Profetul Razboinic de R. Scott Bakker
Ce a fost mai întâi
Prima Apocalipsă a distrus marile naţiuni norsiraie din Nord. Numai Sudul – naţiunile ketyai din cele Trei Mări – a supravieţuit atacului Non-Zeului, Mog-Pharau, şi al Sfatului său de magi şi generali. Anii au trecut, iar Oamenii din cele Trei Mări au uitat – aşa cum fac inevitabil oamenii – grozăviile pe care le-au îndurat strămoşii lor.
Imperii s-au ridicat şi s-au prăbuşit: Kyraneas, Shir, Cenei. Cel din Urmă Profet, Inri Sejenus, a reinterpretat Colţul, cel mai sfânt dintre artefacte, şi în câteva secole inrithismul, organizat şi administrat de cele O Mie de Temple şi de liderul ei spiritual, Shriahul, a ajuns să domine în întregime cele Trei Mări. Marile Şcoli vrăjitoreşti, ca Turnurile Stacojii, Saikul Imperial şi Mysunsai, au apărut ca răspuns la persecutarea de către inrithi a celor Puţini, cei care pot să vadă şi să folosească vrăjitoria. Folosind Choree, artefacte străvechi care îşi fac purtătorul imun la vrăjitorie, inrithii s-au războit cu Şcolile, încercând fără succes să purifice cele Trei Mări. Apoi Fane, Profetul Zeului Solitar, i-a unit pe kianini, popoarele deşertice din sud-vestul celor Trei Mări, şi a declarat război Colţului şi celor O Mie de Temple. După câteva secole și câteva jihaduri, fanimii şi preoţii lor vrăjitori lipsiţi de ochi, Cishaurimii, au cucerit aproape tot vestul celor Trei Mări inclusiv oraşul sfânt Shimeh, locul naşterii lui Inri Sejenus. Numai rămăşiţele muribunde ale Imperiului Nansur continuă să li se împotrivească.
Acum în Sud domnesc războiul şi vrajba. Cele două mari religii, inrithismul şi fanimia, se hărţuiesc fără încetare, deşi negoţul şi pelerinajele sunt îngăduite atunci când sunt convenabile din punct de vedere comercial. Marile familii şi naţiuni se înfruntă pentru dominaţie militară şi comercială. Şcolile mici şi mari se ceartă şi uneltesc, mai ales împotriva parveniţilor Cishaurimi, a căror vrăjitorie, Psûkhe, nu poate fi deosebită de lucrarea lui Dumnezeu de către învăţaţi. Şi cele O Mie de Temple urmăresc ambiţii lumeşti sub conducerea unor Shriahi corupţi şi incapabili.
Prima Apocalipsă a devenit doar o legendă. Sfatul, care a supravieţuit morţii lui Mog-Pharau, a ajuns un mit, ceva despre care nevestele bătrâne le povestesc copiilor mici. Şi după două mii de ani, numai Învăţaţii Mandatului, care retrăiesc Apocalipsa noapte de noapte prin ochii străvechiului lor întemeietor, Seswatha, îşi mai amintesc de groaza şi de profeţiile despre întoarcerea Non-Zeului. Chiar dacă cei puternici şi cei erudiţi îi consideră nişte neghiobi, faptul că sunt în posesia Gnozei, vrăjitoria Străvechiului Nord, impune respect şi invidie de moarte. Mânaţi de coşmaruri, ei rătăcesc prin labirinturile puterii, cutreierând cele Trei Mări în căutarea unor urme ale duşmanului lor străvechi şi implacabil – Sfatul.
Şi ca întotdeauna, nu găsesc nimic.
Prima carte: La început a fost întunericul
Războiul Sfânt este numele dat marii oşti chemată de Maithanet, conducătorul celor O Mie de Temple, pentru eliberarea Shimehului din mâinile fanimilor păgâni din Kian. Vestea despre chemarea lui Maithanet se răspândeşte prin cele Trei Mări şi credincioşi din toate marile naţiuni inrithi – Galeoth, Thunyerus, Ce Tydonn, Conriya, Ainonul de Sus şi tributarii lor – călătoresc spre oraşul Momemn, capitala Imperiului Nansur, ca să devină Oameni ai Colţului.
