Fata pastorului de Agatha Christie
Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocănos:
— Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor.
— De ce?
— Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De‑aici mi se trage nevoia de altruism... mila faţă de aproapele meu... aceasta...
— Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham[1]. Numai că, dacă‑mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bine.
— Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l‑ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să‑ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime.
— Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs.
— Potoleşte‑te, e chiar ceea ce fac. Nu m‑am oprit decât o clipă pentru a‑mi trage sufletul. Şi pentru a‑mi revenit în fire, doresc foarte mult ca astăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor.
— Pariez că nu!
— De acord! Atenţie, dă‑mi voie să‑mi părăsesc maşina de scris pentru că, iată, a venit un client.
Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă:
— Domnişoara Monica Deane.
O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor.
— Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi‑vă şi spuneţi‑ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi‑mi să vă prezint pe secretarea mea particulară, domnişoara Sheringham.
— Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu‑i aşa?
— Aşa este. Dar... cum aţi aflat?
— Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei.
Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cearcănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă.
— Povestiţi‑mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy.
Tânăra se întoarse spre el şi începu:
— E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Little Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându‑ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi‑am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l‑am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, până într‑o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de‑a tatălui meu murise lăsându‑ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu‑se despre această mătuşă care se ciorovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind‑o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne‑am închipuit. Am moştenit, într‑adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne‑a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă‑mea şi‑a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o puteam vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat oferta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne‑am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile.
Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne‑am instalat şi eu am dat mai multe anunţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să‑şi petreacă câteva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împărţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile.
— Ce fel de evenimente?
— Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându‑se, iar într‑o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar imediat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea.
— Un spirit demolator! exclamă Tuppence.
— Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care‑i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate.
— Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"?
— Aşteptaţi, asta nu‑i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne‑a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că‑l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este într‑atât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câteva experienţe.
— Şi?
— La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi considera capricioasă, şi n‑aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de acelaşi om!
— Ce om?
— Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură!
— Şi de ce vă nelinişteşte asta?
— Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Primul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într‑o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de‑o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. Aceste două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i‑am scris domnului O'Neill, anunţându‑l că‑i voi da un răspuns definitiv într‑o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într‑un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut.
— Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie.
— O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu‑i aşa, domnişoară Sheringham?
— Absolut, şi vom merge până la capăt!
— Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o servitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amănunte despre servitoare?
— Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu‑i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect".
Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse:
— Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile suplimentare de care avem nevoie.
— Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy.
În timp ce cele două femei luau masa într‑un restaurant din apropiere, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei:
— Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri.
Monica roşi.
— Ştiţi, eu...
— Povestiţi‑mi tot!
— Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine.
— Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu‑i aşa?
— Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?!
— Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n‑are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m‑am aflat în această situaţie.
— Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adorabil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar avea măcar un pic de capital, firma sa l‑ar lua ca asociat. Celălalt, Partridge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce înseamnă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar...
— De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să‑i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi acelaşi, celălalt e cel pe care‑l doriţi.
Monica înclină capul fără să spună nimic.
— Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră?
— „Casa Roşie", Stourton‑in‑the‑Marsh.
În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu‑se:
— Nu v‑am întrebat în legătură cu... condiţiile...
— Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic procent, dacă nu... nimic!
— Mulţumesc.
— Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante.
Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thunly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugubru:
— Iată‑ne deci şi‑n Târgul Gâştelor, ori cum s‑o mai chema sătucul ăsta.
Tuppence încearcă să‑i ridice moralul propunându‑i:
— N‑ai vrea să mai revedem o dată afacerea?
— Cu plăcere. Dă‑mi voie întâi să‑ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă!
— De ce?
— Draga mea, băga‑ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să‑şi vândă proprietatea. Monica Deane ne‑a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu‑i aşa?
— Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc.
— Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa.
— Cu ce scop?
— Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform căruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă.
— Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică!
— Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tuppence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea uşor de găsit, dacă n‑o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cumpere imobilul folosindu‑se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s‑o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină.
— Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic!
— În cazul acesta, cred că n‑ar fi rău să‑i fac o vizită directorului băncii locale. Îi voi spune că am venit să‑mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa.
— Dar, pentru ce...?
— Aşteaptă şi vei vedea.
O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori.
— Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s‑a desfăşurat precum prevăzusem şi l‑am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l‑au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi‑am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s‑a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i‑a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se restituie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi‑a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi‑a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi‑a recuperat toată averea şi a ascuns‑o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoială, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. Acum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la curent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba.
— Cine?
— Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excentricităţile stăpânei sale.
— Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...?
— ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar unde se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să‑şi ascundă tezaurele?
— La ciorap, sub saltea.
— Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s‑a întâmplat cu mătuşa Monicăi, căci până acum i‑ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrână nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o ascunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perimetrul proprietăţii! Crockett n‑a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vremea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le‑o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie".
Îi primi Monica Deane. Pentru mamă‑sa şi Crockett, cei doi erau posibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tommy a pus‑o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi.
— Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte?
— Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important.
— Le‑aţi aruncat cumva?
— Nu. Maică‑mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi‑a ales tot felul de reţete pe care şi‑a propus să le studieze zilele acestea.
Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină.
— Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră?
— Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bătrân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n‑avem mijloace să‑l folosim mai des.
Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă:
— Aţi îngropat cumva vreo ladă de‑a stăpânei dumneavoastră, cândva?
— Nu. N‑am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să ascundă o ladă în pământ?
Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într‑atât încât n‑ar fi putut ascunde un secret.
În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând:
— Iată toate hârtiile pe care le‑am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta.
În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într‑una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni.
— Fantoma îşi reia glumele, murmură el.
Apoi se reîntoarse la parter, visător.
— Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servitoarea?
— Desigur, o voi chema imediat.
Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett.
Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos:
— Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în cazul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru?
Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire.
— Mulţumesc, domnule, dacă‑mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră.
[1] Erou de romane poliţiste
