Aparatul lui Uriel de Christopher Knight

PROLOG

SUPERSTIŢIE, ÎNŞELĂTORIE ŞI ŞTIINŢĂ

 

Când ceasurile marcau prima secundă a zilei de întâi ianuarie 2000, oamenii de pe micuţa insulă Kiribati au întâmpinat zorii celui de-al treilea mileniu. Timp de 24 de ore după aceea, oamenii de pe tot globul au sărbătorit acest moment deosebit prin cea mai mare petrecere din istorie.

Sydney Harbour Bridge s-a transformat într-o vâlvătaie de jocuri de artificii, Marele Zid Chinezesc a fost luminat de la un capăt la altul, iar în Ierusalim au fost eliberaţi 2.000 de porumbei.

Totuşi, a existat o mică problemă: al doilea mileniu mai avea încă 366 de zile până să se împlinească.

Deoarece sistemul nostru calendaristic nu prevede anul 0 d.Hr., trecuseră doar 1999 de ani de la presupusa naştere a lui Iisus Hristos, iar al treilea mileniu nu va începe înainte de începutul lui ianuarie 2001.

Dar puterile în exerciţiu hotărâseră că nu vor permite ca acest inconvenient matematic să le împiedice să declare oficial începutul anului 2000, ca fiind începutul mileniului.

Acesta este un exemplu banal al felului în care anumite idei sunt luate drept adevăruri, pe când ele nu sunt decât convenţii populare, fără nicio legătură cu realitatea. Iar cei ce avansează informaţii ce contrazic astfel de convenţii tribale sunt adesea priviţi cu reticenţă.

Când câteva exemplare din cartea Aparatul lui Uriel ce urmau să fie publicate au fost date presei britanice, multe ziare britanice, ca de exemplu Daily Express şi mai ales Daily Mail, au relatat în mod obiectiv despre descoperirile noastre. Până şi Sunday Times, adesea sceptic, a descris Aparatul lui Uriel ca aducând o explicaţie plauzibilă pentru felul în care societăţile preistorice au putut realiza observatoare astronomice cum este cel de la Stonehenge, construit din motive practice.

The Guardian a desconsiderat întreaga carte în câteva propoziţii, considerând că nu poate fi decât o prostie pentru că se folosea de surse pe care jurnalistul în cauză le considera ca neavând, evident, nicio legătură.

Ziarul Daily Telegraph a fost cel care a oferit cel mai interesant răspuns.

Omuleţul ce semăna cu o pasăre stătuse în faţa noastră aproape două ore şi jumătate. A spus că citise Aparatul lui Uriel şi a făcut o serie de afirmaţii, concluzionând cu ideea că această carte ce urma să o vedem publicată era complet eronată.

– Nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa! a ţipat el în mod repetat, în timp ce cu mâinile îşi dădea părul într-o parte.

– De ce? l-am întrebat.

– Pentru că nu puteţi. Trebuie s-o faceţi cum se cuvine. Dacă aţi prezenta această lucrare ca o lucrare de diplomă, aţi pica.

– Ar demonstra că amândoi ne câştigăm pâinea de zi cu zi făcând cercetare, iar în cazul meu, predând şi metodologia cercetării. Am o diplomă de excelenţă, un titlu de Doctor în Fizică şi în fiecare an examinez lucrări de diplomă în fizică, în numele universităţii la care lucrez. Vă asigur că ştiinţa adevărată este pur şi simplu cea care susţine idei ce pot fi testate şi demonstrate ca fiind adevărate sau nu, a spus Robert, dar fără niciun rezultat.

Damien Thompson, un corespondent pe probleme de religie, a fost însărcinat să scrie un articol despre „arheologie alternativă”. Ne-am petrecut aproape toată dimineaţa zbătându-ne să găsim cuvinte cât mai simple, pentru a explica ideile principale conţinute în Aparatul lui Uriel. De fiecare dată am primit aceeaşi privire seacă şi aceeaşi formulă rostită acut: „Dar nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa!”.

Nu atât descoperirile cărţii noastre păreau să-l deranjeze, cât modul neortodox în care abordam problemele.

– S-ar spune că faceţi nişte confuzii între proces şi rezultate, a sugerat Chris. Bineînţeles că pot exista metodologii valabile, dar un rezultat trebuie să poată fi complet repetat.

în cele din urmă, domnul Thompson a recunoscut că nu înţelege astronomia şi niciunul din calculele matematicii primare folosite în carte. Părea că se mândreşte cu faptul că habar n-are de statistici, bineînţeles că nu ştia ce este o histogramă şi până şi cuvântul „heterodoxie” părea a-i depăşi câmpul lexicografic.

