiu cine eşti?
BUNGRĂZESCU: Mulţumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!…
EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea şi nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Aşa, şi la început te privea cam cu neîncredere…
BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aştept!… Şi că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă.
EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ţi bei ceaiul.
BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!...
EMIL: Eşti neînsurat?
BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!…
EMIL: Eşti neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig şi pustiu. Scaunele pe mese şi mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi.
BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoşti bine cafeneaua. Se vede că ţi se întâmplă des să vii la ziuă acasă.
EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată.
BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte?
EMIL: Indiscret eşti domnule! Mă cunoşti de o secundă şi vrei să mă destăinuiesc.
BUNGRĂZESCU: La club.
EMIL: Nu. Joc cărţi dar nu la club.
BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă!
EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uşi. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Şi asta ştii?
BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată?
EMIL (şiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie.
BUNGRĂZESCU: Întreţinută de dumneata.
EMIL (confidenţial): Da! (râd amândoi) Nici nu ştii, dragă domnule… dar cum te cheamă?
BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai şti, că ai să te încurci în nume.
EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ţi spun tot aşa cum am spus că te cheamă. Nici nu ştii, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră!
BUNGRĂZESCU (căutând să şi-l aducă aminte): Am uitat.
EMIL: Ieşi afară. Ieşi afară şi haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieşire.)
BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte.
EMIL: Imposibil. E foarte greu.
BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră…
EMIL (radios): … zescu!
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai uşor nu puteai să găseşti?
EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aş! Se uita la mine cu nişte ochi turbaţi. Eu m-am fâstâcit şi m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu!
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel!
EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături.
BUNGRĂZESCU: Alături?
EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal şi altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian.
BUNGRĂZESCU: Aşa! Şi spune-mi ce vroiai să-mi spui.
EMIL: De florăreasa mea? Nici nu ştii dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viaţa unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îţi unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, şi pe urmă nu e agreabil ca dimineaţa să vezi cum se trezeşte din somn femeia iubită şi se spală pe dinţi. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel şi… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul.
BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o laşi.
EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea.
BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorţezi?
EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soţ ideal şi în oraş un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba!
BUNGRĂZESCU (îşi scoate pardesiul şi-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noştri colegi de şcoală…?
EMIL: Da, săracii!… Vechii noştri…! A murit!
BUNGRĂZESCU: Ştiu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care şi-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)
SCENA VII
EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA
DIDINA (în timp ce pregăteşte ceaiul şi pune ceaşca pe măsuţa de lângă fotoliu): Cine a murit?
EMIT: Unul! Nu-l cunoşti tu! Tot un prieten de-ai nostru!
BUNGRĂZESCU: Da. Şi cu ăla şedeam într-o bancă amândoi.
EMIL: Trei. Eram trei în aceiaşi bancă, cu ăsta care şedea la mijloc!
DIDINA: Era însurat?
EMIL: Foarte însurat. Şi să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Aşa sunteţi toate. Cât trăim ne faceţi zile fripte şi după ce murim plângeţi de vă topiţi.
DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat?
EMIL: Nu, pentru că trăieşte cu unu…
BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulţi…
EMIL: Cu mai mulţi, şi tot din vina răposatului. Îl visa mereu şi cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Şi, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană!
DIDINA: Gură rea!
BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru.
EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese…
BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiţi.
EMIL: Ia vezi-ţi de treaba, şi nu mai umbla cu astfel de sfaturi.
DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce.
BUNGRĂZESCU: Mulţumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieşit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu şi caută să ghicească ceva din iniţialele de pe căptuşeală.)
DIDINA: Şi o să mai staţi mult prin Bucureşti?
EMIL (repede): Două, trei zile!
BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână.
DIDINA: Ştii pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză şi căruia nu-i displace invitaţia.)
BUNGRĂZESCU: N-aş vrea sa va deranjez.
DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam şi insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i aşa Emil? Un vechi prieten de şcoală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă?
EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus şi eu? Vechi prieten de hotel să stea la şcoală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Aşa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei?
BUNGRĂZESCU: Fireşte, ar fi prea mare deranjul.
EMIL: Şi pe urmă să-ţi spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa!
DIDINA (mirată): Sunteţi şi însurat?
EMIL: Cum? Nu ştiai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.)
DIDINA: De unde să ştiu? Tu nu mi-ai spus nimica.
EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitaţia noastră. E cu nevastă-sa la Bucureşti.
DIDINA: Cu atât mai bine, vine şi doamna, şi-o să puteţi sta mai mult.
EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiţi. El nici ceaiul n-a vrut să şi-l bea. Spunea că-l aşteaptă cu ceaiul la Piteşti. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai şi… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea.
DIDINA: Emil a insistat să primeşti ceaiul şi eu insist să rămâi la noi.
BUNGRĂZESCU: Doamnă…!
EMIL: Trebuie să întrebe întâiu şi pe nevastă-sa.
DIDINA: Va primi şi dumneaei. Ştiu ce-nseamnă şederea la hotel pentru o femeie tânără care şi-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei şi să veniţi amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiţi ca acasă. (Se urcă pe scară)
EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primeşte numai aşa… din gentileţe, şi totuşi, invitaţia noastră îl plictiseşte. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturiseşti că nu vrei.
BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că…
EMIL: Vezi?
DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-aţi refuza. (Iese.)
SCENA VIII
EMIL, BUNGRĂZESCU
BUNGRĂZESCU: Ţi-am spus eu că trebuia să plec.
EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul şi pălăria de pe divan).
BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea.
EMIL: Lasă. Nu te mai însura şi nu mai veni.
BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-aşteaptă!
EMIL: Ce să te-aştepte. Nu te aşteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu!
BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă şi poate îmi găsesc o nevastă.
EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ţi cauţi nevastă, domnule, e de ajuns să cauţi un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ţi minte cum te cheamă şi cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… şi-i spui că regreţi foarte mult, dar soţia dumitale nu poate primi invitaţia. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-aţi fost chemaţi grabnic la Piteşti. Ai priceput?
BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta.
EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu şi… poţi să n-o mai trimeţi. Cât costă cuvântul?
BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)
SCENA IX
EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA
(Maria iese din fund şi trece la uşa de intrare. Didina coboară de sus)
DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineaţă. (Merge în fund ca să-l primească.)
EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseşi şi pe ăsta pe capul meu!
BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e?
EMIL: Fratele neveste-mii. Un ţicnit. A fost judecător de instrucţie în Ardeal şi, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era.
BUNGRĂZESCU: Şi d-aia s-a ţicnit?
EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă şi îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)
SCENA X
MARIA: Poftiţi, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră.
BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să ştiu unde e odaia dumitale. (Maria se ruşinează şi dispare iute pe scară sus.)
SCENA XI
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI
MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am şi speriat. La 7 dimineaţa mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă.
EMIL: Didina! Ea se repede aşa, ca să prăpădească omenirea.
MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…!
DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucţie.
MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul?
BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu.
DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil.
MATEI (încântat): Aţi venit la cumnatul meu pentru un proces?
DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ţi explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-şi aducă nevasta şi să stea la noi câteva zile.
EMIL: Nu cred.
MATEI (surprins): De ce?
EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită.
BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu.
DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă şi insistă.
MATEI: Domnul Bungrăzescu şi mai cum?
BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian.
MATEI: Nu sunteţi de fel din Bucureşti?
BUNGRĂZESCU: Nu. De la Piteşti.
MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Uşor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai şi când locuieşti în Bucureşti. A adăogat însă: „Să-şi aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie.
BUNGRĂZESCU: Chiar aşa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil.
EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem.
DIDINA (veselă): V-aştept. (Îl petrece până în pragul uşii din fund şi apoi se întoarce) Foarte simpatic!
SCENA XII
DIDINA, EMIL, MATEI
EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există.
MATEI: Câţi n-or fi şi mai simpatici şi nu-i ştim că există. La dreptul vorbind aşa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere.
EMIL: Şi cum ţi se pare?
MATEI: Un om prea serios şi oamenii serioşi, nu sunt simpatici.
EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios?
MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere.
EMIL: Şi cum ţi-ai făcut-o?
MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-şi aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înţelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreţinute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, şantajele, scandalurile, eţetera.
EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma reţin un singur lucru şi îmi place că pe Bungrăzescu îl socoţi drept un om serios.
MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e.
EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu ştiu pentru ce — l-ai trezit din somn aşa de dimineaţă.
MATEI: Şi cu nişte înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai…
EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate!
MATEI: Ţie?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Şi mai râzi?
DIDINA: Destul am plâns toată noaptea.
MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat.
DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă.
MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraş.
EMIL: Da!
MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nşel niciodată.
EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraş.
MATEI: Nu. Poate să fie şi-n provincie.
EMIL: Şi de unde ştii tu că n-am fost în provincie?
MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi ştiut şi ea şi n-ar mai fi plâns.
EMIL: Bravo!
MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă!
EMIL: Dacă-i aşa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraş?
