Detectivii dragostei de Agatha Christie
Micul domn Satterthwaite se uita gânditor la gazda sa. Prietenia dintre cei doi bărbaţi era destul de ciudată. Colonelul era un domn simplu de la ţară a cărui pasiune în viaţă o constituia vânătoarea. Cele câteva săptămâni, cât stătuse obligat în Londra, le petrecuse fără voia sa. Domnul Satterthwaite era, pe de altă parte, un orăşean prin definiţie. O autoritate în bucătăria franceză, în îmbrăcămintea de damă şi întotdeauna la curent cu ultimele scandaluri. Pasiunea sa consta în a observa natura umană. Şi era un expert în a contempla viaţa.
De aceea, s-ar fi putut părea că el şi colonelul Melrose aveau puţine lucruri în comun, întrucât pe colonel nu-l interesau treburile vecinilor săi şi avea oroare pentru orice fel de emoţie. Cei doi oameni erau prieteni mai ales pentru că taţii lor fuseseră şi ei amici. Totodată, cunoşteau aceiaşi oameni şi împărtăşeau păreri conservatoare despre les nouveaux riches.
Era aproape trecut de şapte şi jumătate. Cei doi stăteau în biroul confortabil al colonelului şi Melrose descria desfăşurarea iernii precedente cu entuziasmul unui vânător abil. Domnul Satterthwaite, ale cărui cunoştinţe despre cai constau, mai ales, din vizita obişnuită de duminica dimineaţa pe la grajduri, ce se mai păstrează încă prin tradiţie la casele demodate din provincie, asculta cu politeţea-i cunoscută.
Sunetul strident al telefonului îl întrerupse pe Melrose. Se duse spre masă şi apucă receptorul.
— Hello, da, colonelul Melrose la telefon. Poftim? Întreaga sa purtare se schimbă, deveni rigidă şi oficială. Acum vorbea magistratul, nu vânătorul. Ascultă câteva clipe, apoi spuse laconic:
— Bine, Curtis. Vin de-ndată. Puse receptorul la loc şi se întoarse spre musafirul său: Sir James Dwighton a fost găsit în bibliotecă – ucis.
— Ce?
Domnul Satterthwaite tresări tulburat.
— Trebuie să plec imediat spre Alderway. Vrei să mergi cu mine?
Domnul Satterthwaite îşi aminti că, în district, colonelul era şeful poliţiei.
— Dacă nu deranjez... Ezită.
— Câtuşi de puţin. La telefon era inspectorul Curtis. Un tip bun, cinstit, dar nu prea inteligent. M-aş bucura dacă ai veni cu mine, Satterthwaite. Am presimţirea că e vorba de o afacere murdară.
— L-au prins pe ucigaş?
— Nu, răspunse scurt Melrose.
Urechea antrenată a domnului Satterthwaite detectă o nuanţă de rezervă în spatele scurtei negaţii. Începu să-şi recapituleze în minte tot ceea ce ştia despre familia Dwighton.
Un bătrân îngâmfat, fostul sir James era violent în comportament. Un om care-şi putea face duşmani cu uşurinţă. Mergând pe 60 de ani, cu părul grizonat și faţa roşie. Avea reputaţia de a fi exagerat de zgârcit.
Gândurile i se îndreptară spre lady Dwighton. Imaginea ei îi apăru în faţă: tânără, roşcată, subţire. Îşi reaminti diferite zvonuri, aluzii, ciudate fragmente de bârfă. Deci, asta era treaba, de aceea Melrose arăta atât de întunecat. Apoi se reculese, imaginaţia luând-o razna odată cu el.
Cinci minute mai târziu, domnul Satterthwaite se aşeză, alături de gazda sa, în maşinuţa cu două locuri a acestuia şi porniră în noapte.
Colonelul era un tip taciturn. Trecuse o milă şi jumătate înainte de a vorbi. Atunci întrebă brusc.