Aproape de la bun început, oastea se înnămoleşte în politică şi controverse. Întâi, Maithanet le convinge cumva pe Turnurile Stacojii, cea mai puternică dintre Şcolile vrăjitoreşti, să se alăture Războiului Sfânt. În ciuda ultragiului provocat de aceasta – vrăjitoria este anatemă pentru inrithi – Oamenii Colţului îşi dau seama că au nevoie de Turnurile Stacojii pentru a se putea opune Cishaurimilor, preoţii-vrăjitori ai fanimilor. Războiul Sfânt ar fi pierdut fără una din Marile Şcoli. Întrebarea este de ce ar accepta Învăţaţii Stacojii să ia parte la un aranjament atât de primejdios. Cei mai mulţi nu ştiu că, Eleäzaras, Marele Maestru al Turnurilor Stacojii, poartă de multă vreme un război secret împotriva Cishaurimilor, care, aparent fără motiv, l-au asasinat pe predecesorul lui, Sasheoka, cu zece ani în urmă.
Apoi, Ikurei Xerius al III-lea, Împăratul Nansurului, urzeşte un plan complicat pentru a uzurpa Războiul Sfânt. Multe din ţinuturile care aparţin acum Kianului păgân au fost cândva ale Nansurului şi recuperarea provinciilor pierdute ale Imperiului este cea mai fierbinte dorinţă a lui Xerius. Având în vedere că Războiul Sfânt se adună în Imperiul Nansur, poate porni marşul numai dacă este aprovizionat de Împărat, lucru pe care acesta refuză să-l facă până ce fiecare dintre conducătorii Războiului Sfânt nu va fi semnat un jurământ scris prin care să cedeze Împăratului toate ţinuturile pe care urmează să le cucerească.
Desigur, primii nobili care sosesc resping Înscrisul şi se ajunge la o poziţie de pat. Dar în vreme ce Războiul Sfânt ajunge să numere sute de mii de suflete, liderii titulari ai oştii încep să devină neliniştiţi. Având în vedere că se duc la război în numele lui Dumnezeu, se cred invincibili şi prin urmare nu văd niciun motiv pentru care să împartă gloria cu cei care nu au sosit încă. Un nobil conriyan pe nume Nersei Calmemunis ajunge la o înţelegere cu Împăratul şi îşi convinge tovarăşii să semneze Înscrisul Imperial. De îndată ce sunt aprovizionaţi, cei mai mulţi dintre ei pornesc marşul, deşi lorzii lor şi o mare parte din Războiul Sfânt n-au sosit încă. Din cauză că oastea este în mare parte o gloată fără lorzi, ajunge să fie numită Războiul Sfânt cel Vulgar.
În ciuda încercărilor lui Maithanet de a o aduce înapoi, oastea îşi continuă marşul spre sud şi intră în ţinuturile păgâne, unde – exact aşa cum plănuise Împăratul – este cu totul nimicită de fanimi.
Xerius ştie că în termeni militari, pierderea Războiului Sfânt cel Vulgar este nesemnificativă, deoarece gloata din care era în mare parte alcătuită s-ar fi dovedit mai mult un risc decât un avantaj în luptă. Dar în termeni politici, nimicirea Războiului Sfânt cel Vulgar este nepreţuită, deoarece le-a arătat lui Maithanet şi Oamenilor Colţului adevărata fire a adversarului lor. Fanimii, după ştiu prea bine nansurii, nu sunt oameni cu care să te joci, nici măcar atunci când Dumnezeu este de partea ta. Xerius pretinde că numai un general excepţional poate asigura izbânda Războiului Sfânt – cineva ca nepotul său, Ikurei Conphas, care, după victoria recentă din Bătălia de la Kiyuth asupra temuţilor scylvendi, este considerat cel mai mare tactician al epocii sale. Conducătorii Războiului Sfânt nu trebuie decât să semneze Înscrisul Imperial şi iscusinţa şi inteligenţa supranaturală a lui Conphas vor fi ale lor.
Se pare că Maithanet se găseşte într-o dilemă. Ca Shriah, îl poate obliga pe Împărat să aprovizioneze Războiul Sfânt, dar nu-l poate obliga să-l trimită pe Ikurei Conphas, singurul său moştenitor. În mijlocul acestei controverse sosesc primii mari potentaţi inrithi ai Războiului Sfânt: Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, Prinţul Coithus Saubon al Galeothului, Contele Hoga Gothyelk din Ce Tydonn şi Regele-Regent Chepheramunni al Ainonului de Sus. Războiul Sfânt capătă forţe noi, deşi rămâne de fapt ostatic, legat de zidurile Momemnului şi de hambarele împăratului din cauza lipsei hranei. Până la ultimul, nobilii resping Înscrisul lui Xerius şi îi cer să-i aprovizioneze. Oamenii Colţului încep să prade ţinutul din jur. Ca răspuns, Împăratul cheamă elemente ale Armatei Imperiale. Se dezlănţuie lupte deschise.