Acest fel de atitudine, prin care valoarea unor idei noi este măsurată nu prin rezultate, ci prin adeziunea la convenţii, este din păcate mult prea des întâlnită. Am început să ne întrebăm dacă perspectiva lui Thompson asupra lumii ar putea fi foarte răspândită, dar atunci am primit o invitaţie pentru a ţine o prelegere în memoria lui John D. Mackie, la Festivalul Orkney Science. A fost pentru noi o mare onoare că am fost invitaţi să ţinem o asemenea prelegere, mai ales ţinând cont de faptul că anul precedent fusese ţinută de dl profesor universitar Lord Renfew.

Directorul Festivalului Orkney Science, antropologul Howie Firth, a fost mai blând în ceea ce priveşte Aparatul lui Uriel decât fusese domnul Thompson. A spus:

– Cartea este superbă. Ideile au suport logic, iar perspectivele pe care le deschide în diverse câmpuri, legându-le în mod logic unele de altele, sunt foarte lucide.

Când în cele din urmă articolul lui Thompson a apărut în Daily Telegraph, aceasta a luat forma unui atac împotriva cărţii noastre, sub masca unei analize a diversităţii perspectivelor „alternative” asupra trecutului. Nu ne-a surprins deloc că nu făcea nicio referire la descoperirile noastre principale.

Era un atac pasional, cu o fervoare de proporţii religioase. Problema de a ataca pretenţiile noastre cât se poate de acceptabile a fost depăşită de faptul că nu s-a ţinut cont de ştiinţa pe care noi am avansat-o, înşirând comentarii cu privire la munca noastră cu pretenţii nedemne de luat în considerare din cele mai ciudate cărţi existente. Astfel se crea impresia că am avansat sau susţinut teorii nefondate. Titlul articolului era:

Minoans a construit Stonehenge, Atlantis îşi are fundamentul în Antarctica, Iisus a fost îngropat în Franţa. Bine aţi venit în lumea falsă, cu priză maximă la public, a arheologiei.

Tot felul de lucruri ciudate, pe care nu le susţineam deloc. Credem că a fost într-adevăr un atac în numele unor anumite elemente ale doctrinei creştine. Conţinea multe neadevăruri şi, cu toate acestea, a fost bine dirijată spre a face ca o muncă serioasă să pară ciudată.

în articol s-au tratat superficial, ironic şi incorect câteva elemente desprinse din text, înainte de a face referire la prima noastră carte, Secretul lui Hiram. Thompson le spunea cititorilor săi că această carte a fost judecată atât de istorici, cât şi de critici, citând un singur titlu agresiv ca dovadă în favoarea afirmaţiei sale.

Titlul ales era „Falsa aventură a lui Chris şi Bob”. Acesta nu provenea din ziarele demne de încredere ce relatau corect despre ideile noastre, ci din Catholic Herald – un ziar ce a încercat în mod repetat să ne atace, pentru că nu am dat spre publicare credinţa noastră cum că evenimentele aparent supranaturale descrise în Noul Testament ar putea avea un înţeles mult mai prozaic pentru evreii din primul secol d.Hr.

Articolul lui Thompson, ce acoperea o pagină întreagă din Telegraph, a creat impresia că am muncit câteva luni pentru a ne îmbogăţi din scrierile noastre, pretinzând că fuseseră vândute 1,5 milioane de exemplare din cartea Secretul lui Hiram. Cifra adevărată este mai mică şi am investit 20 de ani din timpul nostru, documentându-ne pentru cărţile noastre.

Indiferent dacă cititorul este de acord sau nu cu descoperirile noastre, ei ar trebui să recunoască că nu există nimic în această carte care să nu aibă suport. Nu credem în extratereştri, farfurii zburătoare, îngeri, minuni, cadavre înviate sau alte prostii ireale. Problema noastră este aceea de a trata credinţe tribale solide, întreaga lume a sărbătorit venirea celui de-al treilea mileniu după 1.999 de ani, în loc de 2.000, pentru că aceasta era ceea ce oamenii vroiau să creadă. Un corespondent religios ca Damien Thompson a comparat pretenţia noastră cum că un om din estul mijlociu a călătorit spre Europa de Vest acum 5. 150 ani, într-o barcă acoperită cu piele, cu credinţa lui Erich von Daniken cum că civilizaţia modernă îşi are originile în vizitele extratereştrilor în nave spaţiale. Cu siguranţă, acest lucru arată absenţa totală a simţului probabilităţii.