— Cred că-i cunoşti?
— Familia Dwighton? Ştiu totul despre ei, bineînţeles. – Oare despre cine nu ştia totul domnul Satterthwaite? – Cred că pe el l-am întâlnit o dată şi pe ea destul de des.
— Drăguţă femeie, spuse Melrose.
— Frumoasă! declară domnul Satterthwaite.
— Chiar crezi?
— Tipul pur renascentist, sublinie domnul Satterthwaite, înflăcărându-se pe tema asta. Ea a jucat în piesele alea, ştii, matinee de caritate, primăvara trecută. Am fost extrem de impresionat. Nu era nimic modern la ea, o pură supravieţuitoare. Ţi-o poţi imagina în Palatul Dogilor sau ca Lucrezia Borgia.
Colonelul lăsă maşina să devieze uşor şi domnul Satterthwaite se opri brusc. Se întrebă ce fatalitate îi adusese numele Lucreziei Borgia pe limbă, în împrejurările acelea...
— Dwighton n-a fost otrăvit, nu-i aşa? întrebă el deodată.
Melrose se uită la el chiorâş, oarecum curios.
— Mă mir ce te face să întrebi asta?
— O, nu, nu ştiu. Domnul Satterthwaite era încurcat Mi-a trecut aşa prin minte.
— Ei bine, n-a fost, spuse Melrose supărat Dacă vrei să ştii, i-a fost strivit capul.
— Cu un instrument greoi, murmură domnul Satterthwaite, dând din cap ca un înţelept.
— Nu vorbi ca dintr-o poveste detectivă, Satterthwaite. A fost lovit în cap cu o statuetă din bronz.
— O, exclamă Satterthwaite și se cufundă în tăcere.
— Ştii ceva despre un tip numit Paul Delangua? întrebă Melrose după un minut, două.
— Da. Un tânăr chipeş.
— Aş zice că femeile obişnuiesc să-i spună aşa, mârâi colonelul.
— Nu-ţi place de el?
— Nu, nu-mi place.
— Aş fi crezut că-ţi place. Călăreşte foarte bine.
— Ca un străin la un concurs hipic. O mulţime de maimuţăreli.
Domnul Satterthwaite îşi ascunse un zâmbet. Bietul bătrân Melrose era aşa de britanic în convingerile sale. El însuşi conştient că agrea punctele de vedere cosmopolite, domnul Satterthwaite deplângea atitudinea insulară faţă de viaţă.
— A fost prin partea asta a locurilor? întrebă el.
— Stătea la Alderway, cu familia Dwighton. Potrivit unui zvon, sir James l-a dat cu piciorul afară săptămâna trecută.
— De ce?
— L-a găsit făcând dragoste cu nevastă-sa, cred. Ce dracu...
Urmă o zvâcnitură violentă şi o ciocnitură puternică.
— Cele mai periculoase intersecţii sunt în Anglia, spuse Melrose. Totuşi, individul ăla ar fi trebuit să claxoneze. Noi suntem pe drumul principal. Îmi închipui că noi l-am lovit mai rău decât el pe noi.
Sări afară din maşină. O siluetă se arătă din cealaltă maşină şi i se alătură. Fragmente din discuţie ajunseră la Satterthwaite.
— Mă tem că este în întregime vina mea, spunea străinul. Dar eu nu cunosc foarte bine partea asta din ţară şi nu există nici un fel de semn care să indice cine are prioritate.
Colonelul, îmblânzit, se comportă corespunzător. Cei doi bărbaţi se aplecară asupra maşinii străinului, pe care un şofer o examina deja. Conversaţia deveni foarte tehnică.
— O chestie de jumătate de oră cred, spuse străinul. Dar n-aş vrea să vă reţin. Mă bucur că maşina dumneavoastră a scăpat numai cu atâta.
— De fapt... Începuse colonelul, dar fu întrerupt Domnul Satterthwaite, fremătând de emoţie, sări din maşină ca o pasăre în zbor şi-l apucă pe străin călduros de mână.