Într-o încercare de a evita un dezastru, Maithanet convoacă un Consiliu al Numelor Mari şi Mici şi toţi liderii Războiului Sfânt se adună în palatul Împăratului, Înălţimile Andiamine, ca să discute. Aici Nersei Proyas şochează adunarea oferind o Căpetenie Scylvendi acoperită de cicatrice, un veteran al războaielor trecute împotriva fanimilor, în locul lui Ikurei Conphas. Scylvendiul, Cnaiür urs Skiötha, schimbă cuvinte dure cu Împăratul şi cu nepotul său, iar conducătorii Războiului Sfânt sunt impresionaţi. Dar Trimisul Shriahului rămâne nehotărât: scylvendii sunt apostaţi, la fel ca fanimii. Doar cuvintele înţelepte ale Prinţului Anasûrimbor Kellhus de Atrithau rezolvă problema. Trimisul citeşte decretul prin care i se cere Împăratului, sub ameninţarea cu Ocara Shrială, să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului.
Războiul Sfânt va mărşălui.
Drusas Achamian este un vrăjitor trimis de Şcoala Mandatului să-l investigheze pe Maithanet şi Războiul său Sfânt. Deşi nu mai crede în misiunea străveche a Şcolii sale, el călătoreşte spre Sumna, capitala celor O Mie de Temple, în speranţa că va afla mai multe despre misteriosul Shriah, despre care Mandatul se teme că ar putea fi un agent al Sfatului. În timpul acestei misiuni, îşi reia o veche poveste de dragoste cu o târfă pe nume Esmenet şi, în ciuda propriilor temeri, recrutează un fost student de-al său, un Preot Shrial pe nume Inrau, care să-l informeze cu privire la activităţile lui Maithanet. În tot acest timp, coşmarurile legate de Apocalipsă devin mai intense, mai ales acela despre aşa-numita „Profeţie Celmomiană”, care prevesteşte întoarcerea unui urmaş al lui Anasûrimbor Celmomas înainte de cea de-a Doua Apocalipsă.
Apoi Inrau moare în împrejurări misterioase. Copleşit de vinovăţie şi mâhnit de refuzul lui Esmenet de a înceta să mai ia muşterii, Achamian fuge din Sumna şi călătoreşte spre Momemn, unde Războiul Sfânt se adună sub ochii lacomi şi neliniştiţi ai Împăratului. Un rival puternic al Mandatului, o Şcoală numită Turnurile Stacojii, s-a alăturat Războiului Sfânt pentru a-şi continua lunga înfruntare cu Cishaurimii, preoţii-vrăjitori care se află în Shimeh. Nautzera, superiorul din Mandat al lui Achamian, i-a ordonat să ţină sub observaţie Turnurile Stacojii şi Războiul Sfânt. Când ajunge în tabără, Achamian i se alătură lui Xinemus, un vechi prieten de-al său din Conriya.
Continuând investigarea morţii lui Inrau, Achamian îl convinge pe Xinemus să-i ducă să se întâlnească cu un alt fost student de-al său, Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, care a devenit confidentul enigmaticului Shriah. Când Proyas îşi bate joc de bănuielile lui şi-l respinge pentru că e un hulitor, Achamian îl imploră să-i scrie lui Maithanet cu privire la împrejurările morţii lui Inrau. Amărât, Achamian părăseşte pavilionul fostului său student convins că mica lui dorinţă nu va fi dusă la îndeplinire.
Apoi soseşte un bărbat din nordul îndepărtat – un bărbat pe nume Anasûrimbor Kellhus. Chinuit de visele recurente ale Apocalipsei, Achamian începe să se teamă de ce-i mai rău: o a Doua Apocalipsă. Oare sosirea lui Kellhus este doar o coincidenţă sau este acesta Vestitorul anunţat de Profeţia Celmomiană? Achamian îl ia la întrebări şi se trezeşte cu totul dezarmat de umorul, sinceritatea şi intelectul acestuia. Discută despre istorie şi filosofie până târziu în noapte şi, înainte de a se retrage, Kellhus îl roagă pe Achamian să-i fie profesor. Achamian acceptă, inexplicabil uimit şi mişcat de acest străin.
