Crima la vicariat de Agatha Christie
Capitolul I
Nu eram sigur de unde ar trebui începută această poveste, dar, în cele din urmă, m-am hotărât asupra unei scene petrecute într-o miercuri, la vicariat, pe când ne luam dejunul. Cu toate că, în linii mari, discuţia nu este relevantă pentru chestiunea de faţă, a inclus totuşi câteva momente care au influenţat evenimentele ulterioare.
Tocmai terminasem de tăiat în felii o bucată de carne de vită fiartă (că veni vorba, era extrem de tare); aşezându-mă la loc pe scaun, am emis ipoteza, foarte nelalocul ei pentru un om înveşmântat în haina preoţească, cum că, dacă se găsea cineva să-l ucidă pe colonelul Protheroe, această persoană putea face un mare bine umanităţii. Pe dată, tânărul meu nepot, Dennis, mi-a replicat:
— Când moşul o să fie găsit zăcând într-o baltă de sânge, o să ne aducem aminte de ce-ai spus şi asta va fi rău pentru dumneata. Mary o să depună şi mărturie, nu-i aşa, Mary? O să povestească în amănunt cum fluturai cuţitul de tăiat carne, cu gesturi ameninţătoare ...
Mary este fată în casă la vicariat, dar numai ca o scurtă oprire din drumul care s-o ducă spre un serviciu mai bun şi mai bine plătit. Auzind ce se vorbea, ea s-a mulţumit să spună, cu o voce foarte răsunătoare şi seacă:
— Legumele!
Apoi, cu un gest feroce, a trântit un platou pe masă, în faţa lui Dennis.
— Aşa de rău ţi-a mers cu colonelul? m-a întrebat soţia mea, pe un ton milos. N-am putut să-i răspund imediat, fiindcă Mary, după ce aşezase legumele pe masă, cu un zgomot ca de tunet, mi-a vârât sub nas un platou cu găluşti absolut dezgustătoare de apoase ce erau. Am refuzat-o politicos, iar ea a lăsat platoul pe masă, cu gesturi bruşte, şi a ieşit.
— Păcat că sunt aşa o proastă gospodină, s-a auzit glasul soţiei mele, cu o nuanţă sinceră de regret.
M-am simţit înclinat să-i dau dreptate. Pe soţia mea o cheamă Griselda – nume foarte potrivit pentru o soţie de preot. Numai că potrivelile se termina aici. Spre exemplu, ea nu este deloc blajină. Am crezut dintotdeauna că un om al bisericii nu trebuie să se însoare. Nici acum nu-mi dau seama ce m-a făcut s-o implor pe Griselda să mă ia de bărbat, la numai douăzeci şi patru de ore după ce-o cunoscusem. Am spus mereu sus şi tare că însurătoarea este o problema foarte serioasă şi că nimeni nu trebuie să facă acest pas fără să-l cântărească îndelung înainte, şi că lucrul cel mai important este potriveala gusturilor şi a stilului de viaţă. Griselda este cu aproape douăzeci de ani mai tânără ca mine, îţi ia minţile de drăguţă ce e, dar mai e şi complet incapabilă de a lua lucrurile în serios. Nu se pricepe la nimic, iar traiul alături de ea este un mare efort. După cum se poartă, s-ar zice că parohia mea este o uriaşă farsă, pusă la cale numai pentru distracţia ei. Am încercat s-o educ şi am eşuat. Sunt mai convins ca niciodată că, pentru un cleric, celibatul este situaţia cea mai potrivită. I-am spus asta şi Griseldei, pe ocolite, de mai multe ori, dar ea s-a mulţumit, de fiecare dată, să râdă.
— Scumpa mea, i-am spus atunci, dacă ai încerca să ai puţină grijă...
— Uneori, am, mi-a răspuns Griselda. Însă, una peste alta, am impresia că lucrurile merg şi mai rău, atunci când mă străduiesc să mă ocup eu însămi. E limpede că nu sunt făcută pentru gospodărie. Mi se pare că e mai bine să las totul pe seama lui Mary şi să mă consolez cu ideea că mă voi simţi stingherită şi că voi avea la masă numai feluri proaste.
— Şi cu soţul tău cum rămâne, iubito? am întrebat-o eu, cu reproş, după care, păcătuind ca diavolul care cita din Sfânta Scriptură pentru a-şi atinge scopurile, am continuat: „Şi să se ocupe ea de cele ce ţin de gospodărie ...”
— Ia gândeşte-te cât eşti de norocos că nu ai ajuns în situaţia de-a fi sfâşiat de lei, m-a întrerupt pe dată Griselda. Sau ars pe rug. Mâncarea proastă, praful şi viespile moarte nu sunt un motiv de supărare şi agitaţie. Mai povesteşte-mi de colonelul Protheroe. Un noroc au avut şi primii creştini – pe atunci nu existau epitropi pe lângă biserici.
— Ce bătrân brutal, arţăgos şi plin de el, a intervenit Dennis. Nu mă mir că prima soţie şi-a luat lumea în cap.