Cu siguranţă avem de-a face aici cu o predispoziţie spre a accepta o viziune asupra lumii şi spre a anatemiza – şi folosim termenul dinadins – toate celelalte viziuni nefiind demne de analiză. Se pare că este inacceptabil să se creadă că omul din epoca de piatră a creat o astronomie observaţională avansată, dar este perfect valabil pentru adulţi, femei şi bărbaţi să creadă (în ciuda tuturor dovezilor fizicii de zi cu zi) că un om transformă apa în vin şi păşeşte pe suprafaţa mării. Dar care este adevărata diferenţă? Studiul statistic al artefactelor antice este o chestiune de analiză, ce poate fi verificată de oricine care-şi face timp să înveţe noţiunile de matematică necesare. Dar transformarea apei în vin şi abilitatea de a merge pe apă ţin de credinţă, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta.

Richard Dawkins, care predă înţelegerea publică a ştiinţei la Oxford University, a avut dreptate când a spus:

 

Nu vreau să pun în discuţie faptul că lucrurile în care un anume individ crede trebuie să fie neapărat ţicnite. S-ar putea să fie sau nu. Ideea este că n-avem cum hotărî dacă sunt aşa sau nu, pentru că dovada este ocolită în mod explicit. Faptul că adevărata credinţă n-are nevoie de dovezi este considerat cea mai mare virtute. Dar ea este capabilă de a-i împinge pe oameni spre absurdităţi atât de mari, încât mie mi se pare că credinţa seamănă cu un fel de boală mintală.[1]

 

În această carte am făcut o serie de speculaţii bazate pe ultimele teorii din gândirea unor experţi de prima mână din domenii variate, ca geologia şi studiile biblice. Dar, mai presus de toate, am venit cu nişte idei ce pot fi testate. Acestea nu ţin de credinţă, ci de ştiinţă, şi pot fi, de altfel ar trebui să fie, dovedite independent.

Iată două descoperiri ce pot fi testate în întregime, rezultate în urma abordării trecutului într-o manieră multidisciplinară.

Mai întâi, am demonstrat că unele din cele mai importante situri megalitice din insulele britanice au fost construite cu grijă, pentru a măsura mişcările pe termen lung ale planetei Venus, ceea ce a dovedit că oamenii care le-au construit aveau un sistem de măsurare a timpului de o precizie ce mergea până la câteva secunde, pe o perioadă de peste patruzeci de ani. Cea mai mare structură de acest fel este veche de aproape 1.000 de ani şi fizic mai masivă decât Marea Piramidă din Egipt.[2]

În al doilea rând, am rezolvat enigma „yardului megalitic” al domnului profesor Thom.

În deceniul al şaselea al secolului XX, acest neoarheolog a stârnit mânia profesioniştilor, argumentând că toate siturile antice din nordul Scoţiei până în Britania dovedeau folosirea unei unităţi standard de măsurare, ce avea o precizie de până la o fracţiune de milimetru. A fost nevoie de câţiva ani pentru ca descoperirea să fie acceptată dincolo de graniţele Societăţii de Statistică Regală, care a publicat cea dintâi dovadă. Dar nici bunul profesor şi nici altcineva n-au fost în stare să înţeleagă cum de au reuşit constructorii megalitici să stabilească şi să repete o măsurare atât de perfectă.

în Aparatul lui Uriel, noi arătăm că, fără îndoială, această unitate preistorică a fost creată în întregime cu ajutorul astronomiei observaţionale. Noi arătăm exact cum a fost derivată unitatea şi explicăm cum poate fi ea reprodusă de oricine doreşte să repete experimentele noastre. Reconstruind un aparat de observaţie antic şi, din instrucţiuni notate cu mii de ani în urmă, am creat yardul megalitic. Factori simpli, observabili, ce se iau din masa Pământului, rotaţia planetei în jurul axei sale, plus rotaţia anuală în jurul Soarelui, au reprodus această unitate antică de lungime pentru noi, aşa cum făcuseră pentru locuitorii antici ai Europei de Vest.

Ştiinţa a început în Europa de Vest, nu în ultima perioadă a evului mediului, aşa cum în mod eronat cred oamenii, ci în mileniul al patrulea î.Hr. Începând de atunci, religia a tot încercat s-o ţină sub control.

 

Capitolul 1

PROBLEMA PREISTORIEI

EŞECUL PRIMULUI MODEL

 

Omenirea este o enigmă în căutarea propriei sale soluţii.