Dar se trezeşte într-o dilemă. Apariţia unui Anasûrimbor este un lucru despre care Şcoala Mandatului trebuie neapărat să afle: există puţine descoperiri mai importante ca aceasta. Dar se teme de ceea ce vor face fraţii săi din Mandat: ştie că o viaţă de vise îngrozitoare i-a făcut cruzi şi nemiloşi. Şi în plus, îi învinovăţeşte pentru moartea lui Inrau.
Înainte să poată rezolva această dilemă, Achamian este chemat de nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, la Palatul Imperial din Momemn unde Împăratul vrea ca el să cerceteze dacă un foarte important sfetnic al său – un bătrân pe nume Skeaös – poartă Însemnul vrăjitoriei. Împăratul însuşi, Ikurei Xerius al III-lea, îl duce pe Achamian la Skeaös, cerând să i se spună dacă bătrânul este mânjit de pata necurată a vrăjitoriei. Achamian nu vede nimic în neregulă.
Dar Skeaös vede ceva în Achamian. Începe să se zbată în lanţuri, vorbind într-o limbă din străvechile vise ale lui Achamian. În mod imposibil, bătrânul se eliberează şi ucide câţiva oameni înainte de a fi trecut prin foc de vrăjitorii Împăratului. Buimăcit, Achamian se apropie de Skeaös şi priveşte îngrozit cum chipul i se dezghioacă şi se deschide în membre pârjolite…
Monstruozitatea dinaintea lui, îşi dă el seama, este un spion al Sfatului, unul care îi poate imita şi înlocui pe oameni fără să poarte Însemnul care să-l dea de gol. Achamian fuge din palat fără să-i avertizeze pe Împărat şi curtea sa, ştiind că vor crede că e o prostie. Pentru ei, Skeaös nu poate fi decât un artefact al Cishaurimilor păgâni, a căror artă nu poartă Însemnul. Fără să-şi dea seama de nimic din jurul lui, Achamian rătăceşte înapoi spre tabăra lui Xinemus, atât de absorbit de propria groază încât nu o vede şi nu o aude pe Esmenet, care a venit în sfârşit să i se alăture.
Misterele din jurul lui Maithanet. Venirea lui Anasûrimbor Kellhus. Descoperirea primului spion al Sfatului după sute de ani… Cum ar putea să se mai îndoiască? A Doua Apocalipsă e pe cale să înceapă.
Singur în cortul său sărăcăcios, plânge copleşit de singurătate, groază şi remuşcări.
Esmenet este o prostituată din Sumna care îşi plânge viaţa şi fiica deopotrivă. Când Achamian soseşte cu misiunea de a afla mai multe despre Maithanet, ea îl primeşte cu dragă inimă. În tot acest timp, continuă să ia muşterii, ştiind foarte bine cât de mult îl îndurerează pe Achamian. Dar nu are de ales: îşi dă seama că mai devreme sau mai târziu, Achamian va fi chemat de acolo. Şi cu toate acestea se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de vrăjitorul cel nefericit, în parte din cauza respectului cu care o tratează, în parte din cauza naturii lumeşti a muncii lui. Deşi sexul ei a condamnat-o să şadă pe jumătate goală în fereastră, lumea de dincolo de aceasta a pasionat-o mereu. Intrigile Marilor Facţiuni, maşinaţiunile Sfatului: astea erau lucrurile care o însufleţeau!
Apoi vine dezastrul: informatorul lui Achamian, Inrau, este ucis şi Învăţatul îndoliat este nevoit să plece spre Momemn. Esmenet îl imploră s-o ia cu el, dar el refuză şi ea se trezeşte din nou părăsită în vechea ei viaţă. La scurtă vreme după aceea, un străin ameninţător vine în odaia ei, cerându-i să-i spună tot ce ştie despre Achamian. Folosindu-se de dorinţele ei, bărbatul o violează şi Esmenet se trezeşte răspunzându-i la toate întrebările. La venirea zorilor, acesta dispare, lăsând în urmă doar pete de sămânţă neagră ca dovadă a trecerii lui.
Îngrozită, Esmenet fuge din Sumna, hotărâtă să-i găsească pe Achamian şi să-i spună ce s-a întâmplat. În sine ei ştie că străinul are cumva o legătură cu Sfatul. În drum spre Momemn se opreşte într-un sat, sperând să găsească pe cineva care să-i repare sandala ruptă. Când sătenii recunosc tatuajul de târfă de pe mâna ei, încep s-o bată cu pietre – pedeapsa hotărâtă de Colţ pentru prostituate. Doar apariţia neaşteptată a unui Cavaler Shrial pe nume Sarcellus o salvează şi îi oferă satisfacţia de a-i vedea umiliţi pe cei care o chinuiseră. Sarcellus o duce până la Momemn şi Esmenet se îndrăgosteşte din ce în ce mai mult de averea şi de purtarea lui aristocratică. Acesta pare să nu aibă nici urmă din melancolia şi nehotărârea care îl îmbolnăvesc pe Achamian.
