Floarea de Magnolie de Agatha Christie
Vincent Baston aştepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat, îşi spuse în sinea lui: „Câţi bărbaţi au aşteptat aici o femeie care n-a venit?”
Un gând năprasnic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Ştia el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei – fiinţa frumoasă, veselă care era soţia lui Richard Darrell şi cealaltă – tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie – aşa îi apărea ea în gând – poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceaţa parfumului florilor de magnolie şi una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură plutind, aşternându-se cu faţa în sus care arăta atât de albă, atât de moale şi atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie – exotică, parfumată, misterioasă.
Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Şi-acum o aştepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă aşa ceva? Însemna să renunţe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă aşa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicaţii care nu va fi niciodată uitat cu desăvârşire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri – un divorţ discret, spre exemplu.
Dar ei nu se gândiseră nici o clipă la aşa ceva, cel puţin el nu. Dar ea? Se întrebă el. Nu ştiuse niciodată nimic despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit – unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viaţă să-i ofere, după strălucirea Londrei! Şi totuşi, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simţea nevoia să-i ceară să vină.
Ea consimţise foarte liniştită, fără ezitări sau proteste, ca şi cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.
— Mâine? Întrebase el ameţit, aproape fără să-i vină a crede.
Şi ea promisese pe tonul acela blând, sfârşit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societăţii. Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant – un şuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de faţete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniştea înnegurată a unei perle – o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.
Ea promisese. Şi-acum el o aştepta să-şi îndeplinească promisiunea.
Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.
Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînţeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se aşteptase vreodată la aşa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obişnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.
Simţea că-l cuprinde furia şi amărăciunea frustrării.
Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil. Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată eternitatea în faţă. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuţă neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feţei.
Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:
— Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!
— Desigur.
Cât de calm suna vocea ei! Cât de calm!
— Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna şi respirând din greu.
Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoşi. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.
— De ce?
El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte şi opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială şi grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat şi casele cafenii din sudul Londrei defilau prin faţa lor.
Theodora Darrell stătea în faţa lui. Deci, era cu el. Şi el ştia acum cât de neîncrezător fusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparţină vreodată.
Acum aşteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colţ liniştită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecaţi, genele lungi, negre mângâiau pomeţii pufoşi ai obrajilor.
El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândeşte? La mine? La soţul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăşte sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. O iubesc şi nu ştiu nimic despre ea – nici ce gândeşte, nici ce simte.”
Gândurile lui se învârteau în jurul soţului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulţime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soţii lor, despre cât de neînţelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase. Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri*1.
Doar cu câteva excepţii, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell. Baston ştia despre el ceea ce cunoşteau toţi. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toţi îl plăceau pe Darrell. Soţia lui a părut să fie întotdeauna în relaţii excelente cu ei. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu şi-ar fi mărturisit amărăciunile în public.
N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lângă umăr şi el simţise tremuratul slab care o cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de explicaţie, nici un fel de definire a situaţiei lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o fiinţă mută, vibrândă, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumuseţea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soţul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-şi asigure iubitul şi pe ea însăşi că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.
Dar acum, conspiraţia tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu ştia nimic despre fiinţa asta stranie care-şi lega de bună voie viaţa de a lui. Se temea.
Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă şi puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din faţa lui. Simţi din nou acel tremur slab care o cuprindea şi îi căută mâna. Se aplecă mai mult şi o sărută prelung, fără grabă. Simţi răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei şi fu mulţumit.
Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Şi atunci spuse pe un ton uşor ironic:
— Eşti foarte tăcută.
— Da?
— Da. Aşteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Eşti sigură că nu… Regreţi?
Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.
— O, nu!
El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.
— La ce te gândeşti? Vreau să ştiu.
În şoaptă răspunse:
— Cred că mi-e frică.
— Frică?
— De fericire.
Atunci el o luă în braţe, o strânse la pieptul lui şi o sărută pe faţă şi pe gât.
— Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
Răspunsul ei era în îmbrăţişarea trupului său, în abandonul buzelor sale.
Apoi se întoarse în colţul său. Luă o revistă; şi ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci îşi zâmbeau.
Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo şi să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ţinea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele şi s-au retras.
Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară, în clipa următoare erau unul în braţele celuilalt.
Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi se îndepărtară.
— Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.
Theo zâmbi.
— Nu cred, spuse ea blând.
Aşezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva şi se retrase.
Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.
— Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? Întrebă el.
Theo stătea în capul oaselor înţepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi cerniţi şi faţa avea o paloare cadaverică.
Vincent se repezi la ea.
— Ce e, iubito?
În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.
Vincent apucă ziarul. Citi: „Eşec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deşi avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să ştie. Se uită întrebător la Theo.
— Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.
— Soţul tău?
