Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule şi am şi văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ţi cer ajutor, fără ocolişuri, fără nici o delicateţe. Voi încerca să mă explic ordonat.
Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni şi rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele şi uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" ştiu că adevărata explicaţie o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporţia de adevăr şi greşeală pe care o pot avea cele mai bune profeţii; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laş. E adevărat că el însuşi a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; şi nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe.
Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obişnuita lui lipsă de pudoare, şi continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopţile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viaţa pe care am lăsat-o şi nu ştiu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi.
Pierre este fratele meu mai mare; ca şef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea.
La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcţia Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărţile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înţelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversaţii despre politică sau despre viitorul război, conversaţii pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportaţi; după mărturisirea proprie, noaptea îşi imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistenţă aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, puşcăriaşii şi eliberaţii, toţi îi repugnau.
La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrenţăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionţat şi ochi albaştri. Nevers l-a întrebat de guvernator.
— E pe insule.
— Să mergem să-1 vedem.
— Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administraţiei, să luăm ceva şi să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteţi merge.
— Când pleacă?
— Pe 22.
Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut oraşul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiţi cu bluze prea largi şi cu pălării mari de pai; sau deţinuţii cu dungi roşii şi albe. Locuinţele erau nişte căsuţe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subţire de praf roşiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administraţiei îşi datorează faima etajului şi lemnului din ţinut, trainic ca piatra, pe care iezuiţii l-au folosit la construcţie. Carii şi umezeala au început să-l atace.
Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o şedere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuţiile, con-simţise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcţiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până şi de trădarea de neconceput a Irenei. Şi-a închipuit că era condamnat la acele calamităţi, deoarece permisese, fără opoziţie, să se dispună de soarta lui. Printre deţinuţi, eliberaţi şi temniceri se considera un deţinut.
În ajunul plecării pe insule, nişte domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" şi că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat:
— De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist.
Am căutat un răspuns dispreţuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulţumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă şi să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine.
1 Une saison en enfer.
A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorinţă de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administraţiei. A traversat piaţa cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru şi ocolind grădina botanică a ajuns în faţa casei Frinzine. Era foarte mare şi verde, cu pereţi groşi-/de cărămidă.
O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezişul distileriei clandestine şi, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii şi cu incrustaţii aurii pe pereţi, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers îşi aducea aminte de foarte puţine: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume şi de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunţi, lucioşi, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colţ, în faţa unui munte de prăjituri şi l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înţeles alarmat că aştepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, şi a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", şi a rămas satisfăcut fără temei.) îşi aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeş şi el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluţia lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule şi că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecţii: Gayenne fusese totdeauna sediul administraţiei; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deţinuţii. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie şi că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză.
Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a aşezat doamna Frinzine şi la stânga sa, soţia preşedintelui Băncii Guyanei; în faţă, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs şi a fost mare animaţie. Nevers a observat că în jurul său conversaţia lâncezea, dar, mărturiseşte, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-şi amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârşit, a depăşit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte şi cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei şi inventatorul calculului bedonic şi al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, şi ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simţit intimidat, nemaiascultând puţinele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezeşte) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deşi inconştient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinenţă:
— Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Ghill?
— Îl cunosc bine. Nu ştiu de câte ori m-a ţinut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnişoară, atunci.
Cu subită veneraţie, Nevers a întrebat-o ce-şi amintea despre poetul armoniei.
— Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preţ.
Trebuia acţionat, şi Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaţilor sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înşelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca şi nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetăţenilor insulelor noastre, eficienţi şi deosebiţi ca fiecare particulă a unei aluviuni. Şi-a amintit în sfârşit de uşuratecul Pardessus şi i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenţi să nu se lase amăgiţi de erezia sa strălucitoare şi perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturiseşte Nevers, dar a simţit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau şi a întrebat:
— Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor?
Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea şi circul, spre a-i face fericiţi. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversaţia a deviat asupra clădirii Operei Comice şi asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America?
Doamna Frinzine a spus că bieţii gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului.
— Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită.
Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ţinându-şi cu precauţie ochii aţintiţi în farfurie. La miezul nopţii a ieşit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecaţi şi argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o uşoară rumoare; s-a gândit: este foşnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veveriţe sau de maimuţe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii şi să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii.
Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaţilor. Carlota întinse un braţ scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur.
— Ţi-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate.
Atunci au intrat nişte domni, şi Carlota a închis mâna.
În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene şi îi apărea Carlota, obscenă şi inevitabilă; a trebuit să-şi promită că
Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas.
La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare şi printre cuşti mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicaţie între insule şi Cayenne.
— O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administraţie n-au de ce să se plângă, cu şalupa lor.
Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simţit o bruscă dezolare. De multe ori îşi imaginase sosirea, dar sosind a simţit că îşi pierdea toate speranţele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-şi ocupe postul la închisoare. Recunoaşte apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalţi şi a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil şi mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui.
La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aştepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche:
— Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul.
Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secţia lui de la administraţie; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conştiincios pe domnul guvernator şi pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonaţi ce doriţi. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici şi strălucitori. Vorbea fără să se mişte, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate şi abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată.
— Unde este guvernatorul?
— Pe insula Diavolului.
— Să~mergem acolo.
— Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă.
— Şi dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieşit trântind uşa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoţească şi a zlmbit cu o greţoasă dulceaţă. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părţile oroarea de a vedea deţinuţi, oroarea de a te arăta liber printre deţinuţi.
— Guvernatorul vă aşteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita.
Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator şi s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câţiva ani de tinereţe la umbra unui şef atât de înţelept şi binevoitor), şi pentru propriul său noroc.
— Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală şi corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata.
Ajunsese până la nişte stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în faţă), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simţit o ameţeală şi teamă că va cădea în mare.
— Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveţi grijă. E uşor să aluneci pe muşchiul stâncilor şi de jos din apă vă privesc rechinii.
A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă).
Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede şerpi enormi în vegetaţia insulei Diavolului; şi, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câţiva paşi şi a văzut în plină zi, ca şi Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roşii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, nişte stânci, un mic pavilion, erau „camuflate".
Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui.
II
23 februarie.
Nevers a cutreierat insulele Real şi San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului).
—
Insulele Real şi San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătraţi fiecare; cea a Diavolului este puţin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo şapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului şi trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real şi ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcţii sunt pe insula Real: administraţia, farul, spitalul, atelierele, depozitele şi „şopronul roşu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, şi o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnaţii la recluziune solitară şi unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiş de paie şi un turn dărăpănat.
Puşcăriaşii nu sunt obligaţi să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepţia celor întemniţaţi în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deţinuţii: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă şi o zdreanţă, auzind zgomotul mării şi larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereţi, deja îndobitociţi. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând.
S-ă întors pe insula Real; a străbătut şopronul roşu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt şi sângeros din colonie. Temnicerii şi deţinuţii aşteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie şi mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism.
Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puţini bolnavi decât în „cetate" şi decât în şopronul roşu. A întrebat de doctor.
— Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul şi secretarul îngrijesc de bolnavi.
Deşi o să dştig numai duşmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deţinuţi. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acţio-nând astfel mă voi face complicele existenţei puşcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franţa.
III.
Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acţioneze cu multă prudenţă; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondenţă nu era valabil; e adevărat că exista o şalupă şi mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular şi un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel.
— Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulţi ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel.
— Şi cine locuieşte pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23).
Guvernatorul, domnul De Brinon şi trei deţinuţi politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la şopronul roşu.
Lucrul acesta (să pui un deţinut politic între deţinuţi de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte făţişa şi generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar şi în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuşi s-a simţit jignit repetându-şi că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puţin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deţinutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (şi că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea faţă de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deţinut.
— Ferreol Bemheim.
A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet şi a notat datele în faţa lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon.
— O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului.
— De ce nu există medici pe insulă?
— Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul şi domnul De Brinon îi îngrijesc ei înşişi pe bolnavi.
Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu maliţiozitate. Nu ştiu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" şi în şopronul roşu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproşi, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimaşa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.