Când ajung la Războiul Sfânt, Esmenet rămâne cu Sarcellus, chiar dacă ştie că Achamian e la doar câteva mile depărtare. Aşa cum continuă să-i reamintească Sarcellus, învăţaţii ca Achamian nu au voie să îşi ia soţii. Dacă s-ar duce la el, spune el, va fi abandonată din nou după o vreme.
Săptămânile trec, iar ea se trezeşte că-l apreciază din ce în ce mai puţin pe Sarcellus şi că-l doreşte din ce în ce mai mult pe Achamian. În cele din urmă, în ultima noapte dinaintea ca Războiul Sfânt să pornească marşul, pleacă în căutarea vrăjitorului, hotărâtă să-i spună tot ce se petrecuse. După o căutare chinuitoare, găseşte în cele din urmă tabăra lui Xinemus, dar îşi dă seama că îi este prea ruşine să se arate. În schimb se ascunde în întuneric, aşteptând întoarcerea lui Achamian şi mirându-se de ciudata adunătură de bărbaţi şi femei din jurul focului. Când se ivesc zorii fără ca Achamian să se fi întors, Esmenet rătăceşte în jurul focului abandonat şi-l vede târându-se către ea. Îşi deschide braţele spre el, plângând de bucurie şi dor…
Iar el trece pur şi simplu pe lângă ea de parcă ar fi fost o străină.
Cu inima frântă, ea fuge, hotărâtă să-şi facă singură drum în Războiul Sfânt.
Cnaiür urs Skiötha este o Căpetenie a utemoţilor, un trib de scylvendi, temuţi în cele Trei Mări datorită priceperii şi ferocităţii lor într-ale războiului. Din cauza evenimentelor din jurul morţii tatălui său, Skiötha, cu treizeci de ani în urmă, Cnaiür este dispreţuit de propriul său popor, deşi nimeni nu îndrăzneşte să-i provoace la luptă din cauza puterii lui brutale a a isteţimii într-ale războiului. Soseşte vestea că nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, a invadat Sfânta Stepă şi Cnaiür călăreşte împreună cu utemoţii ca să se alăture hoardei scylvendi la îndepărtatul hotar cu Imperiul. Cunoscând reputaţia lui Conphas, Cnaiür presimte o capcană, dar avertismentele lui nu sunt luate în seamă de Xunnurit, căpetenia aleasă Rege-al-Triburilor în bătălia ce se apropie. Cnaiür nu poate decât să privească desfăşurarea dezastrului.
Scăpând teafăr după nimicirea hoardei, Cnaiür se întoarce pe păşunile utemoţilor mai chinuit ca oricând. Fuge de şoaptele şi de privirile celorlalţi membri ai tribului şi călăreşte până la mormintele strămoşilor lui, unde găseşte un bărbat grav rănit şezând pe gorganul tatălui său, înconjurat de cercuri de sranci morţi. Apropiindu-se cu grijă. Cnaiür îşi dă seama ca într-un coşmar că-l recunoaşte pe bărbat – sau că aproape îl recunoaşte. Acesta seamănă întru totul cu Anasûrimbor Moënghus, doar că este prea tânăr…
Moënghus fusese capturat cu treizeci de ani în urmă, când Cnaiür era doar un băieţandru, şi îi fusese oferit ca sclav tatălui lui Cnaiür. Spunea că este un dûnyain, că vine dintr-un popor care deţine o înţelepciune extraordinară şi Cnaiür a petrecut multe ore în compania lui, vorbind despre lucruri interzise războinicilor scylvendi. Ceea ce s-a petrecut mai apoi – seducerea, uciderea lui Skiötha şi evadarea lui Moënghus – l-a torturat pe Cnaiür toată viaţa lui. Deşi cândva l-a iubit pe bărbat, acum îl urăşte cu o intensitate smintită. Crede că doar dacă l-ar putea ucide pe Moënghus ar putea să-şi găsească liniştea.
Acum, incredibil, această dublură a venit la el, călătorind pe acelaşi drum ca şi originalul.
