PDF Initieri si initiati in Tibet de Alexandra David Neel carti mistere si stiinta

Initieri si initiati in Tibet de Alexandra David Neel

INTRODUCERE

copul prezentei lucrări este de a sublinia celor interesaţi de manifestările spiritualităţii orientale, informaţii clare privind natura riturilor lamaiste de iniţiere şi învăţăturile date de iniţiaţi, atât în timpul acestor ceremonii cât şi ulterior. Este inutil să spunem că acest subiect nu poate fi tratat pe larg într-o carte de dimensiuni atât de reduse. În plus, pentru a-l discuta pe larg trebuie să fim familiarizaţi cu anumite teorii ale buddhismului Mahâyâna şi ale tantrismului hindus care fundamentează o mare parte a manifestărilor misticismului lamaist. Metodele prin care aceste teorii sunt aplicate, amestecate şi însoţite cu elemente de origine non-ariană de către misticii şi pustnicii tărâmului zăpezilor, poate furniza suficient material pentru o altă lucrare. Totuşi prezentul volum va fi suficient pentru a revela o parte a vieţii religioase a tibetanilor până acum complet necunoscută străinilor.

“Iniţieri şi iniţiaţi în Tibet” formează un întreg desăvârşit. Totuşi, se cuvine să recomand ca această lucrare să fie citită în paralel cu cartea mea anterioară “Cu mistici şi magicieni în Tibet”, mă refer, în special, la acele părţi ale acestei cărţi care prezintă maeştrii misticismului, discipolii lor şi metodele antrenamentului spiritual pe care ei îl practică.

Spre deosebire de regula pe care mi-am impus-o în cărţile anterioare, pentru ca textul să nu fie în mod inutil încărcat, am considerat că este bine ca în prezenta lucrare să ofer ortografia corectă a majorităţii termenilor tibetani, precum şi pronunţia lor în dialectul clasic din Lhassa. În unele cazuri am dat şi echivalentul sanscrit al cuvintelor tibetane. Adeseori acestea din urmă vor fi mai bine înţelese de către cititorii care le-au mai întâlnit în lucrări despre buddhism.

Alfabetul tibetan are un număr de litere mai mare decât cel englezesc; pentru a înlătura dificultăţile care apar din această cauză orientaliştii folosesc anumite semne convenţionale pe care le adaugă literelor alfabetului nostru când redau un text tibetan. Acest element tehnic, indispensabil în alte împrejurări, aici mi se pare de prisos. Ar obosi fară nici un rezultat ochii cititorului, al cărui scop este să obţină informaţii despre credinţele şi practicile tibetane, nu să le înveţe limba. Cei care deja au cunoştinţele corespunzătoare despre limba tibetană nu vor avea probleme în a discerne care dintre literele tibetane ch sau s apar în cuvintele pe care le întâlnesc. De asemenea, ei vor şti că aceeaşi literă tibetană are ca echivalent w sau b după cum este cazul.

Alexandra David-Neel

Capitolul I

DEFINIREA MISTICISMULUI TIBETAN

ste aproape imposibil să înfăţişez vesticilor o idee în întregime clară şi completă despre misticismul tibetan deoarece există o prăpastie foarte mare între diferitele concepţii religioase şi filozofice pe care europenii le acceptă şi cele care servesc drept fundament pentru meditaţiile asceţilor din “Tărâmul zăpezilor”. Termenul “misticism”, pe care l-am folosit într-o carte anterioară şi pe care îl voi folosi în continuare pentru că nu găsesc un altul mai bun, trebuie înţeles, când este vorba de Tibet, într-un sens cu totul diferit faţă de acela cu care suntem obişnuiţi.

În vest, un mistic este o persoană pioasă, de tip superior, dar, mai presus de toate, e un credincios, adoratorul lui Dumnezeu. Din contră, misticul tibetan va fi probabil considerat de mulţi occidentali, un ateu.

De aceea, dacă îl numim mistic, trebuie să avem grijă să nu-i atribuim acestui termen acel înţeles şi să nu-1 lăsăm să ne trezească acele sentimente şi idei pe care el le implică termenul în ţinuturile vestice.