Mica planetă pe care o ocupăm s-a învârtit în jurul unei stele de dimensiuni reduse, la marginile unei galaxii medii ca mărime, dintr-un univers cu o întindere inimaginabilă, timp de peste 4, 5 miliarde de ani, dar, cu toate acestea, specia noastră deosebită de primate şi-a făcut apariţia de foarte puţin timp. Este umilitor să deducem că, dacă vom compara vârsta Pământului cu durata de viaţă a unui om obişnuit, rezultă că omenirea n-a existat nici cât timp îţi ia să spui, Homo sapiens”.

Majoritatea oamenilor cred că omenirea a evoluat încet şi progresiv, de la biete primate la tehnicieni profesionişti, dar nu există nicio teorie acceptabilă care să explice dezvoltarea lumii în care trăim în zilele noastre. Lord Renfrew a afirmat, pe când era profesor de arheologie la Universitatea din Cambridge, că studiul preistoriei se află într-o stare de criză:

 

Arheologii din toată lumea şi-au dat seama că o mare parte din preistorie, aşa cum apare ea în manualele existente, este incorectă. O parte este de-a dreptul greşită. Ceea ce a şocat puternic, un eveniment cu greu previzibil în urmă cu doar câţiva ani, este că preistoria, aşa cum am învăţat-o noi, se bazează pe mai multe presupuneri care nu mai pot fi acceptate ca întemeiate. Mai mulţi comentatori vorbesc în ultimul timp despre o revoluţie în preistorie, având aceeaşi natură fundamentală ca a unei revoluţii în gândirea ştiinţifică. Într-adevăr, s-a sugerat că schimbările ce au loc acum în domeniul preistoriei anunţă o schimbare spre un nou model, un cadru de gândire complet nou, cerut de eşecul primului model.[3]

 

Modelul anterior al originii civilizaţiei presupunea că ideile avansate s-au născut din neant acum 10.000 de ani. În toată lumea, au apărut dintr-o dată comunităţi organizate, câinii s-au domesticit, s-au construit ambarcaţiuni, s-au îngrijit animale, s-au semănat culturi agricole, oraşele au început să se ridice şi a început comerţul.

Toate acestea sunt într-adevăr de dată foarte recentă, dacă ţinem cont de faptul că uneltele de piatră găsite recent în regiunea râului Gona din Etiopia au o vechime între 2,5 şi 2,6 milioane de ani. Ştiind că tehnologia instrumentelor există de o perioadă de timp atât de lungă, întrebarea pe care trebuie să o punem este: de ce, după cel puţin 100.000 de generaţii de tehnologie în stagnare, s-au transformat dintr-o dată aceşti oameni neştiutori ai peşterilor în fiinţe sociale deştepte, care au creat marile civilizaţii ale lumii? Roger Lewin, scriind în revista New Scientist, a insistat asupra acestei situaţii ciudate:

 

Invenţia şi răspândirea agriculturii este esenţială pentru istoria umanităţii. Timp de mai mult de o sută de mii de ani, oamenii au trăit într-o varietate mare de medii, căutând după hrană.

Apoi, într-un moment de scurtă durată din preistorie, acum 10.000 de ani, oamenii au început să domesticească animale şi să crească plante în vreo zece „centre de origine” din Lumea cea Veche şi cea Nouă.

 

În mod evident, ceva este foarte greşit. Vechea teorie a evoluţiei civilizaţiei s-a format din presupuneri făcute de observatori victorieni şi apoi dezvoltate de diverşi experţi la începutul secolului al XX-lea. Modelul care a fost acceptat s-a dezvoltat şi s-a schimbat cu timpul, dar un număr de puncte cheie în evoluţia umană au fost acceptate la modul general până foarte de curând. Aceste credinţe cuprindeau:

• Acum vreo 40.000 de ani a apărut omul modern (Homo sapiens).
• Acum vreo 12.000 de ani, vânători din Asia au străbătut fâşia de pământ de pe locul actualei strâmtori Bering şi s-au stabilit în America.
• Acum 10.000 de ani au apărut comunităţile organizate sub formă de gospodării, câinii au fost domesticiţi, s-au construit ambarcaţiuni şi a început comerţul.
• Acum vreo 5.000 de ani au apărut oraşele în Sumer, iar de acolo, toate formele de artă ale civilizaţiei – arhitectura, diferenţierea activităţilor, scrisul, matematica, astronomia şi înregistrarea datelor – s-au răspândit peste tot, pentru a răspândi civilizaţia în restul lumii.