Dându-şi seama că străinul ar putea să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea, Cnaiür îl ia prizonier. Bărbatul, care îşi spune Anasûrimbor Kellhus, pretinde că ar fi fiul lui Moënghus. Dûnyainii, spune el, l-au trimis să-şi asasineze tatăl într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh. Dar oricât şi-ar dori Cnaiür să creadă această poveste, e circumspect şi tulburat. După ani de zile în care s-a gândit obsesiv la Moënghus, a reuşit să înţeleagă cu dûnyainii sunt dăruiţi cu inteligenţă şi abilităţi supranaturale. Ştie că singurul lor scop este dominarea, deşi acolo unde alţii folosesc forţa sau frica, dûnyainii folosesc amăgirea şi iubirea.
Cnaiür îşi dă seama că povestea pe care i-o spusese Kellhus este exact povestea pe care ar fi spus-o un dûnyain care încearcă să evadeze şi să-şi asigure o traversare în siguranţă a Stepei. Cu toate acestea, încheie un pact cu bărbatul, acceptând să-l însoţească în călătoria lui. Cei doi pornesc prin Stepă, încleştaţi într-un război tainic al cuvintelor şi pasiunilor. Cnaiür se găseşte iar şi iar atras în plasele subtile ale lui Kellhus, dar se dezmeticeşte în ultimul moment. Singurele lucruri care îl apără sunt ura pentru Moënghus şi faptul că-i cunoaşte pe dûnyaini.
În apropierea hotarului cu Imperiul întâlnesc un grup de jefuitori scylvendi care se arată ostili. Îndemânarea nepământească a lui Kellhus în luptă îl uimeşte şi îl îngrozeşte pe Cnaiür. După luptă găsesc o concubină prizonieră pe nume Serwë tremurând printre lucrurile jefuitorilor. Izbit de frumuseţea ei, Cnaiür o ia ca trofeu al său şi de la ea află de Războiul Sfânt al lui Maithanet, război pentru eliberarea Shimehului, oraşul în care se presupune că sălăşluieşte Moënghus… Oare e o coincidenţă?
Coincidenţă sau nu, Războiul Sfânt îl forţează pe Cnaiür să se răzgândească în privinţa planului iniţial de călători în jurul Imperiului, unde înfăţişarea lui de scylvendi ar însemna moarte sigură. Acum că liderii fanimi ai Shimehului se pregătesc de război, singurul mod în care ar putea ajunge la oraşul sfânt este să devină Oameni ai Colţului. Singura lor şansă, îşi dă el seama, este să se alăture Războiului Sfânt, care, după spusele lui Serwë, se adună lângă oraşul Momemn din inima Imperiului – singurul loc în care nu poate ajunge. Acum că au traversat teferi Stepa, Cnaiür e convins că Kellhus îl va ucide: dûnyainii nu admit niciun fel de riscuri.
Coborând coastele munţilor în Imperiul, Cnaiür îl înfruntă pe Kellhus, care pretinde că încă mai are nevoie de el. În timp ce Serwë priveşte îngrozită, cei doi bărbaţi se luptă pe înălţimile muntoase şi, deşi Cnaiür reuşeşte să-l ia pe Kellhus pe nepregătite, bărbatul îl înfrânge cu uşurinţă, ţinându-l de gât deasupra abisului. Ca să-şi dovedească intenţia de a-şi ţine partea lui din târgul pe care îl încheiaseră, îi cruţă viaţa lui Cnaiür. După atâţia ani printre oamenii născuţi în lume, spune Kellhus, Moënghus va fi mult prea puternic ca el să-l înfrunte de unul singur. Vor avea nevoie de o armată, şi spre deosebire de Cnaiür, el nu ştie nimic despre război.
În ciuda temerilor, Cnaiür îl crede şi cei doi îşi reiau călătoria. Odată cu trecerea zilelor, Cnaiür priveşte cum Serwë se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de Kellhus. Deşi lucrul acesta îl tulbură, refuză s-o recunoască, amintindu-şi că războinicilor nu le pasă de femei, mai ales de cele care sunt prăzi de război. Ce contează dacă îi aparţine lui Kellhus în timpul zilei? Îi aparţine lui Cnaiür noaptea.