MATEI: Cu domnul Bungrăzescu.
EMIL: Din ce deduci?
MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că aţi petrecut împreună şi la ziuă te-a adus acasă.
EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucţie.
MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-şi lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea.
EMIL: Perfect.
DIDINA: Numai, că n-au venit împreună.
MATEI: Şi mai bine! Şi mai serios! A avut remuşcări şi-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit.
EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raţionamente până nu se pripeşte cu telefoanele injurioase şi cu scene şi mai penibile.
MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poţi lăsa pe soţul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.)
EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că aşa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina.
MATEI: Arată-mi pumnul.
EMIL: Poftim!
MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână.
EMIL: Aşa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai ştiu cu ce.
MATEI: Se va găsi uşor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, şi obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă!
EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră.
MATEI: Totuşi, o să-mi permit să iau un ciob.
EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu.
MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală.
EMIL: Numai să nu te tai.
MATEI: Îl înfăşur bine în batistă şi mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât priveşte cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară.
EMIL: O să-l pună un geamgiu.
MATEI: Fireşte.
EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puţin până la ora tribunalului.
DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia.
EMIL: Care oameni?
DIDINA: Bungrăzescu şi nevastă-sa.
EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit!
MATEI: Cine?
EMIL: Bungrăzescu.
DIDINA: Ce vorbă-i asta?!
MATEI: O lămurire se impune. Ştii tu ceva? Bănuieşti ceva?
EMIL: M-aţi plictisit! Auzi acolo! M-aţi pus sub tutelă? Spui şi eu o vorbă şi pe urmă îmi cereţi concluziuni în scris.
DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină?
EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-şi facă geamantalele şi să se mute pentru câteva zile. Altă dată când vor mai veni la Bucureşti, au să tragă direct la noi. Dar aşa… pe nepusă masă… să-şi lase oamenii hotelul şi să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunţă, că regretă, dar e chemat grabnic la Piteşti. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina aşteaptă în pragul uşii din fund şi Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)
SCENA XIII
DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI
DIDINA: Aşa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Şi Doamna?
BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre.
DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.)
EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ţii de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet şi se isprăvea.
BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În uşă apare Didina la braţ cu o midinetă de toată nostimada.)
SCENA XIV
DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)
DIDINA: Uite, Emil, ce drăguţă-i doamna Bungrăzescu. Şi timidă ca o fată mare.
EMIL (rămâne uluit şi se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineaţa fată mare! (Îşi dau mâna. Olga, înaintează timidă şi complet dezorientată.)
DIDINA: Să-ţi prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat.
MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă destituie nemotivat.
EMIL (în timp ce vorbesc ceilalţi): Ce făcuşi, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici!
DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Şi acuma vino să-ţi vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin faţa lui Emil care se sileşte să fie amabil şi ca să mascheze acel „ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (şi arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu şi mai mult în şoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuşi nenorocitule!
SCENA XV
MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL
BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!!
EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam.
BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea.
EMIL: Şi tocmai pe asta ai găsit-o?
BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede?
EMIL: Da’ de unde ai ştiut-o? Cum ai găsit-o?
BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, şi că-i ţii o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o maşină şi m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei.
EMIL: Şi ce i-ai spus?
BUNGRĂZESCU: I-am spus că ştii dumneata, şi că e spre fericirea ei.
EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri.
BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită şi e.
EMIL: Tâmpit sunt şi eu, şi ea, şi dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Şi pe urmă cum o să vă culcaţi aicea? Dumneata nu poţi să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu!
BUNGRĂZESCU: Nici nu ţiu! Ea o să se culce aicea şi eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineaţă după treburi şi o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga şi să plecăm unde ai spus dumneata… La… Piteşti. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.)
MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparenţele nu mă înşală nici odată. Eşti un om cumsecade şi nu-ţi convenea hotelul, foarte nepotrivit, când eşti însurat cu o femeie tânără şi onestă. Aşa e?
BUNGRĂZESCU: Exact!
MATEI: Am priceput imediat situaţia. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde şi că s-a schimbat la faţă.) Da’ ce ai?
EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se sileşte să fie vesel.)
MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit şi transpiri.
EMIL (ştergându-şi fruntea eu batista): Se poate!… Emoţia!… Revederea după atâţia ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinţi pe Bungrăzescu.)
MATEI: Am priceput. Eşti fericit. Aşa e?
EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ţi dea Dumnezeu, toată viaţa, fericirea mea de-acuma.
MATEI (radios: Am priceput imediat. Era şi foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!
CORTINA
piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/