 

Pe parcursul ultimilor ani, arheologia a suferit o revoluţie importantă, cu noi metode ştiinţifice de analiză, ce sunt acum disponibile spre a înlocui ipotezele experţilor. Deosebit de importantă s-a dovedit a fi imensa îmbunătăţire în abilitatea de a data artefacte, arătând că aceste puncte cheie de mai sus sunt pur şi simplu incorecte. Rezumatul este că acum există un gol în cunoştinţele noastre de preistorie.

 

DIN MAIMUŢE

 

Deci unde a început viaţa umană? Ei bine, teoriile din gândirea actuală sugerează că provenim dintr-o picătură microscopică care a răcit! Lynn Margulis de la Universitatea din Boston a dezvoltat o teorie conform căreia viaţa, aşa cum o ştim noi, a început sub forma unei boli şi că genele pe care le purtăm în noi conţin un parazit simbolic.[4] Cea dintâi formă de viaţă pe Pământ era reprezentată de organisme simple unicelulare, care erau incapabile din punct de vedere biologic să evolueze spre forme de viaţă complexe şi moderne, ca mamiferele. Totuşi, când au fost infectate de o bacterie simplă, reacţiile chimice interne combinate ale celor două organisme le-au permis să obţină energie din oxigen.

Entităţile unicelulare care respirau aveau acum acces la destulă energie pentru a se transforma în noi organisme formate din mai multe celule.

Această combinaţie ce respira a unei celule cu un parazit a fost deosebit de eficientă în producerea componentelor esenţiale pentru creşterea celulei. Orice plantă şi animal pluricelular de pe planetă are în zilele noastre mitocondrii ce provin toate din acele celule gazdă originale infectate; atât celula umană spermatozoidă, cât şi omul, conţin mitocondrii. În timpul fertilizării, mitocondriile spermei nu sunt încorporate în ovulul fertilizat şi, prin urmare, genele mitocondriene sunt transmise la urmaşi numai de mamă, ale cărei ovule fertilizate conţin în jur de 200.000 de molecule de ADN mitocondrial (ADNm).

Cu timpul, au avut loc mutaţii, astfel încât cromozomii mitocondriali ai diferitelor familii umane s-au separat treptat, iar diferenţele au devenit tot mai clare de-a lungul miilor de ani. Deoarece ADNm nu se combină unele cu altele, fiecare femeie reţine o urmă codificată internă a istoriei sale revoluţionare din zorii apariţiei speciei noastre şi chiar de mai demult.

Geneticianul Wesley Brown de la Laboratorul Howard Godmann din cadrul Universităţii din California şi-a dat seama că, teoretic, ar trebui să fie posibil să se folosească ADNm pentru a stabili cum s-au format toate legăturile în evoluţia speciei umane, până când a descoperit străbunicul tuturor cromozomilor mitocondriali din care s-au tras toţi ceilalţi. El s-a gândit, de asemenea, că, totodată, ar putea să meargă atât de departe în timp, încât să arate că organismul care purta cromozomul ancestral nu este uman deloc. Brown şi-a construit arborele genealogic mitocondrial şi a fost surprins să desemneze un strămoş comun, femelă, destul de recent, pentru toate fiinţele umane.

Conform calculelor sale, fiecare om de pe planetă din zilele noastre s-a dezvoltat dintr-un element mic, monomorfic din punct de vedere mitocondrial, cu circa 180.000-360.000 de ani în urmă. Aceasta înseamnă, în termeni mai simpli, că a existat o singură femelă, din care provine întreaga omenire. Se înţelege de ce Brown a numit-o pe această femeie necunoscută „Eva mitocondrială”[5].

A fost un rezultat ameţitor. Se ştie că evoluţia umană a avut loc timp de mai multe milioane de ani şi, cu toate acestea, doar cu 200.000 sau 300.000 de ani în urmă, a existat o femeie din care toţi cei 6.000.000.000 de oameni se trag. Allen Wilson, şeful grupului de cercetare care a făcut această descoperire, a insistat asupra faptului că această „Evă mitocondrială” avea un număr mic, dar necunoscut, de parteneri de ambele sexe, care au adus exemplare din ADN-ul lor nuclear la fondul nostru comun de gene, dar ideea este clară: toate rasele umane sunt rude foarte apropiate.