După o călătorie disperată şi o urmărire prin inima Imperiului, ajung în cele din urmă la Momemn şi Războiul Sfânt, unde sunt duşi în faţa unuia dintre conducătorii Războiului, un Prinţ conriyan pe nume Nersei Proyas. Aşa cum plănuiseră, Cnaiür pretinde că este ultimul dintre utemoţi şi călătoreşte împreună cu Anasûrimbor Kellhus, un Prinţ al oraşului nordic Atrithau, unde acesta a visat cu mult timp înainte despre Războiul Sfânt. Dar Proyas este mult mai interesat de cunoştinţele lui Cnaiür despre fanimi şi modul lor de luptă. Impresionat, Prinţul conriyan îi ia pe Cnaiür şi pe tovarăşii lui sub protecţia sa. Curând după aceea, Proyas îi duce pe Cnaiür şi pe Kellhus la o întâlnire dintre conducătorii Războiului Sfânt şi Împărat, unde urmează să se decidă soarta Războiului Sfânt. Ikurei Xerius al III-lea a refuzat să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului dacă aceştia nu jură să ofere Imperiului toate pământurile pe care le vor smulge din mâinile fanimilor. Shriahul, Maithanet, îl poate forţa pe Împărat să le ofere provizii, dar se teme că Războiul Sfânt nu are conducători destul de buni pentru a-i înfrânge pe fanimi. Împăratul îl oferă pe nepotul său cel strălucit, Ikurei Conphas, proaspăt sosit după victoria sa spectaculoasă asupra scylvendilor la Kiyuth, dar numai – din nou – dacă liderii Războiului Sfânt se leagă să renunţe la viitoarele lor cuceriri. Într-un gambit îndrăzneţ, Proyas îl oferă pe Cnaiür în locul lui Conphas. Urmează un război de cuvinte înverşunate şi Cnaiür reuşeşte să-l biruie pe Nepotul cel precoce al Împăratului. Reprezentantul Shriahului îi porunceşte Împăratului să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului. Războiul Sfânt va porni marşul.
În doar câteva zile, Cnaiür a ajuns dintr-un fugar un conducător al celei mai mari oşti adunate vreodată în cele Trei Mări. Ce însemnă pentru un scylvendi tratativele cu prinţii venetici, cu popoare pe care a jurat să le nimicească? Ce sacrificii trebuie să facă pentru a-şi duce răzbunarea până la capăt?
În acea noapte, o priveşte pe Serwë oferindu-se trup şi suflet lui Kellhus şi se întreabă ce grozăvie a adus cu el în Războiul Sfânt. Ce va face Anasûrimbor Kellhus – un dûnyain – din aceşti Oameni ai Colţului? Nu contează, îşi spune, Războiul Sfânt e în marş spre îndepărtatul Shimeh – spre Moënghus şi sângele promis.
Anasûrimbor Kellhus este un călugăr trimis de ordinul lui, dûnyainii, în căutarea tatălui său, Anasûrimbor Moënghus.
De când au descoperit, cu două mii de ani în urmă, în timpul Apocalipsei, reduta secretă a Înalţilor Regi din Kûniüri, dûnyainii s-au ascuns, prăsindu-se pentru reflexe şi intelect şi antrenându-şi fără încetare trupul, mintea şi faţa – toate în numele raţiunii, al sfântului Logos. Într-o încercare de a se transforma în expresia perfectă a Logosului, dûnyainii şi-au închinat întreaga existenţă stăpânirii iraţionalului care determină gândirea umană: istoria, obiceiurile şi pasiunile. În acest fel ei cred că vor atinge în cele din urmă ceea ce ei numesc Absolutul şi că astfel, vor deveni suflete care se mişcă cu adevărat singure.
Dar izolarea lor glorioasă a luat sfârşit. După treizeci de ani de exil, unul dintre ei, Anasûrimbor Moënghus, a reapărut în visele lor, cerând să-i fie trimis fiul. Ştiind doar că tatăl său sălăşluieşte într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh, Kellhus porneşte într-o călătorie anevoioasă prin ţinuturi de multă vreme abandonate de oameni. În timp ce iernează cu un vânător pe nume Leweth, descoperă că poate citi gândurile bărbatului după nuanţele expresiei de pe chipul său. Îşi dă seama că oamenii născuţi în lume sunt doar nişte copii în comparaţie cu dûnyainii. Experimentând, descoperă că poate obţine orice de la Leweth – orice iubire, orice sacrificiu – folosind simple cuvinte. Dar tatăl său care a trăit treizeci de ani printre asemenea oameni? Ce putere deţine Anasûrimbor Moënghus?
Când adăpostul lui Leweth este descoperit de o ceată de sranci inumani, cei doi bărbaţi sunt nevoiţi să fugă. Leweth e rănit, iar Kellhus îl lasă srancilor fără niciun fel de remuşcare. Srancii îl ajung din urmă şi, după ce îi alungă, se luptă cu liderul lor, un neom smintit, care aproape îl ucide folosind vrăjitorie. Kellhus fuge, ros de întrebări fără răspuns: fusese învăţat că vrăjitoria nu este decât o superstiţie. Oare s-au înşelat dûnyainii? Ce alte lucruri au uitat sau au trecut cu vederea?