— Ia uite! Mă gândeam că recunoşteam vocea, declară el vesel. Ce lucru extraordinar. Un lucru cu totul extraordinar.
— Ce? întrebă colonelul Melrose.
— Domnul Harley Quin. Melrose, sunt sigur că m-ai auzit de multe ori vorbind despre domnul Quin!
Colonelul Melrose nu părea să-şi amintească faptul, dar el asistă politicos la scena în timpul căreia domnul Satterthwaite ciripea vesel: "Nu te-am mai văzut… ia să-mi aduc aminte..."
— Din seara de la "The Bells and Motley", spuse celălalt liniştit.
— "The Bells and Motley", da? întrebă colonelul.
— Un han, explică domnul Satterthwaite.
— Ce nume ciudat pentru un han!
— E doar vechi, spuse domnul Quin. A fost o vreme, amintiţi-vă, când clopoţeii şi hainele pestriţe erau mai obişnuite în Anglia decât în zilele noastre.
— Aşa cred, da, fără îndoială că aveţi dreptate, spuse Melrose vag. Clipi din ochi. Printr-un Curios efect de lumini – luminile din faţă de la o maşină şi stopurile roşii de la cealaltă – domnul Quin păru pentru o secundă să fie îmbrăcat el însuşi într-o haină pestriţă. Dar era numai lumina.
— Nu putem să te lăsăm aici abandonat pe drum, continuă domnul Satterthwaite. Trebuie să vii cu noi. E destul loc pentru trei, nu-i aşa, Melrose?
— Oarecum. Vocea colonelului degaja puţină îndoială. Singura problemă este cu treaba pe care o avem, remarcă el. Ce zici, Satterthwaite?
Domnul Satterthwaite stătea ţeapăn. Idei îi veneau şi-l străfulgerau. Era cu adevărat cuprins de frenezie.
— Nu, strigă el. Nu, trebuia să-mi fi dat seama! Nu-i o întâmplare care să nu te intereseze, domnule Quin. N-a fost un accident că ne-am întâlnit cu toţii în noaptea asta la intersecţie.
Colonelul Melrose se uită la prietenul său uimit. Domnul Satterthwaite îl luă de braţ.
— Îţi aminteşti ce ţi-am povestit despre prietenul nostru Derek Capel? Motivul sinuciderii sale pe care nimeni nu l-a putut ghici? Domnul Quin a rezolvat problema şi de atunci a mai avut altele. El îţi arată lucruri care sunt prezente tot timpul, dar pe care nu le vezi. El este minunat.
— Dragul meu Satterthwaite, mă faci să roşesc, spuse domnul Quin zâmbind. După câte îmi amintesc, toate aceste descoperiri au fost făcute de tine, nu de mine.
— Ele au fost făcute pentru că erai acolo, spuse domnul Satterthwaite cu toată convingerea.
— Bine, remarcă Melrose, tuşind stingherit. Nu mai avem timp de pierdut. Hai să mergem.
Se urcă în locul şoferului Nu era prea încântat că-i fusese impus străinul prin entuziasmul domnului Satterthwaite, dar nu avea nici o obiecţiune serioasă la îndemână şi era nerăbdător să ajungă la Alderway cât mai repede posibil.
Domnul Satterthwaite îl pofti pe domnul Quin la mijloc şi el se aşeză la margine. Maşina era încăpătoare şi cei trei stăteau fără să se înghesuie inutil.
— Deci, vă interesează criminalistica, domnule Quin? întrebă colonelul, dându-şi osteneala să fie amabil.
— Nu, nu în mod special crimele.
— Atunci, ce?
Domnul Quin zâmbi.
— Să-l întrebăm pe Satterthwaite. El este un observator foarte fin.
— Cred, observă Satterthwaite încet, pot să greşesc, dar cred că pe domnul Quin îl interesează îndrăgostiţii.