Familia noastră lărgită este, de asemenea, mult mai apropiată decât îşi dau seama majoritatea oamenilor. Biologii moleculari au identificat acum din studiul ADN-ului că genele noastre sunt asemănătoare cu cele ale maimuţelor africane în proporţie de 98. Sociologii au stabilit, de asemenea, că fiecare aspect al comportamentului social uman, de la lovirea copilului până la pofta de îngheţată, este legat de vreun motiv evoluţionist ascuns, cu un corespondent în fiecare mamifer, de la maimuţă la zebre[6]. Cu toate acestea, evident, suntem foarte diferiţi.

Antropologul James Shreeve a explicat bine problema când a spus:

 

Adevărul este că fiinţele umane – oamenii moderni, Homo sapiens sapiens – sunt din punct de vedere al comportamentului departe, foarte departe de a fi „doar un alt animal”. Misterul este unde, cum şi de ce s-a petrecut schimbarea. Nu se pot găsi răspunsuri în perioada imensă de timp hominid de pe planetă.

Ştafeta a fost ridicată mai sus. Într-adevăr, a avut loc o tranziţie foarte importantă, dar s-a întâmplat cu atât de puţin în urmă, încât încă o resimţim. Undeva, în vestibulul istoriei, chiar înainte de a începe să facem însemnări despre noi, s-a întâmplat ceva ce a transformat un animal ce trecea drept precoce într-o fiinţă umană.[7]

 

Prima fiinţă categorizată oficial ca „om” – Homo erectus – se pare că a migrat din Africa cu 1,7-2 milioane de ani în urmă, răspândindu-se prin zonele temperate ale Europei de Est şi prin Asia, până în Indonezia. Cu 300.000 de ani în urmă, strămoşii noştri ajunseseră în zonele mai reci, la nord, până la Insulele Britanice.

MITUL OMULUI PREISTORIC

 

Azi, imaginea omului antic nu este prea clară pentru mulţi oameni. De îndată ce pomenim de omul preistoric, ne vine în minte vechiul stereotip al unei brute deosebit de hirsute.

Dar adevărul n-are cum să fie mai diferit. Până nu demult, se considera că omul modern de azi are vreo 40.000 de ani şi că a apărut din origini necunoscute, cam când a dispărut omul de Neanderthal. Cu toate acestea, recentele descoperiri arheologice au arătat că fiinţe umane identice cu noi au coexistat cu omul de Neanderthal timp de 90.000 de ani.

Disputa în ceea ce priveşte nedumerirea dacă strămoşii noştri s-au încrucişat cu oamenii de Neanderthal sau nu ţine de ani de zile.

Mai mulţi experţi au pretins că au existat cu siguranţă relaţii sexuale între asemenea specii apropiate de om – ar fi împotriva firii umane dacă n-ar fi existat. Alţii au speculat că se poate să fi existat relaţii sexuale, dar cele două subspecii s-ar putea să fie prea îndepărtate pentru a da naştere la urmaşi din asemenea împerecheri.

Un răspuns la întrebarea supărătoare în ceea ce priveşte relaţia noastră cu omul de Neanderthal ar putea fi oferit prin studiul ADN-ului mitocondrial.

În anul 1997, a fost extras ADN antic dintr-un specimen de Neanderthal din peştera Feldhofer din valea Neander, de lângă Dusseldorf, în Germania. Matthias Krings, lucrând în laboratorul lui Svante Paabo de la Universitatea din Munchen, a reuşit să îmbine o secvenţă nucleotidă pentru 379 de perechi de bază de ADN mitocondrial maternal moştenit, conservat într-o secţiune de 3,5 grame din humerusul drept al specimenului. Rezultatele au fost apoi reproduse meticulos de Anne Stone, în laboratorul lui Mark Stoneking de la Pennsylvania State University. Când secvenţa de ADNm neanderthalean a fost comparată cu regiunea corespunzătoare la omul modern şi la cimpanzei, diferenţa totală dintre omul de Neanderthal şi fiinţa umană a fost aproximativ de trei ori mai mare decât diferenţa medie între oamenii moderni, dar numai pe jumătate ca mărime în ceea ce priveşte diferenţa dintre oameni şi cimpanzei. Cum secvenţa de Neanderthal era atât de diferită de orice secvenţă umană modernă, mulţi experţi s-au gândit că este puţin probabil ca oamenii de Neanderthal să fi contribuit la fondul de bază al ADN-ului uman mitocondrial[8].

Astfel, dovada sugerează că oamenii de Neanderthal şi oamenii moderni s-au separat din punct de vedere genetic cu aproximativ 500.000-600.000 de ani în urmă. Mark Stoneking şi colegii săi şi-au exprimat concluzia finală spunând:

 

Aceste rezultate indică faptul că oamenii de Neanderthal nu au furnizat ADN mitocondrial oamenilor moderni; oamenii de Neanderthal nu sunt strămoşii noştri.

