Frica de adevar de Agatha Christie
„Am trăit departe de tine în această primăvară”
Shakespeare – Sonetul XCVIII
Joan Scudamore îşi miji ochii, vrând să vadă mai bine în penumbra sufrageriei de la „Popas”1. Joan Scudamore era puţin mioapă.
„Cu siguranţă este… Nu, imposibil. Ba da! Chiar ea este: Blanche Haggard!”
De necrezut! În plin pustiu, să dea peste o fostă prietenă de pension, pe care nu o mai văzuse de… Oh! Cu siguranţă, de 15 ani.
Joan se lăsă cuprinsă de bucuria surprizei. Avea un caracter sociabil şi-i făcea întotdeauna plăcere să-şi întâlnească prietenele şi cunoştinţele. După aceea, însă, îşi spuse; „Dar, vai, cât s-a schimbat! I-ai da cu mult peste vârsta ei.
Într-adevăr, cu mult mai mult. În fond, nu poate avea mai mult de… Să vedem… 48 de ani?”
Instinctiv, se întoarse spre oglinda care era agăţată în spatele ei. Ceea ce văzu, îi întări buna dispoziţie.
„Se poate spune, gândi Joan Scudamore, că nu-mi arăt vârsta”.
Oglinda îi trimitea imaginea unei femei între două vârste, dar suplă, cu un ten de o prospeţime uimitoare, cu părul castaniu, din care se iveau, ici-colo, câteva fire cenuşii, cu ochii albaştri, fermecători şi buzele surâzătoare.
Femeia aceasta, îmbrăcată într-un taior uşor, cu o linie sobră, purta o geantă puţin cam mare, impusă de necesităţile voiajului.
Într-adevăr, Joan Scudamore se întorcea, din Bagdad, la Londra, pe uscat. Revenind cu trenul din Bagdad, ea avea să-şi petreacă noaptea la motelul-restaurant „Popas” al căilor ferate şi, a doua zi, dimineaţa, îşi va continua drumul cu autocarul.
Boala subită a fiicei sale mai mici o făcuse să părăsească în grabă Marea Britanie: se gândise că ginerele ei William, lipsit de spirit practic, va lăsa totul în voia întâmplării şi dezordinea va domni în casă.
Dar, de acum înainte, totul va fi perfect. Preluase comanda, făcuse tot ce era de făcut. Pentru bebeluş, pentru William, pentru Barbara care era în convalescenţă, organizase totul, prevăzuse totul, odată pentru totdeauna. „Slavă Domnului – îşi spuse – niciodată nu mi-am pierdut cumpătul.”
William şi Barbara nu mai ştiau cum să-şi exprime recunoştinţa. Insistaseră, rugând-o să-şi prelungească şederea, să nu-i părăsească atât de repede; dar, zâmbind – pentru a masca un suspin de regret – ea refuzase. Trebuia să se gândească şi la Rodney, la bietul şi dragul de Rodney, rămas la Crayminster, copleşit de muncă şi lăsat în grija servitorilor.
„Şi, în fond, spunea Joan, de ce-s în stare servitorii?”
La care Barbara riposta: „Dumneata ştii să-i dresezi, mamă! Întotdeauna ai avut servitori foarte buni, adevărate perle!”
Ea râse, dar spusele Barbarei îi făcuseră plăcere, căci, orice s-ar spune, este plăcut să ţi se recunoască meritele. Uneori chiar se întrebase dacă nu cumva familia ei era tentată să conside ca pe ceva de la sine înţeles buna întreţinere a casei, osteneala pe care şi-o dădea, devotamentul de care dăduse dovadă.
Nu că ar fi avut de făcut reproşuri cuiva, Tony, Averil şi Barbara erau nişte copii delicioşi. Şi ea, şi Rodney aveau toate motivele să fie mândri de educaţia pe care le-o dăduseră şi de reuşita lor în viaţă.
Tony administra o plantaţie de portocali în Rhodesia; Averil, după ce le dăduse puţin de furcă părinţilor ei, se potolise, căsătorindu-se cu un agent de schimb bogat şi fermecător; soţul Barbarei avea o situaţie bună în Irak, în domeniul lucrărilor publice.