El se înroşi când pronunţă ultimul cuvânt, pe care nici un englez nu-l poate folosi fără să fie adânc pătruns de sensurile lui. Domnul Satterthwaite îl introduse în discuţie pe un ton scuzabil şi cu efectul unor ghilimele.
— Pe legea mea! exclamă colonelul, surprins şi redus la tăcere.
Se gândi în sinea sa că acesta părea să fie un prieten foarte special al lui Satterthwaite. Îl privi cu coada ochiului. Tipul arăta în ordine ca un tânăr normal. Destul de brunet, dar fără să semene deloc că ar fi străin.
— Şi-acum, spuse Satterthwaite plin de importanţă, trebuie să-ţi relatez totul despre caz.
Vorbi vreo zece minute în șir. Stând acolo în întuneric, grăbindu-se prin noapte, avea un atrăgător simţ al puterii. Ce conta dacă era numai un om care contempla viaţa? Stăpânea cuvinte, le punea în mişcare, putea să le comande să intre într-un tipar – un ciudat tipar renascentist, compus din frumuseţea Laurei Dwighton, cu braţele sale albe şi părul roşu – şi silueta fantomatică a brunetului Paul Delangua, pe care femeile îl găseau chipeş.
Totul profilat în cadrul pe care-l oferea Alderway – Alderway care se afla acolo încă din vremea lui Henry al VII-lea şi, unii susţineau, chiar de mai înainte. Alderway care era tipic englez, cu pomi ca tisa cu coroana tunsă, cu vechea sa şură cu acoperişul ascuţit şi cu iazul de peşte, unde călugării îşi creşteau crapii pentru zilele de vineri.
În câteva tuşe el îl descrise pe sir James, un Dwighton, care era un demn descendent al vechilor De Witton, care cu mult timp înainte smulseseră banii din pământ şi-i închiseseră bine în cufere, aşa încât dacă zile negre ar fi dat peste vreunul dintre ei, stăpânii de la Alderway n-ar fi sărăcit niciodată.
În cele din urmă, domnul Satterthwaite încetă. Era sigur, fusese sigur tot timpul, de interesul ascultătorilor săi. Aştepta acum cuvintele de laudă care i se cuveneau. Şi ele sosiră.
— Eşti un artist, domnule Satterthwaite.
— Eu... eu îmi dau osteneala.
Micuţul domn devenise dintr-o dată modest.
Intraseră pe la casa portarului cu câteva minute în urmă. Acum maşina trase în faţa uşii principale şi un poliţist coborî în grabă ca să-i întâmpine.
— Bună seara, sir. Inspectorul Curtis e în bibliotecă.
— În regulă.
Melrose urcă în fugă treptele, urmat de ceilalţi doi. Când cei trei traversară holul mare, un majordom în vârstă îi privea nemulţumit din cadrul unei uşi. Melrose îl salută:
— 'seara, Miles. E un eveniment trist.
— Este într-adevăr, se cutremură celălalt. Nici nu-mi vine să cred, sir; nici nu-mi vine. Când mă gândesc că cineva a putut să-l doboare pe stăpân.
— Da, da, spuse Melrose, întrerupându-l. O să discut cu tine imediat.
Păşi în bibliotecă. Acolo un inspector uriaş, băţos, îl întâmpină cu respect.
— Murdară treabă, sir. Nu am atins lucrurile. Nici o amprentă pe armă. Cine a făcut-o era profesionist.
Domnul Satterthwaite se uită la silueta încovoiată care stătea la masa mare de scris şi privi ager în jur. Omul fusese atacat din spate, o lovitură puternică îi sfărâmase craniul. Priveliştea nu era prea agreabilă.
Arma crimei zăcea pe jos – o statuetă din bronz de vreo 65 cm. Înălţime, cu baza năclăită de sânge. Domnul Satterthwaite se aplecă asupra ei curios.