În ţările aflate sub influenţă creştină, ateul din secolele trecute era o excepţie rară, un fel de personaj demonic care apare în turma enoriaşilor credincioşi. Chiar şi în prezent, el este înfăţişat în imaginaţia multora ca un rebel care înfruntă credinţa şi religia cu o atitudine teatrală de negare şi provocare. Situaţia nu este aceiaşi în Tibet, unde ideea de Dumnezeul suprem şi personal nu a fost niciodată dominantă.

Printre numeroasele zeităţi din Panteonul lamaist nu există nici una care să ocupe sau să aibă rolul unei fiinţe eterne, omnipotente, creatoare a lumii. Zeităţile tibetane aparţin, uneia dintre cele şase feluri de fiinţe conştiente recunoscute de credinţa populară. În plus reşedinţele lor nu sunt situate întotdeauna în afara lumii noastre, iar atunci când ele sunt într-o altă regiune a spaţiului, aceste regiuni sunt suficient de aproape de pământ încât să permită zeităţilor să intervină oricând în planul terestru. De aceea prudenţa îi îndeamnă pe tibetani să trăiască în termeni amicali cu zeităţile mai puţin importante, să obţină graţia celor mai puternici şi să primească clemenţa ori neutralitatea celor de natură malefică şi chiar să se pregătească să le reziste.

Această religie ce pare a fi compusă numai dintr-un schimb de bune servicii, din mărturii de respect şi din abilitatea unui îmblânzitor de lei, nu are nimic în comun cu dragostea care îi călăuzeşte pe creştini, şi încă şi mai puţin cu entuziasmul pasionant care degenerează atât de repede în senzualitate a anumitor bhakta-şi din India.

Izvorât dintr-un astfel de mediu, dominându-l, deşi păstrează o amprentă pe care acest mediu a lăsat-o asupra naturii sale, ascetul tibetan nu cedează vreunui impuls sentimental când părăseşte societatea umană şi se retrage în deşert. Şi în nici un caz nu şi-ar imagina că face ceva care să aibă caracterul unui sacrificiu.

Spre deosebire de occidentalul care de obicei intră la mănăstire, după ce îşi violentează cele mai profunde emoţii, cu faţa pângărită de lacrimi, despărţindu-se cu durere de ceea ce el încă mai numeşte “lucrurile bune” ale acestei lumi, ascetul tibetan, ca şi sannyâsin-ul hindus, înfăţişează renunţarea ca o izbăvire fericită.

Scrierile buddhiste conţin multe pasaje ce dezvăluie această stare de spirit:

“Viaţa casnică este sclavie curată, libertatea constă în a părăsi casa.“

 ”În ochii unui Tathâgata[1] splendoarea unui rege nu este cu nimic mai mult decât un scuipat sau un fir de praf.”

“Pline de farmec sunt pădurile singuratice. Cel care este eliberat savurează lucruri care nu-i atrag pe cei din turmă.” Nici o “încântare” nu-l aşteaptă pe gânditorul înţelept în schitul, coliba sau peştera sa din mijlocul singurătăţilor tibetane. Totuşi, extazul va fi al lui şi se va scufunda în El. Ceea ce îl va ţine într-o stare de imobilitate atentă, zi după zi, lună după lună şi an după an va fi contemplarea modului în care lucrează gândurile sale în analiza de sine, eliminând propriile lui mecanisme pe măsură ce acestea se dovedesc a fi neadevărate, până când vine timpul în care judecata[2] încetează deoarece a fost înlocuită de cunoaşterea directă. Apoi, odată ce furtunile stârnite de teoriile generatoare de gânduri şi speculaţii se liniştesc, oceanul minţii devine limpede şi calm, fară ca o singură mondulaţie să îi tulbure suprafaţa. În această oglindă netedă, fară cusur, lucrurile sunt reflectate fară ca imaginea lor să fie distorsionată[3] şi acesta este punctul de plecare al unei serii de stări care nu îşi are originea nici în conştiinţa obişnuită, nici în inconştienţă. Atunci se deschide intrarea într-o sferă diferită de cea spre care ne mişcăm de obicei. Acum, după ce ne-am exprimat reţinerea în legătura cu sensul termenului, putem vorbi despre „misticismul” tibetan.