— Păi, ce altceva putea să facă? s-a întrebat soţia mea.
— Griselda, i-am spus eu aspru, te rog să nu mai vorbeşti aşa.
— Hai, iubitule, mi-a răspuns, cu multă afecţiune, povesteşte-mi. De data asta, ce-a mai fost? Tot domnul Hawes, care face plecăciuni, dă din cap şi se închină tot timpul?
Hawes este noul diacon – sosit de curând la noi. Nu trecuseră pe atunci decât vreo trei săptămâni de când apăruse. E un om foarte bisericos şi ţine post în fiecare vineri. Iar colonelul Protheroe era foarte pornit împotriva ceremoniilor de orice fel.
— Nu, de data asta nu. A mai zis câte ceva, dar numai în treacăt. De data asta, totul a pornit de la doamna Price Ridley şi de la bancnota ei nenorocită de-o liră.
Doamna Price Ridley face parte din parohia mea şi este o persoană foarte cucernică. În ziua când comemora moartea fiului ei, venise la slujba de dimineaţă şi pusese o bancnotă de o liră în cutia milei. Ceva mai târziu, citind lista colectelor, constatase, îndurerată, că suma cea mai mare pomenită acolo era de zece şilingi. Mi se plânsese şi mie, iar eu îi răspunsesem, cu mult bun-simţ, că făcuse, pesemne, o confuzie.
— Cu toţii îmbătrânim, îi spusesem eu, încercând să închei discuţia cu tact. Trebuie să plătim preţul anilor care ni se adună în spate ...
Ce să zic? Ciudat, dar vorbele mele nu făcuseră decât s-o irite şi mai tare. După ce-mi trântise în faţă că totul i se părea foarte straniu şi că era uimită de reacţia mea, plecase val-vârtej şi, cred eu, se dusese drept la colonelul Protheroe – genul de om căruia îi place să facă scandal cu fiecare prilej care i se oferă. Şi asta făcuse şi atunci. De un lucru îmi pare rău – că se nimerise să fie într-o miercuri. Miercurea dimineaţă trebuie să ţin lecţii la şcoala parohială, iar asta mă face să fiu foarte nervos şi tulburat, întreaga zi.
— La urma urmei, trebuie să se distreze şi el puţin, a zis soţia mea, de parcă încerca să rezume totul dintr-o perspectivă nepărtinitoare. Pe el, nimeni nu-l măguleşte, nimeni nu-i spune „dragă domnule vicar”, lui nimeni nu-i brodează papuci din aceia de casă, oribili, şi nimeni nu-i dă şosete în dar, când vine Crăciunul. Şi nevastă-sa şi fiică-sa s-au săturat de el până peste cap. Pesemne că-i place să se creadă şi el important, măcar într-o privinţă.
— Bine, dar n-ar trebui să fie aşa de agresiv, am replicat eu, destul de iritat. Cred că nici nu şi-a dat bine seama de ceea ce spunea. Vrea să verifice toate registrele bisericii, ca să nu existe vreo delapidare. Chiar aşa s-a exprimat, „delapidare”! Ce-o fi crezând, că am început să fur din banii bisericii?
— Pe tine n-are cine să te bănuiască, dragule, mi-a răspuns Griselda. Toată lumea ştie că eşti demn de încredere... ceea ce, la urma urmei, este un prilej minunat. Ştii ce mi-aş dori? Să iei câte ceva din fondurile S.P.G.[1] Niciodată nu mi-au plăcut misionarii, nu pot să-i suport.
Aş fi vrut s-o dojenesc pentru ceea ce auzisem, dar tocmai atunci a intrat Mary, aducând o budincă de orez, nu tocmai coaptă. Am încercat să protestez slab, dar Griselda a spus că japonezii nu mănâncă orezul decât aşa, pe jumătate făcut, şi că tocmai de-asta sunt aşa de inteligenţi.
— Ba chiar aş spune că dacă ai mânca o budincă la fel ca asta, în fiecare zi, până duminică, ai ajunge să ţii o predică minunată.
— Doamne fereşte, m-am înfiorat eu, apoi mi-am continuat vorba: Protheroe vine încoace mâine-seară ca să ne uităm împreună în registre, aşa că astăzi trebuie să-mi sfârşesc discursul pentru C.E.M.S.[2] Am căutat nişte referinţe în Realitatea canonicului Shirley, şi m-am lăsat prins de ea în aşa măsură că n-am lucrat cât mi-aş fi dorit. Tu ce faci după-amiază, Griselda?
— Îmi fac datoria, ca orice soţie bună de vicar. La patru şi jumătate – ceai şi bârfă.
— Şi cine o să vină?
Cu o sclipire de virtute pe chip, Griselda a început să numere pe degete:
— Doamna Price Ridley, domnişoara Wetherby, domnişoara Hartnell şi înfricoşătoarea Miss Marple.
— Mie, unuia, Miss Marple îmi place, am comentat. Măcar are simţul umorului.