Toţi erau frumoşi, sănătoşi şi aveau un caracter minunat. Joan recunoştea că, atât ea cât şi Rodney avuseseră noroc şi, în forul ei interior, îşi spunea că o mare parte din reuşita copiilor le era datorată lor ca părinţi. La drept vorbind, ei au fost aceia care i-au crescut cu cea mai meticuloasă grijă, care au ales – cu preţul unor mari sacrificii – cele mai bune bone şi guvernante şi, mai apoi, cele mai bune colegii – punând întotdeauna pe prim plan bunăstarea şi sănătatea copiilor.
Bucuria din suflet înflorise pe obrajii doamnei Scudamore, când aceasta se întoarse cu spatele la oglindă. „Ah! Gândi ea, este plăcut să constaţi că eforturile ţi-au fost încununate de succes. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez altundeva decât acasă, sau să mă distrez. Am fost întotdeauna mulţumită de rolul meu de soţie şi de mamă. Mi-am iubit întotdeauna soţul, care a făcut o carieră strălucită… Şi este posibil să am şi eu un merit în asta. Influenţa soţiei este atât de mare…! Dragul de Rodney…”
Simţi o căldură plăcută strecurându-i-se în suflet la ideea că, în curând, foarte curând, mai exact peste cinci zile – va fi alături de Rodney. Spera că dragul de el nu va fi suferit prea tare de singurătate, în lipsa ei. Ce viaţă fericită şi calmă avuseseră împreună!
Oh! „liniştită” poate că era exagerat spus. Viaţa de familie nu este niciodată complet liniştită, cu vacanţele, bolile contagioase şi accidentele, care survin tocmai în cursul iernii, la ţevile de la încălzirea centrală. Până la urmă nu este decât o suită de drame mărunte. Iar Rodney a muncit întotdeauna mult, poate chiar prea mult pentru sănătatea lui fragilă. De altfel, oboseala sfârşise prin a-l doborî acum şapte ani. Joan îşi spuse cu gravitate că el nu rezista la fel de bine ca ea în faţa asalturilor bătrâneţii. Era puţin adus de spate; părul îi albise şi avea cearcăne sub ochi. Dar dacă ne gândim bine, e un lucru normal! Însă acum, cu mariajul copiilor, cu prosperitatea firmei şi cu sprijinul noului asociat, Rodney ar putea dispune de câteva momente de libertate. Ar putea şi ei să se distreze. Ar putea să primească musafiri mai des, să petreacă, din când în când, câte o săptămână sau două la Londra. Rodney s-ar putea apuca de golf. Chiar aşa, oare de ce nu-l încurajase şi până acum să joace golf? Este o distracţie atât de sănătoasă, mai ales pentru un bărbat pe care munca de birou îl absorbea în aşa măsură!
Punând şi chestiunea aceasta la punct doamna Scudamore o privi din nou, din fundul restaurantului, pe femeia în care credea că o recunoaşte pe prietena sa de pension, Blanche Haggard! O adora pe Blanche Haggard când erau împreună la Sfânta-Ana. Toţi se înnebuneau după Blanche Haggard, care era atât de îndrăzneaţă, atât de nostimă şi… Da, atât de frumoasă! Era caraghios să se gândească la asta, acum, în timp ce-o privea pe femeia aceasta bătrână, ciolănoasă, într-o veşnică agitaţie şi vulgar îmbrăcată. Ce zorzoane! Şi-i dădeai… Da, într-adevăr, îi dădeai imediat 60 de ani!
„Ştiu, se gândi Joan, că a avut de suferit…”
Joan făcu o mişcare nerăbdătoare. Blanche şi-a irosit viaţa din superficialitate. Fiindcă, la 21 de ani, când avea lumea la picioarele sale, frumoasă cum era şi de familie bună, se încurcase cu un om absolut dezgustător. Un adevărat crai bătrân. Şi pe deasupra mai era şi căsătorit, ceea ce agrava totul. Părinţii ei dăduseră dovadă de o fermitate demnă, ducând-o cu ei, într-o croazieră la celălalt capăt al lumii. Blanche, însă, avusese ideea să debarce pe parcurs, la Neapole sau la Alger, şi să se întoarcă la craiul ei. Desigur, el şi-a pierdut postul şi a început să bea, iar soţia legitimă i-a refuzat divorţul. Concubinii sfârşiseră prin a părăsi Crayminster şi, timp de mai mulţi ani, Joan nu a mai auzit vorbindu-se despre Blanche până-n ziua în care au dat nas în nas la Harrods, la raionul de încălţăminte. Acolo, după o scurtă convorbire discretă (discretă din partea lui Joan, căci Blanche nu strălucise prin fineţea sa) află că Blanche se căsătorise cu un oarecare Holliday; era funcţionar la asigurări, dar, după câte spunea Balnche, el avea intenţia să-şi dea demisia, fiindcă dorea să scrie o carte despre Warren Hastings şi voia să-i consacre tot timpul în loc s-o redacteze treptat, după orele de birou. Cum Joan insinuă că asta ar presupune mijloace personale de trai, Blanche îi replică cu seninătate că el nu are nici un ban!
