Dusi de val de Agatha Christie
Prolog
1.
În fiecare club există un om plicticos. Coronation Club nu făcea excepţie, iar faptul că un raid aerian se profila la orizont nu schimba cu nimic atmosfera normală.
Maiorul Porter, fost ofiţer în armata indiană, îşi foşni ziarul şi îşi drese glasul. Toţi îi evitară privirea, fără folos însă.
- Văd că în Times s‑a anunţat moartea lui Gordon Cloade, spuse el. Discret, fireşte. Pe 5 octombrie, în urma unui atac inamic. Nu e dată nici o adresă. De fapt, era chiar lângă căsuţa mea, după colţ. Una din casele alea mari din vârful lui Campden Hill. Sincer să fiu, m‑a şocat puţin. Eu sunt paznic, să ştiţi. Cloade tocmai se întorsese din State. Fusese acolo în afacerea aia cu achiziţiile făcute de guvern. În timp ce se afla acolo s‑a căsătorit. Cu o văduvă tânără... destul de tânără ca să‑i fie fiică. Doamna Underhay. De fapt, îl cunoşteam pe primul ei soţ... îl ştiam din Nigeria.
Maiorul Porter făcu o pauză. Nimeni nu manifestă vreun interes şi nu‑i ceru să continue. Toţi îşi ţineau cu perseverenţă ziarele în dreptul feţei, dar era nevoie de mult mai mult ca să‑l descurajezi pe maiorul Porter. El avea întotdeauna poveşti lungi de relatat, în principal despre oameni pe care nimeni nu‑i cunoştea.
- Interesant, spuse cu fermitate maiorul Porter, cu ochii absent aţintiţi pe o pereche de pantofi cu botul extrem de ascuţit, un model de încălţăminte pe care îl dezaproba profund. Cum spuneam, sunt paznic. Ciudată afacere explozia asta! A năruit parterul şi a smuls acoperişul. Primul etaj practic n‑a fost atins. Şase oameni erau în casă. Trei servitori - un cuplu căsătorit şi o menajeră, Gordon Cloade, soţia lui şi fratele soţiei. Toţi se aflau la parter, cu excepţia fratelui soţiei, fost membru al unei trupe de comando. El a preferat să stea în confortabilul lui dormitor de la primul etaj şi, fantastic noroc, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. (cei trei servitori au fost omorâţi de explozie, iar Gordon Cloade... ei bine, el trebuie că a fost făcut praf.
Maiorul Porter făcu iarăşi o pauză. Ochii i se desprinseră de pe pantofii de piele cu botul ascuţit şi urcară. Pantaloni în dungi... haină neagră... capul în formă de ou... mustaţă enormă... Străin, bine‑nţeles! Asta explica pantofii. „Mă întreb ce se va alege de clubul ăsta”, gândi maiorul Porter. „Nici chiar aici nu scapi de străini”.
Faptul că străinul părea să acorde întreaga atenţie naraţiunii sale nu atenua câtuşi de puţin prejudecăţile maiorului.
- Ea nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, continuă maiorul Porter. Şi e văduvă pentru a doua oară. Sau, în tot cazul, aşa crede ea...
Se opri în speranţa vreunei manifestări de curiozitate, a unei comentariu. Neprimindu‑le, continuă perseverent:
- De fapt, am propria mea părere cu privire la toate astea. O afacere bizară. După cum vă spuneam, l‑am cunoscut pe primul ei soţ, Underhay. Un tip cumsecade... Într‑o vreme era comisionar districtual în Nigeria. Era mort după slujba lui... un tip de toată isprava. S-a însurat cu fata asta în Cape Town. Ea se afla acolo cu o trupă de teatru oarecare. Era într‑o situaţie financiară disperată şi drăguţă şi neajutoarată şi tot tacâmul. L-a ascultat pe bietul Underhay vorbind cu foc despre districtul lui şi despre spaţiile largi, şi a suspinat „Ce minunat!”, şi cât vroia să plece şi să scape de toate! Ei bine, s‑a măritat cu el şi a plecat şi a scăpat de toate. Sărmanul om, el era foarte îndrăgostit, dar treaba n‑a mers dintr‑un bun început. Ea ura desişurile şi‑i era groază de băştinaşi şi se plictisea de moarte. Imaginea ei despre viaţă era să ia restaurantele la rând şi să cunoască lumea teatrului şi să sporovăiască despre ea. Singurătatea à deux în junglă nu era de fel genul ei. Reţineţi, eu n‑am cunoscut‑o, toate astea le ştiu de la sărmanul Underhay. Treaba l‑a afectat foarte tare. A făcut un lucru decent - a trimis‑o acasă şi a acceptat să‑i acorde divorţul. Tocmai atunci l‑am cunoscut eu. Era dărâmat şi simţea nevoia să se confesese cuiva. În unele privinţe era un tip ciudat de demodat - era romano‑catolic şi nu agrea divorţul. Mi‑a spus: „Există şi alte căi ca să‑i redai unei femei libertatea”. L-am atenţionat: „Ascultă, băiete, să nu faci vreo prostie. Nici o femeie din lume nu merită să‑ţi tragi un glonţ în cap pentru ea”.