 

Se poate că oamenii de Neanderthal să nu fie strămoşii noştri, dar, cu siguranţă, n-au fost nişte neştiutori asemănători maimuţelor, aşa cum apar ei adesea descrişi. De fapt, o viziune mai bună asupra acestor „alţi” oameni a fost foarte bine exprimată de un expert, după cum urmează:

 

Dacă omul de Neanderthal ar putea fi reîncarnat şi dus într-un metrou din New York – cu condiţia să fie spălat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne – ne îndoim că ar putea atrage atenţia mai mult decât unii dintre concetăţenii noştri.[9]

 

Dacă acceptăm faptul că aceasta nu este o reflecţie asupra oamenilor din metrourile din New York, observăm că relevă un lucru important privind tendinţa noastră de a ne aştepta ca specimenele timpurii de om să fie brutale şi necizelate. Definiţia actuală a civilizaţiei este destul de restrictivă şi, probabil, spune multe despre supremaţia care se percepe despre europenii secolului al XIX-lea, ce au aplicat eticheta de „sălbatic” oricărui grup care era diferit de lumea lor creştină bazată pe tehnologie.

Realitatea este că oamenii de Neanderthal aveau un creier puţin mai mare decât cel al omului modern obişnuit. Ba mai mult, ei au existat timp de un sfert de milion de ani înainte de a dispărea cu 25.000 de ani în urmă. Au avut, aşadar, o perioadă imensă de timp pentru a-şi dezvolta propria lor sofisticare. Oricine se îndoieşte de faptul că ei erau cu adevărat oameni n-are decât să studieze frumoasele lucrări de artă pe care le-au lăsat în urmă sau dovezile care atestă existenţa unor ritualuri şi a unei structuri sociale. Acum este cert că oamenii de Neanderthal de mai târziu îşi îngropau morţii cu mare grijă, presărând peste ei adesea ocru roşu şi, de asemenea, aşezând lângă ei unelte şi came, pentru a-i ajuta, se presupune, în trecerea spre „locul dincolo de mormânt”.

Morţii erau uneori aşezaţi în poziţii artificiale, cunoscute ca înmormântări „îndoite” sau „ghemuite”, unde genunchii erau ridicaţi şi legaţi strâns de trunchi, în poziţia fătului. Nu putem să nu ne întrebăm dacă aceasta avea vreo legătură cu credinţa lor în renaştere – aşezând morţii în poziţia de sosire în lumea următoare, sau chiar pentru următoarea lor reîncarnare lumească.[10]

Ce a putut fi în minţile acestor oameni care trăiau în paralel cu ceilalţi? Un popor care odată a fost stăpânul Pământului, dar din care a rămas atât de puţin? Cu siguranţă au iubit viaţa şi au respectat moartea. Câteva corpuri neînsufleţite de Neanderthal au fost îngropate într-un mod asemănător cu cel al înmormântărilor paleolitice târzii, indicând o transmitere a ritualilor dintre două specii omeneşti. Ne impresionează faptul că hotărârea de a îngropa bunuri preţioase cu morţii indică cu tărie existenţa religiei, că credeau într-o continuare a vieţii într-o altă viaţă – altfel, de ce ar fi irosit obiecte fabricate de ei, lăsându-le într-un mormânt? Ştim că multe culturi, ca de exemplu egiptenii antici, îşi aprovizionau morţii pentru călătoria spre „Duat” – tărâmul morţilor – aşa că de ce n-ar fi acest lucru valabil şi pentru oamenii de Neanderthal?

Avem, de asemenea, dovada unor adevărate emoţii omeneşti. Unele locuri cu morminte ale oamenilor de Neanderthal conţin cantităţi mari de polen vechi (antic) în jurul corpului, care n-avea cum să apară decât împrăştiind un număr foarte mare de flori peste ruda sau prietenul dispărut.[11] Puţinele mărturii pe care le avem despre cultura de Neanderthal arată, în plus, semne de dragoste şi grijă umane. Un sit arheologic de 60.000 de ani vechime din munţii Zagros, Irak (adică de treizeci de ori mai mult decât perioada care a trecut de la naşterea lui Iisus), oferă un exemplu excelent. Printre rămăşiţele a nouă oameni de Neanderthal, un schelet arată semne clare că individul fusese rănit grav cu mulţi ani înainte de a muri, rămânând cu răni la cap, cu un braţ schilodit şi orb de un ochi. Perioada mare de timp care a trecut de la distrugerea sa fizică până la moarte demonstrează că a fost cu siguranţă hrănit şi îngrijit de ceilalţi. Putem conclude spunând că grupurile de Neanderthal şi-au dezvoltat cu certitudine o structură de responsabilităţi sociale.