Joan insistase: părăsirea serviciului nu i se părea o măsură rezonabilă, doar dacă era deja sigur de succesul cărţii sale. Avea vreun sponsor? „Nici vorbă!” exclamase Blanche cu antren. Şi, la drept vorbind, ea nu-i prezicea cărţii cine ştie ce succes căci, deşi Tom era plin de entuziasm, nu avea deloc talent. La acest punct al discuţiei Joan declarase cu căldură că era de datoria lui Blanche să-şi convingă soţul să renunţe. Însă Blanche îi răspunse privind-o fix: „Dar, drăguţul de el, arde de dorinţa de a scrie! Este obsedat de idee!”
Uneori, răspunsese Joan, trebuie să fii rezonabilă cât pentru amândoi. Blanche pufni în râs şi răspunsese că nu fusese niciodată capabilă de aşa ceva nici măcar pentru sine!
Reamintindu-şi scena aceasta, Joan conchise că, din nefericire, Blanche spusese adevărul. În anul următor, o întâlnise pe Blanche într-un restaurant, în tovărăşia unei femei bizare – o prezicătoare – şi a doi artişti cam piliţi. După aceea, Blanche nu i-a mai dat semn de viaţa decât după vreo cinci ani, când i-a scris pentru a-i cere un împrumut de 50 de lire. Băieţelul, spunea ea, trebuia să fie operat. Joan îi trimisese 25 de lire şi-i scrisese o scrisoare în care-i cerea detalii. Răspunsul sosise sub forma unei cărţi poştale pe spatele căreia Blanche scrisese în grabă: „Eşti bună, Joan. Ştiam că nu mă vei refuza la nevoie.” Ceea ce era drăguţ din partea ei, fără îndoială, dar puţin cam scurt. După care, nimic. Şi aici, în seara asta, într-un hotel al căilor ferate din Orientul Apropiat, în lumina pâlpâietoare a lămpilor cu petrol, într-un miros de grăsime râncezită, de parafină şi de flit, îşi regăsea prietena din copilărie, incredibil de schimbată, uzată şi vulgară.
Terminându-şi cea dintâi cină, Blanche se pregătea să iasă, când o zări pe Joan. Se opri de parcă ar fi fost bătută în cuie.
— Doamne Isuse! Dar este chiar Joan!
Îşi trase numaidecât scaunul lângă masa lui Joan şi începură amândouă să sporăvăiască.
Blanche atacă imediat:
— Te ţii al naibii de bine, bătrânico! Nu ţi s-ar da mai mult de 30 de coţi. Unde ţi-ai petrecut timpul de când nu te-am mai văzut? Într-un frigider?
— Nu chiar. Doar la Craymister.
— Născută, crescută, măritată, înmormântată la Craymister…
— E o soartă aşa de tristă? Zise Joan surâzând.
Blanche dădu negativ din cap.
— Nu, zise ea cu gravitate. Aş zice chiar că-i mai curând o soartă de invidiat. Ce mai fac copiii tăi? Ai mai mulţi, nu-i aşa?
— Da. Trei. Un băiat şi două fete. Fiul este în Rhodesia. Cele două fiice ale mele sunt căsătorite. Una locuieşte la Londra, iar eu mă întorc de la cealaltă, cea care este în Bagdad. Acum se numeşte Wray, Barbara Wray.
Blanche îi făcu cu ochiul.
— Am auzit vorbindu-se de ea, pe acolo. Are un bebeluş frumos. S-a măritat un pic cam prea tânără, nu?
— Nu-i şi părerea mea, zise, autoritar, Joan. William ne-a cucerit şi formează împreună un menaj excelent.
— Da, se pare că totul s-a aranjat. Bebeluşul a restabilit, fără îndoială, echilibrul. În general, fetele se potolesc după ce nasc. N-a fost şi cazul meu, adăugă visătoare Blanche.