— Dintre toate scorpiile din sat, ea e cea mai rea, s-a opus Griselda. Ştie tot ce mişcă şi trage cele mai îngrozitoare concluzii.
După cum am mai spus, Griselda e mult mai tânără ca mine. Eu, la vârsta mea, am ajuns să recunosc că ideile cele mai groaznice sunt, în general, adevărate.
— Ei, de la mine să nu te aştepţi să particip la ceaiul tău, Griselda, a spus Dennis.
— Bestie!
— Păi, ce să zic, astăzi chiar am fost invitat la tenis la familia Protheroe.
— Bestie! a repetat Griselda.
Prudent, Dennis s-a retras, iar eu şi Griselda ne-am dus în biroul meu. Ea s-a aşezat pe masa de lucru şi a început:
— Mă întreb cu ce-o să fiu servită astăzi la ceai. Probabil că se va povesti despre doctorul Stone şi domnişoara Cram, şi poate şi de doamna Lestrange. Că veni vorba, am trecut ieri pe la ea, dar n-am găsit-o. Da, da, precis că vom avea la ceai câte ceva despre doamna Lestrange. E foarte misterios, nu crezi, cum a apărut ea aşa din senin, a închiriat o casă aici şi cum nu iese aproape niciodată. Te duce cu gândul la o poveste poliţistă. Ştii tu... „Şi cine să fi fost ea, această femeie misterioasă cu chipul frumos şi palid? Ce se-ascundea în trecutul ei? Nu ştia nimeni, iar în jurul ei plutea un aer sinistru.” Cred că numai doctorul Haydock ştie câte ceva despre ea.
— Citeşti cam prea multe poveşti poliţiste, Griselda, am dojenit-o eu blând.
— De tine ce să mai zic? mi-a replicat. Mai deunăzi, pe când erai închis aici, scriindu-ţi predica, am căutat peste tot Pata de pe trepte şi, în cele din urmă, am intrat să te-ntreb dacă n-ai văzut-o pe undeva, şi când colo, ce găsesc?
Am avut bunul simţ să roşesc.
— Am luat-o fără să mă gândesc. Mi-au căzut ochii pe o frază şi...
— Ştiu cum e cu frazele astea pe care-ţi cad ochii, a spus Griselda şi a început să citeze, solemn: „Şi-apoi se întâmplă un lucru foarte straniu – Griselda se ridică, străbătu camera şi-şi sărută cu multă afecţiune bărbatul de vârstă mijlocie.”
După care, a făcut exact ceea ce spusese.
— Şi asta ţi se pare ţie straniu? am întrebat.
— Fireşte. Îţi dai tu seama, Len, că m-aş fi putut mărita cu un ministru, cu un baronet, cu un afacerist foarte bogat, cu trei funcţionari plus un fluieră-vânt foarte atrăgător, şi totuşi te-am ales pe tine? Nu te-a uimit asta?
— Pe-atunci, da, i-am răspuns. M-am întrebat adesea de ce-ai făcut-o.
Griselda a râs.
— M-am simţit atât de puternică, a şoptit ea. Toţi ceilalţi mă considerau pur şi simplu minunată şi, fireşte, ar fi fost foarte bine pentru ei să pună mâna pe mine. În schimb, pentru tine reprezint exact genul de persoană pe care-o deteşti şi cu care nu poţi fi de acord, şi totuşi nu mi-ai putut rezista. Vanitatea mea nu s-a lăsat învinsă. E aşa de plăcut să fii păcatul tainic şi încântător din viaţa cuiva, decât să-i fii lumina ochilor. Ştiu că te stingheresc groaznic şi că te irit mereu, şi totuşi mă iubeşti la nebunie. Aşa e, nu?
— Fireşte că ţin foarte mult la tine, draga mea.
— Vai, Len, de fapt mă adori. Nu-ţi aduci aminte când am rămas peste noapte în oraş, ţi-am trimis o telegramă pe care n-ai primit-o pentru că sora femeii de la poştă tocmai năştea doi gemeni, aşa că ea a uitat s-o dea mai departe, iar tu te-ai tulburat aşa de tare încât ai sunat la Scotland Yard şi ai făcut mare tărăboi?
Există unele momente de care nimănui nu-i place să i se reamintească. E adevărat că mă purtasem prosteşte atunci, aşa cum nu-mi stă în fire.
— Dacă nu-ţi e cu supărare, draga mea, aş vrea să trec la treabă pentru C.E.M.S., i-am spus.
Griselda a oftat adânc, a supărare, mi-a ciufulit părul din creştet, l-a aranjat la loc, şi mi-a răspuns:
— Nu mă meriţi. Zău că nu. O să mă îndrăgostesc de un artist. Să ştii că aşa am să fac, promit. Ia gândeşte-te ce scandal o să iasă în parohie.
— Şi-acuma sunt destule scandaluri, am protestat eu slab.
Griselda a râs, mi-a trimis prin aer un sărut, şi a plecat prin uşa-fereastră.