— O Venus, spuse el încet. Aşadar, el a fost lovit de Venus.
Găsi hrană pentru meditaţie poetică prin propriile sale gânduri.
— Ferestrele, interveni inspectorul, erau toate închise pe dinăuntru.
Se opri intenţionat.
— Ca s-o transforme într-o afacere interioară, spuse Melrose, nu prea convins. Bine, bine, vom vedea.
Mortul era îmbrăcat în haine de golf şi un sac cu crose fusese aruncat la întâmplare pe o sofa de piele.
— Tocmai venise de pe teren, explică inspectorul, urmărind privirea şefului său. Era cinci şi un sfert. A luat ceaiul adus aici de majordom. Mai târziu, a sunat după valet ca să-i aducă jos o pereche de papuci moi. După câte, valetul a fost ultima persoană care l-a văzut în viaţă.
Melrose dădu din cap şi-şi îndreptă atenția încă o spre masa de scris.
O mulţime de bibelouri fuseseră răsturnate şi sparte. Între acestea se remarca un mare ceas negru smălţuit. Căzuse pe o parte, chiar în mijlocul mesei.
Inspectorul tuşi.
— Asta am putea-o numi o dovadă norocoasă, sir, spuse el. După cum vedeţi, s-a oprit. La şase şi jumătate, a ne indică ora crimei. Foarte folositor.
Colonelul se uită la ceas.
— Precum spui, remarcă el: "Foarte folositor". Se opri scurt şi apoi adăugă: Al dracului de folositor! Nu-mi place asta, inspectare.
Se uită la ceilalţi doi. Privirea sa o căuta pe cea a ului Quin ca să-i sară în ajutor.
— La dracu' cu totul, spuse el. E prea simplu. Ştiţi la ce mă refer. Lucrurile nu se întâmplă aşa.
— Vreţi să spuneţi, murmură domnul Quin, că ceasurile nu cad aşa?
Melrose îl ţintui o clipă cu privirea şi apoi se uită din nou la ceasul care avea acea aparenţă patetică şi inocentă, proprie obiectelor cărora li s-a răpit brusc demnitatea lor. Cu foarte multă grijă, colonelul Melrose îl repuse pe picioarele sale. Lovi cu putere în masă. Ceasul se clătină, dar nu căzu. Melrose repetă gestul şi foarte încet, cu un fel îndărătnicie, ceasul căzu pe spate.
— La ce oră a fost descoperită crima? întrebă Melrose sever.
— Pe la şapte, sir.
— Cine-a descoperit-o?
— Majordomul.
— Adu-l aici, spuse şeful poliţiei. Am să-l văd acum. Apropo, unde este lady Dwighton?
— Zace, sir. Camerista ei spune că-i într-o stare de prostraţie şi nu poate să vadă pe nimeni.
Melrose dădu din cap afirmativ şi inspectorul Curtis plecă în căutarea majordomului. Domnul Quin se uită gânditor la şemineu. Domnul Satterthwaite îi urmă exemplul. Clipi câtva timp uitându-se la buştenii care se topeau şi apoi ceva care lucea pe grătar îi sări în ochi. Se repezi şi ridică o bucăţică de sticlă curbată.
— M-aţi chemat, sir?
Era vocea majordomului, încă tremurândă şi nesigură. Domnul Satterthwaite strecură ciobul de sticlă în buzunarul de la haină şi se întoarse.
Bătrânul stătea în uşă.
— Ia loc, spuse şeful poliţiei cu blândeţe. Tremuri tot. Cred c-a fost un şoc pentru dumneata.
— A fost, sir.
— Bine, n-am să te ţin mult. Stăpânul dumitale mi se pare că a venit după ora cinci?
— Da, sir. A ordonat să i se aducă ceaiul aici. După aceea, când am venit să debarasez, a cerut să-i fie trimis Jennings, ăsta-i valetul lui, sir.
— Cât era ora?
— Cam şase şi zece, sir.