În cele din urmă se refugiază în străvechiul oraş Atrithau, unde, folosindu-se de abilităţile lui de dûnyain, organizează o expediţie care să traverseze câmpiile infestate de sranci din Suskara. După o călătorie chinuitoare, trece hotarul şi este capturat de o Căpetenie scylvendi nebună pe nume Cnaiür urs Skiötha – un bărbat care îl cunoaşte şi îl urăşte pe tatăl său, Moënghus.
Deşi cunoştinţele sale despre dûnyaini îl fac pe Cnaiür imun la manipularea directă, Kellhus îşi dă iute seama că poate folosi în avantajul său setea de răzbunare a bărbatului. Pretinzând că e un asasin trimis să-l ucidă pe Moënghus, îi cere scylvendiului să i se alăture în călătoria sa. Copleşit de ură, Cnaiür acceptă ezitant şi cei doi bărbaţi îşi încep drumul prin Stepa Jiünati. În repetate rânduri, Kellhus încearcă să-şi asigure încrederea de care are nevoie pentru a-l supune pe bărbat, dar barbarul îl respinge de fiecare dată. Ura şi perspicacitatea lui sunt prea mari.
Apoi, aproape de hotarul cu Imperiul, găsesc o concubină pe nume Serwë care îi informează despre un Război Sfânt care se adună lângă Momemn – un Război Sfânt pentru Shimeh. Kellhus îşi dă seama că faptul că tatăl său l-a chemat tot atunci la Shimeh nu poate fi o coincidenţă. Dar oare ce pune Moënghus la cale?
Traversează munţii şi ajung în Imperiu, iar Kellhus îl priveşte pe Cnaiür devenind din ce în ce mai convins că nu îi mai este de niciun folos. Considerând că uciderea lui Kellhus este lucrul cel mai apropiat de uciderea lui Moënghus de care este în stare, Cnaiür îl atacă şi este înfrânt. Ca dovadă că încă mai are nevoie de el, Kellhus îi cruţă viaţa. Kellhus ştie că trebuie să domine Războiul Sfânt, dar deocamdată nu ştie nimic despre război. Variabilele sunt prea numeroase.
Deşi cunoştinţele lui despre Moënghus şi despre dûnyaini fac din el un risc, priceperea lui Cnaiür într-ale războiului este nepreţuită. Ca să se asigure că va avea parte de cunoaşterea lui, Kellhus începe s-o seducă pe Serwë folosindu-se de frumuseţe ca de o cale ocolită spre inima zbuciumată a barbarului.
De îndată ce ajung în Imperiu, dau peste o patrulă de cavaleri Imperiali. Călătoria lor spre Momemn devine o cursă disperată. Când ajung în cele din urmă în tabăra Războiului Sfânt se trezesc dinaintea lui Nersei Proyas, Prinţul Încoronat al Conriyei. Ca să-şi asigure un loc de onoare printre Oamenii Colţului, Kellhus minte şi pretinde că este un Prinţ de Atrithau. Pentru a pune bazele viitoarei sale dominaţii, pretinde că a visat Războiul Sfânt – sugerând fără să o spună pe faţă că visele au fost trimise de Dumnezeu. Având în vedere că Proyas e mai preocupat de Cnaiür şi de modul în care ar putea folosi inteligenţa militară a barbarului pentru a zădărnici planurile Împăratului, aceste declaraţii sunt acceptate fără să fie cercetate atent. Învăţatul Mandatului care îl însoţeşte pe Proyas, Drusas Achamian, este singurul care pare să fie tulburat din cauza lui – şi mai ales de numele său.
În seara următoare, Kellhus cinează cu vrăjitorul, îl dezarmează cu umor şi îl flatează cu întrebări. Află despre Apocalipsă şi despre Sfat şi despre multe alte lucruri şi, deşi ştie că Achamian este îngrozit dintr-un motiv sau altul de numele” Anasûrimbor”, îl roagă pe bărbatul melancolic să îi fie profesor. Kellhus şi-a dat seama că dûnyainii s-au înşelat în privinţa multor lucruri, printre care şi existenţa vrăjitoriei. Există atât de multe lucruri pe care trebuie să le înveţe înainte de a-şi întâlni tatăl…
