Secretul lui Hiram de Christopher Knight
INTRODUCERE
Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate.
începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston.
în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real.
îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului.
Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti.
În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani.
Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi.
SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI
”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.”
The Daily Telegraph, Londra, 1871.
”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns?
Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.”
The Daily Telegraph, Londra, 1995.
Lipsa de scop
În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică.
Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic.
Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc.
La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora.
În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru.
Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap.
Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează.
Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă.
în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice.
Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.”
„Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria.
„Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.”
Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra.
Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal.
Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu.
Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”.
Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există.
Un biet candidat în întuneric
Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete.
Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.
* * *
Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra.
Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească).
Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept.
„Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”.
„Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.”
O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?”
„Sunt.”
„Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?”
„Da.”
Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste).
Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici.
După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”.
Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche:
„Lumina.”
„Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.”
Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului.
După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”.
Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ.
Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?”
Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.”
întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?”
Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.”
Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr?
Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa.
Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei
După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil.
Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”.
Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă.
Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”.
După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică.
O rază de lumină
Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau.
În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic.
Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi.
Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:
”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”
S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:
„ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”
Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:
„ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori.
Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea.
Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix.
Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”
În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.
„Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”
Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.
„Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”
La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:
„Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”
Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.
„Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:
„Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”
Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.
„Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”
Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche.
Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.
” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”