— Da, şi?
— I-am trimis vorbă lui Jennings, sir. Şi abia când am intrat să închid ferestrele şi să trag draperiile am văzut, la ora şapte, am văzut...
Melrose îl întrerupse.
— Bine, bine, nu trebuie să intri în toate astea. Nu ai atins corpul, n-ai mişcat nimic, nu-i aşa?
— O! Sigur că nu, sir! M-am dus cât am putut de repede la telefon să sun la poliţie.
— Şi-apoi?
— I-am spus Janei, camerista doamnei, să-i aducă la cunoştinţă.
— Nu ţi-ai văzut stăpâna deloc în seara aceasta?
Colonelul Melrose puse întrebarea aşa într-o doară, dar urechile sensibile ale domnului Satterthwaite au prins încărcătura de nelinişte din spatele cuvintelor.
— Ce să mai vorbesc, sir. Doamna a rămas în camerele sale după tragedie.
— Ai văzut-o înainte?
Întrebarea veni brusc şi toţi cei din cameră observară ezitarea majordomului înainte de a răspunde.
— Eu... eu doar am zărit-o, sir, coborând scara.
— A intrat aici?
Domnul Satterthwaite îşi ţinu respiraţia.
— Eu... eu aşa cred, sir.
— Cât era ceasul?
Ar fi putut auzi un ac căzând. Ştia oare bătrânul, se întreba domnul Satterthwaite, cât de mult atârna de răspunsul său?
— Era chiar şase şi jumătate, sir. Colonelul Melrose respiră adânc.
— Mulţumesc, e suficient. Vrei să-l trimiţi pe Jennings, valetul?
Jennings răspunse la chemare cu promptitudine. Un bărbat cu faţa lunguiaţă, cu o alură de pisică. Avea şi un aer viclean şi secretos.
Un om, se gândi domnul Satterthwaite, care şi-ar ucide cu uşurinţă stăpânul dacă ar fi sigur că nu va fi descoperit.
Ascultă cu interes răspunsurile omului la întrebările colonelului Melrose. Dar povestea sa păru destul de liniara. El îi dusese jos stăpânului nişte papuci moi şi-i scosese pantofii de golf.
— Ce-ai făcut după aceea, Jennings?
— M-am întors în camera servitorilor.
— La ce oră ai plecat de la stăpânul tău?
— Trebuie să fi fost şase şi un sfert, sir.
— Unde te aflai la şase şi jumătate, Jennings?
— În camera servitorilor.
Colonelul Melrose îi făcu omului un semn din cap să plece. Se uită întrebător la Curtis.
— Corect, sir, am controlat asta. A fost în camera servitorilor de la şase şi douăzeci până la ora şapte.
— Atunci asta îl exclude, spuse şeful poliţiei cu un uşor regret. Şi-apoi nu există nici un motiv. Se uitau unul la altul. Cineva bătu în uşă.
— Intră, spuse colonelul.
O cameristă apăru cu privirea speriată.
— Vă rog, doamna a auzit că este aici colonelul Melrose şi ar dori să-l vadă.
— Desigur, spuse Melrose. Vin imediat. Vrei să mă conduci?
Dar o mână împinse fata într-o parte. O cu totul altă siluetă stătea acum în cadrul uşii. Laura Dwighton arăta ca o vizitatoare dintr-o altă lume.
Era îmbrăcată într-o rochie de model medieval pentru ceai făcută din brocart albastru închis. Părul ei roşu cu cărare la mijloc îi cădea peste urechi. Conştientă de faptul că avea propriul ei stil, lady Dwighton nu-şi tăiase niciodată părul. Era strâns la ceafă într-un coc simplu. Braţele îi erau goale.
Unul era întins ca să se sprijine de cadrul uşii, celălalt îi atârna în jos, ţinând în mână o carte. Arată, se gândi domnul Satterthwaite, ca o Madonna de pe o pânză italiană timpurie.