Oricare ar fi scopul spre care misticii tibetani ţintesc, cea mai izbitoare caracteristică a lor este îndrăzneala şi o dorinţă impetuoasă şi unică de a-şi măsura puterile cu obstacolele spirituale sau inamicii oculţi. Ei par animaţi de spiritul de aventură şi, dacă pot folosi termenul, i-aş numi “sportivi spirituali”. într-adevăr, acest nume li se potriveşte mai bine decât oricare altul. Oricare ar fî ramificaţia drumului mistic pe care se aventurează, această acţiune este dificilă şi periculoasă. Felul sportiv în care privesc ei lupta nu este o atitudine religioasă obişnuită şi pentru acest motiv merită atenţia noastră.

Ar fi eronat totuşi să considerăm drept erou pe fiecare dintre aceia care doresc acceptarea ca discipoli din partea unui gyud lama[4] şi cer damngag[5] de la el.

Printre candidaţii la asemenea iniţieri preliminarii, fiinţele în mod special originale ori remarcabile în alte privinţe formează o minoritate redusă; marea majoritate sunt simpli călugări. Mulţi dintre ei înainte de a căuta mai multă învăţătură esoterică, nici măcar nu au încercat să-şi însuşească învăţătura pe care le-o dau şcolile monastice. Cauza acestei neglijări poate fi a priori o lipsă de credinţă în valoarea acestei ştiinţe oficiale; totuşi, este foarte posibil ca studiul obişnuit al cărţilor să fi fost considerat pur şi simplu prea dificil pentru un număr important dintre cei care renunţă la lume.

Tendinţele instinctive spre contemplaţie şi imitarea oarbă a exemplelor date de alţii constituie originea vocaţiei multor naldjorpa[6]. Un naldjorpa se gândeşte doar “să facă religie”[7], cum este denumită în tibetană, fară să aibă nici cea mai mică idee unde îl poate călăuzi calea pe care a intrat.

Totuşi, cel care la începutul drumului e doar un prostănac, nu este condamnat să rămână întotdeauna aşa. Miracole neaşteptate se întâmplă adesea pe Calea Scurtă[8]. Aici, orbul devine clarvăzător şi clarvăzătorul îşi pierde văzul. Discipolii cu intelectul amorţit se transformă în investigatori cu darul previziunii în timp ce minţile luminate decad într-o stare de apatie.

Este extraordinar să vezi viteza colosală cu care se schimbă valoarea mentală, morală şi chiar fizică a unei fiinţe. Şi totuşi misticii tibetani rămân imperturbabili. Germenii cărora se datorează aceste transformări aparent incoerente există, spun ei, în variatele individualităţi şi aceştia pur şi simplu, până în acel moment, nu au avut condiţiile favorabile dezvoltării şi fructificării.

Aspirantul la iniţierea mistică trebuie de la bun început să-şi cultive discernământul şi puterea de a-şi asuma atitudinea observatorului calm şi detaşat[9], capabil de o stăpânire desăvârşită asupra tendinţelor naturale şi asupra dorinţelor trecătoare. O abilitate deosebită este cerută pentru a urma cu succes antrenamentul periculos impus unor discipoli, antrenament ce constă în trăirea efectivă a variatelor pasiuni. Aici se pune problema de a intra în foc şi de a nu fî ars. Testele cărora li se supun unii discipoli, la sfatul ghidului lor spiritual sau împinşi de dorinţa de a-şi verifica realizările, sunt extrem de originale, iar rezultatele lor sunt aproape incredibile, în special din punctul de vedere al stăpânirii instinctelor carnale.

Discipolului îi este recomandat de asemenea să îşi observe acţiunile, formarea în interiorul său al gândurilor şi senzaţiilor, atracţiilor şi repulsiilor, să se străduiască să le descopere cauzele, apoi cauzele acestor cauze şi aşa mai departe. În direcţia opusă, trebuie luat în considerare lanţul de efecte care pot să urmeze diferitelor activităţi mentale sau materiale.

Este uşor de observat din toate acestea că, sub numele de metode mistice sau esoterice, lamaiştii de fapt cuprind o pregătire psihică pozitivă. într-adevăr, ei privesc mântuirea nu ca darul unei zeităţi, ci mai degrabă, ca pe o cucerire dificilă, iar mijloacele de a realiza această cucerire constituie o ştiinţă.