Ross Poldark de Winston Graham volumul 1
PROLOG
Joshua Poldark a murit în martie 1783. În acelaşi an, în februarie, simţind că i se apropie sfârşitul, trimise după fratele său de la Trenwith.
Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenuşie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins şi faţa oacheşă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâş prin încăpere, observând dezordinea şi murdăria, apoi îşi ridică pulpanele hainei şi se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârţâi sub greutatea lui.
— Ei, ce mai faci, Joshua?
— Eh, ce să fac, Charles?
— Proastă treabă.
— Proastă într-adevăr.
— Când crezi că ai să fii iar pe picioare?
— Nu se ştie. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul.
Charles făcu o grimasă. N-ar fi ţinut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiţă o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – şi încercă să-i dea curaj.
— Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă.
— Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deşi, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparenţele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine.
Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajişte începând de sub bărbie.
— Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngraşă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aş vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred.
Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic şi amândoi tăcură. De mulţi ani, fraţii nu prea aveau ce să-şi spună şi la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversaţie. Charles, fratele mai mare şi mai bogat, care moştenise casa părintească, moşia şi numele, capul familiei şi personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl dispreţuieşte. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se aşteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească şi să-l lase pe Charles să administreze el domeniul.
Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greşeli, dar există o limită şi Joshua o depăşise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ştergea vechile necazuri pe care i le produsese.
Cât despre Joshua, om cinic şi cu puţine iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viaţă, nici de fratele său. Îşi trăise viaţa din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Eşti încă destul de tânăr, omule. Eşti cu doi ani mai mic decât mine şi eu sunt bine sănătos”.
Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”.
Charles supse măciulia de abanos a bastonului şi se uită pieziş prin cameră, cu ochii pe jumătate închişi.
— Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârşit încă. Preţurile cresc. Grâul e şapte şi opt şilingi baniţa. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel şi preţul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deşi mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta?
— Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne şi respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Şi atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Eşti fratele meu, deşi nu ne-am prea înţeles bine niciodată. Vreau să-ţi spun cum stau lucrurile şi să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă.
Charles lăsă bastonul din gură şi zâmbi precaut, ca şi cum i-ar fi cerut un împrumut.
— Nu prea am timp, să ştii.
— N-o să-ţi ia mult timp. Am puţin, aproape nimic, de lăsat moştenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citeşte-l când ai timp. Pearce are originalul.
Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică şi luă o bucată de pergament de pe masa şubredă, cu trei picioare din spatele lui.
— Când ai avut ultima dată veşti de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce?
— Moşia o va moşteni Verity. Vinde-o dacă găseşti cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moşteni şi partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se şterse la nas cu cearşaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am veşti de la el după ce au încetat luptele.
— Mai sunt încă multe primejdii.
— Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămăşag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani şi pe lumea cealaltă.
Charles se uită din nou la faţa ridată şi pământie care fusese atât de frumoasă. Se simţea uşurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunţe la precauţie. Şi lipsa de respect faţă de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei şi o dovadă de nepăsare.
— Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine.
Joshua se strâmbă.
— I-am spus că eşti bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai doreşti să-l chemi pe Prea Sfinţitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta.
— Adică de la el.
— Singurul preot, acum că soţul lui Betty s-a dus.
— Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deşi cred că intenţia ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-şi închipuie că mi-aş spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic şi sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei.
— Dacă te răzgândeşti, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunţe.
Joshua mormăi ceva, apoi adăugă:
— O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa şi rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viaţa şi, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, şi nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot.
Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mişcând plăcuţele de ardezie de pe acoperiş şi pietrele care le ţineau.
— Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curăţenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere?
— Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine.
Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilităţile lui Ross.
— E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu ştiu unde i-am pus scrisoarea, că ţi-aş arăta-o.
— Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost şi Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se ţină după francezi şi colonişti.
— Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme?
După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles şi când mai era vorba şi de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva.
— Cine e asta? întrebă el stângaci.
— Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoşti. O fată subţire, blondă.
— Şi, şi ce-i cu asta? întrebă Charles.
— Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbeşte mereu despre ea. E o fată drăguţă. Speră să o găsească aici când se va întoarce şi cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească şi ea n-ar putea găsi un soţ mai bun, deşi n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aş fi fost pe picioare, m-aş fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să aşteptăm până se întoarce Ross.
— Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se şi toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie.
— Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea şi Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle.
— Îi vedem din când în când, Verity şi Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec.
— Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca şi cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui.
— Fă cum vrei.
Pentru cât era de voluminos, Charles se mişcă destul de repede, îşi luă pălăria, mănuşile şi se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-şi ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră.
— Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa.
— Linişteşte-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătuşa Agatha îţi transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă şi să mănânci zahăr şi ouă. Spune că astea te vor vindeca.
Joshua se enervă şi mai tare.
— Mătuşa Agatha e o buruiană bătrână şi înţeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Şi mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine.
Începu să tuşească.
— Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede şi, ieşi din cameră.
Joshua rămase singur.
Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanţă până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime şi tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obişnuit cu traiul în aer liber şi cu o activitate zilnică, nu era viaţă să stea ţintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, şi trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut.
Se gândea mereu la Grace, soţia lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese şi îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie şi speranţe; avusese doi fii. Renunţase la nebuniile din tinereţe, se cuminţise, promiţând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith.
Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase şi odată cu moartea lui Grace dispăruse şi stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă.
Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deşi mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese şi micul Claude Anthony murise.
Îi auzi pe doctorul Choake şi pe fratele său vorbind în faţa uşii de la intrare; vocea îngroşată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia şi neputinţa. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la uşa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap şi spunând că n-ai la ce să te mai aştepţi. Sună clopoţelul de lângă pat şi aşteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie.
Ea veni în cele din urmă, greoaie şi de-abia zărindu-se în cadrul uşii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi.
— Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Şi spune-le ălora doi să plece.
Prudie stătea cocoşată ca o pasăre prevestitoare de rele.
— Cine? Doctor Choake şi domnul Charles, da?
— Cine altcineva?
Ea plecă şi Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversaţia înăbuşită nu departe de uşa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale şi să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-şi rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu.
Era Charles. Acum venea rândul lui Choake…
Se auzi un ciocănit puternic în uşă, cu biciuşca, şi doctorul intră în cameră.
Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere şi se întorsese în ţinutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte şi o gură slobodă. Aici, printre boiernaşii de ţară, experienţa căpătată la Londra îi era de mare folos; simţea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune şi mânuia bisturiul cu acelaşi curaj ca şi cum s-ar fi dus la vânătoare.
Joshua îl considera un impostor şi se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce.
— Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeţi, da? O să ne simţim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale.
— Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat.
Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului.
— Tuşeşte! zise el.
Joshua ascultă în silă.
— Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutăţit. Am luat pilulele?
— Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijeşti?
— Dumneata eşti bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma şi începu să palpeze piciorul umflat al pacientului.
— E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-şi mai vadă picioarele.
— Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alţii. Îmi aduc aminte, când eram la Londra…
— Au!
— Doare?
— Nu, spuse Joshua.
Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur.
— E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal şi l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuţitului n-a ajuns până la maţe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ţi-am luat sânge ultima dată când am fost aici?
— Da, mi-ai luat.
— Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpâneşte-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare.
— Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi ştii. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv.
— Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoşi. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă şi nu ne facem vizite.
„Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un şiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace.
— Pe Elizabeth o vezi?
— Pe fată? E şi ea pe acolo.
— A existat o înţelegere în privinţa ei între mine şi tatăl ei.
— Da? N-am auzit nimic.
Joshua se ridică mai sus pe perne. Conştiinţa începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar îşi iubea fiul, pe Ross, şi în lungile ore de suferinţă începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său.
— Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă.
— Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!…
Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina faţa roşie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru.
— Aţi luat doctoria, da? şopti ea răguşit.
Joshua se întoarse iritat spre doctor:
— Ţi-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poţiunea şi fierturile astea să nu le văd.
— Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în oraşul Bodmin, unul din pacienţii mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi şi retenţie urinară…
— Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieşi afară.
Prudie se opri din scărpinat şi ieşi din cameră în silă.
— Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare?
— Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijeşti o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate şi ai să vezi că te faci bine…
— Ce face soţia dumitale? întrebă Joshua maliţios.
Întrerupt din nou, Choake se încruntă şi răspunse:
— Destul de bine, mulţumesc.
Faptul că grăsuţa şi peltica Polly, deşi nu avea nici jumătate din vârsta soţului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veşnic reproş împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influenţă asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniţă şi alte fierturi suspecte de la ţigăncile nomade.
2
Doctorul plecase şi Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineaţă. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoţelului, să-i cheme pe Jud şi pe Prudie până se duceau şi ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, şi-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Ştia că îşi petreceau mai toate serile bând şi când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mişca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte.
Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieţii trebuie ţinuţi acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost ruşinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenţilor fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool şi altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau şi datoriile la cărţi.
Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani.
Acum era singur şi curând avea să i se alăture soţiei sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viaţa sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracţii, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise.
Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub uşă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineaţa aceea; după o perioadă de vreme rece şi liniştită, furtuna şi ploaia se porneau din nou.
Simţi că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care şi acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumuseţea ei; pentru el, marea era o cunoştinţă apropiată ale cărei virtuţi şi defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înţeleagă.
Şi pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ.
Cu o soţie bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinţi; un mare avantaj de care merita să ţii seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înţeleagă asupra căsătoriei.
„Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul şi până la urmă asta contează…”
Joshua începu să moţăie. Îşi închipui că se plimbă pe moşia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele şi aerul avea gustul vinului scos din pivniţa rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna şi soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat şi acum încolţea.
Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde ţărmul cobora în trepte şi bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-şi culoarea, şiroind pe stâncile în terase.
Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simţind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simţise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi şi în inimă, se lăsă să plutească în derivă şi se cufundă în întunericul moale şi rece.
Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul şi stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foşnească vârfurile merilor, ridicând câte un colţ din acoperişurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi şobolani căutau câte ceva cu mişcări prudente, zvâcnind printre mobile şi prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric şi, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în ţâţâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin şi Prudie mai puse un buştean pe foc.
— Se înteţeşte vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate şi când vrei şi când nu vrei.
— O să mai avem nevoie de lemne până dimineaţă, spuse Prudie.
— Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare şi o să ardă mocnit.
— Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie.
— Ia-ţi singură, răspunse Jud.
Joshua dormea…