— Da.
Vincent se uită din nou la ziar şi citi informaţia proaspătă tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „faliment neaşteptat”, „urmează serioase revelaţii”, „alte firme afectate” îl surprinseră neplăcut.
Întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo îşi aranja pălărioara ei neagră în faţa oglinzii. Ea se întoarse, auzindu-i mişcarea. Se uită ţintă în ochii lui.
— Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.
— Theo, nu fi absurdă.
Ea repetă mecanic.
— Trebuie să mă duc la Richard.
— Dar, draga mea…
Arătă cu mâna spre ziarul de pe duşumea.
— Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.
— L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.
Clătină din cap cu tristeţe.
— Nu înţelegi. Trebuie să mă duc la Richard.
Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o fiinţă atât de moale, de docilă putea să fie aşa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în braţele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele ei, dar, deşi gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simţea la ea ceva îndepărtat şi de neînvins care rezista rugăminţilor sale.
În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul şi obosit de încercările zadarnice. După rugăminţi îi făcu reproşuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Şi astea le ascultă în linişte, fără să protesteze, cu faţa mută şi îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească şi s-o jignească.
Şi puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roşu, pufos. Theodora stătea lângă uşă, o umbră neagră cu o faţă albă.
Totul se terminase. Spuse încet:
— La revedere, Vincent.
El nu răspunse.
Uşa se deschise şi se închise din nou.
Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea – o casă din lumea-veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în faţa casei creştea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuşi, o magnolie.
Theo se uită în sus la ea, trei ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.
Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace şi încolo prin cameră – un om tânăr, cu o faţă frumoasă şi o expresie neliniştită. Scoase o exclamaţie de uşurare când ea intră.
— Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ţi-ai luat bagajul şi că ai plecat undeva afară din oraş.
— Am văzut ştirile şi m-am întors.
Richard Darrell o luă de după umeri şi o trase spre canapea. Se aşezară unul lângă altul. Theo se eliberă din strânsoarea braţului de o manieră care părea perfect naturală.
— Cât de rău stai, Richard? Întrebă ea liniştită.
— Cât de rău se poate. Şi asta spune totul.
— Povesteşte-mi!
El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea şi-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să ştie că, din când în când, camera se înceţoşa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în faţa ochilor ei.
Cu toate astea, reuşi să asculte destul de clar. El se întoarse şi se aşeză pe canapea lângă ea.
— Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.
Theo aprobă din cap, gânditoare.
— O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar aşa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.
— O! Exact. Da.
Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Şi Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”
— Nu mai e nimic, Richard? Îl întrebă ea cu blândeţe. Ceva mai rău?
El ezită doar o clipă şi-apoi:
— Mai rău? Ce să fie?
— Nu ştiu, spuse Theo.
— O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.
— Îmi pare bine că eşti aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce eşti aici. Orice altceva s-ar întâmpla, te am pe tine, nu-i aşa?
Ea răspunse încet:
— Da, mă ai pe mine.
Şi de data asta, ea îi lăsă braţul pe umeri. El o sărută şi-o trase la pieptul său, ca şi cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.
— Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat şi ea răspunse ca înainte:
— Da, Richard.
De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.
— Sunt extenuat, spuse el frământat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu ştiu ce-aş face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soţie e o soţie, nu-i aşa?
Ea nu răspunse, doar îşi aplecă aprobator capul.
Îşi puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.
Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”
În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos şi-l mângâie încet, cum numai o mamă ştie să-şi aline fiul.
Richard murmură vag:
— Totul o să fie în ordine, acum că eşti aici. N-o să mă părăseşti.
Începu să răsufle încet şi egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.
Dar ochii ei priveau pierduţi în întunericul din faţă, fără să vadă nimic.
— Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? Întrebă Theodora.
Asta se întâmpla trei zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.
Richard tresări şi se înroşi.
— Nu-nţeleg ce vrei să spui, pară el.
— Chiar?
Îi aruncă scurt o privire.
— Sunt, desigur, unele detalii.
— Nu crezi c-ar trebui să ştiu totul, dacă vrei să te ajut?
O privi în mod ciudat.
— Ce te face să crezi că vreau să mă ajuţi? Era puţin uimită.
— Dragul meu Richard, sunt soţia ta.
El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.
— Sigur că eşti, Theo. Şi o soţie foarte frumoasă. Nu suport femeile urâte.
Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.
— Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.
Se întrerupse.
— Şi?
— E aşa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele reţin aspectele negative, imaginându-şi că un lucru este aşa cum nu este de fapt.
Theo nu spuse nimic.
— Înţelegi, continuă Richard, legea e un lucru şi ceea ce este bine şi rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă şi cinstită, dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedeşte în regulă şi a zecea oară, ei bine, dai în bară.