Mi‑a răspuns că nu se gândea câtuşi de puţin la asta. „Dar sunt un om singur”, mi‑a spus. „N-am rude care să‑şi facă probleme din pricina mea. Un anunţ al morţii mele ar face din Rosaleen o văduvă, lucru pe care şi‑l doreşte”. „Şi cu dumneata cum rămâne?” l‑am întrebat. „Ei bine, s‑ar putea ca, undeva, la vreo mie de mile de aici, să apară un oarecare domn Enoch Arden care să ia viaţa de la capăt”, mi‑a răspuns. L-am avertizat: „Dar asta s‑ar putea dovedi într‑o bună zi un lucru stânjenitor pentru ea”. „Oh, nu, voi juca până la capăt. Robert Underhay va fi mort definitiv”, m‑a asigurat el.
Ei bine, nu m‑am mai gândit la asta, dar şase luni mai târziu am auzit că Underhay murise de friguri undeva în junglă. Băştinaşii lui erau oameni de încredere şi au venit cu un basm credibil şi cu câteva rânduri mâzgălite cu scrisul lui Underhay în care acesta spunea că ei făcuseră tot ce putuseră pentru el dar se temea că e pe ducă şi nu vroia ca cineva să‑i învinuiască pe oamenii lui de moartea sa. Adevărul e că oamenii aceia îi erau foarte devotaţi şi ar fi jurat pentru orice le‑ar fi cerut‑o. Aşa că, asta e... S-ar putea ca Underhay să fi fost îngropat undeva în mijlocul Africii ecuatoriale, după cum s‑ar putea şi să nu fie... iar dacă nu e, doamna Gordon Cloade ar putea avea un şoc într‑o bună zi. Şi să‑i fie învăţătură de minte, aş spune. Eu n‑am cunoscut‑o personal, dar cunosc prea bine genul. L-a adus în sapă de lemn pe sărmanul Underhay. E o poveste interesantă.
Maiorul Porter privi în jur dornic să primească o confirmare a acestei aserţiuni. Întâlni două priviri plictisite şi cleioase, privirea pe jumătate pierdută a tânărului domn Mellon şi atenţia plicticoasă a lui monsieur Hercule Poirot.
Apoi, se auzi foşnetul unui ziar şi un bărbat cărunt cu un chip absolut impasibil se ridică repede din fotoliul de lângă cămin şi ieşi.
Maxilarul maiorului Porter căzu, iar tânărul domn Mellon scoase un uşor fluierat.
- Aţi făcut‑o! spuse el. Ştiţi cine era?
- Domnul să mă ajute, rosti oarecum agitat maiorul Porter. Desigur. Nu suntem în relaţii strânse, dar ne cunoaştem... Jeremy Cloade, nu‑i aşa, fratele lui Gordon Cloade? Pe cuvântul meu, ce penibil! Dacă ştiam...
- E avocat, spuse tânărul domn Mellon. Pariez că vă intentează proces de defăimare, sau calomnie sau ceva în genul ăsta.
Tânărului domn Mellon îi făcea o deosebită plăcere să creeze panică şi deznădejde în asemenea localuri, întrucât nu era interzis de apărarea drepturilor consumatorilor.
Maiorul Porter continuă să se agite.
- Ce regretabil! Absolut regretabil!
- Deja în seara asta tot Warmsley Heath va fi în temă, spuse domnul Mellon. Acolo se adună tot clanul Cloade. Vor sta de vorbă până târziu pentru a stabili ce acţiuni să intreprindă.
Dar, în momentul acela se anunţă încetarea alarmei şi tânărul domn Mellon renunţă la răutăţile lui şi îşi conduse cu amabilitate prietenul, pe Hercule Poirot, în stradă.
- Teribilă atmosferă e în cluburile astea, spuse el. Cea mai prăpădită colecţie de bătrâni plicticoşi. Porter e de departe cel mai rău dintre toţi. Descrierea lui privind trucul frânghiei indiene ţine trei sferturi de oră şi‑i cunoşti pe toţi ai căror mame au trecut vreodată prin Poona!
Asta se petrecea în toamna lui 1944. La începutul primăverii lui 1946, Hercule Poirot primi o vizită.