Este posibil ca această cultură de Neanderthal să fi atins un nivel nu foarte diferit de cel al anumitor grupuri umane din zilele noastre, ca de exemplu australienii aborigeni, care fug de tehnologie, preferând vechile lor metode bazate pe empatia cu mediul.

Pentru cărţile noastre anterioare, am petrecut ani întregi cercetând istoria poporului evreu şi am fost fascinaţi să descoperim că ţinutul care acum este Israel a fost un centru activ pentru oameni timp de peste 100.000 de ani. Unele dintre rămăşiţele cele mai vechi cunoscute ale omului modern au fost găsite într-o peşteră la Qafzeh, la o aruncătură de băţ de centrul oraşului Nazaret. Această peşteră conţine rămăşiţe ale omului de Neanderthal, dar şi ale omului modern, dar tocmai succesiunea straturilor de pământ şi ordinea scheletelor fosilizate sunt fascinante. Strămoşii noştri direcţi au fost găsiţi în straturile cele mai adânci, în timp ce oamenii de Neanderthal au fost găsiţi mult mai la suprafaţă, arătând, fără urmă de dubiu, că omul modern trăia cu zeci de mii de ani înaintea tovarăşilor noştri umani (hominizi).

Nu este simplu să stabileşti vechimea unor artefacte atât de vechi, dar există tehnici ce dau rezultate bune. Metoda obişnuită de a stabili vechimea materialului organic este să măsori conţinutul de carbon 14, dar aceasta nu mai este folositoare la artefacte de peste 50.000 de ani vechime. Totuşi, alte metode ca termoluminiscenţa (TL) şi rezonanţa de rotaţie a electronului (RRE) pot fi folosite pentru a data material mai vechi.[12]

La începutul anilor 1980, Helene Valladas, arheolog la Centrul pentru Radioactivitatea de Nivel Slab al Comisiei Franceze de Energie Atomică, a folosit metoda TL pentru a data schelete umane la Qafzeh, care aveau uimitoarea vârstă de 92.000 de ani. Apoi, Henry Schwarez de la Universitatea Memaster şi colegul său, Rainer Grun, din Cambridge, au folosit metoda RRE, concluzionând că scheletele nu aveau mai puţin de 100.000 de ani şi, mai probabil, 115.000 de ani.[13] Dintr-o dată a devenit foarte dificil pentru oricine să afirme că oamenii moderni cunoscuţi existau în Nazaret cu cinci mii de generaţii înainte de naşterea lui Iisus Hristos!

Vechiul Testament afirmă că primul om creat de Dumnezeu a fost Adam şi oferă o genealogie până la Avraam. „Evanghelia după Matei”, din Noul Testament, oferă o genealogie de la Avraam până la Iisus însuşi. Per total există 61 de generaţii, dar, chiar ţinând cont de vârstele înaintate atribuite unor personaje biblice, se pare că foarte mulţi oameni au fost uitaţi pe undeva.

Scheletele fosilizate găsite în acea peşteră de la periferia Nazaretului sunt, din punct de vedere anatomic, identice cu noi astăzi. Ca şi în cazul omului de Neanderthal din metroul din New York, dacă unul dintre copiii lor ar putea fi pus de cineva într-o maşină a timpului, acel copil ar putea fi crescut într-un mod normal şi eventual educat la o universitate, la acelaşi nivel ca orice persoană din lumea modernă.

Toate dovezile existente arată pur şi simplu că specia noastră nu a evoluat de peste 100. 000 de ani. Aceasta ridică o problemă grea şi priveşte motivul stagnării atât de îndelungate a dezvoltării sociale umane şi a tehnologiei. Tim White de la Universitatea Berkeley, din California, a explicat totul foarte clar, spunând:

 

Nu se întâmplă nimic timp de sute de mii de ani. Şi acesta este un lucru normal la animale. Comportamentul uman nu este aşa.

Există un lucru de care poţi fi sigur în cazul oamenilor. Ei se schimbă.

 

Conform teoriilor standardizate, practic nu s-a schimbat nimic până acum aproximativ 10. 000 de ani în urmă. Apoi bum – totul s-a schimbat!

De ce?