Si a fost ora H de Haralamb Zinca

I. Preludiu

 

 

 

 

 

 

 

1 Dintr-o filă de calendar:

 

Miercuri

23

August 1944

Soarele răsare la 5.28

Apune la 19.08

 

La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale So­cietăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frec­venţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!”

La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României.

După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deş­tepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenun­cheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoa­ne, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:

 

Tatăl nostru carele eşti în ceruri,

Sfinţească-se numele tău...

 

După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.

 

 

2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forţa miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenţi pe vânzătorii de ziare. De era marţi sau vineri, joi sau duminică, existenţa lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temaţi să trăiască una şi aceeaşi zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivniţe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, şi se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu şi Sărindar, de unde îşi luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureştenilor acelor zile.

Începuse o nouă zi, cu un cer adânc şi un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată oraşul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârşit, strigându-şi marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diţie specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diţie specială! Ia comunicatu’!

’Diţie specială! Curentuu’!

 

O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obişnuiţi să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colţul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­ţiilor militare. Citeai:

 

Comandamentul de căpetenie

al armatei

 

Comunicat asupra operaţiunilor

din ziua de 22 august

 

La sud-vest de Tiraspol şi pe frontul Moldovei, între Prut şi Siret, trupele române şi germane se află în lupte grele cu puter­nice forţe de infanterie şi care de luptă sovietice.

După lupte foarte grele cu un inamic superior, oraşul Iaşi a fost pierdut.

În dimineaţa zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanţa. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.

 

Era cald, zăduf, deşi soarele nu se înălţase încă. Pe cer nici un nor, dar simţeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îţi plăcea să te lauzi că eşti un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puţin în­grijorat: de ce Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-şi mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obişnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”?

Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îţi aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău şi Bucureşti. Te hărţuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri şi găseai:

Şoşoni bărbăteşti – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette.

Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunţă: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, faţă de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile

De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniştile erau aceleaşi. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ţi se părea, canonada tunurilor şi te întrebai ce se va alege din tine, din familia şi ţara ta. Şi găseai:

...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuinţând piatra naturală sub formă de boltă la construcţia acoperişului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar şi clădiri de locuit.

...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuţă. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ţi că Tarzan... era frumos şi temerar ca însuşi Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor.

...Articolul Fiţi eleganţi, domnilor! în ale cărui rânduri ţi se dezvăluia că: Contrar celor ştiute până acum, moda evoluează şi ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influenţează moda. Croiala se simplifică...

Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 şi-l intitulase: Nevrozismul, sexul şi sexualitatea.

Aşteptai ziarul de la primul ceas al dimineţii. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îţi formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările şi deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranţa că, în sfârşit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îţi oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfăţişând noua armă „V-1” gata de a-şi lua zborul spre Anglia.

’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare.

Ca să mai uiţi întrebările ce te mistuiau ca nişte flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele:

– Quartetul vienez

– Fiii marchizului

– Doamna şi mortul

– Masca lui Borgia

– Scandal la Neapole

sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi şi să te amuzi la spectacolele:

– Adăpostul Giocondei

– În spaţiul „Alhambrei” linişte deplină

– O raită prin rai

sau îţi recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câştigi 100.000 lei. În grija lor pentru reuşita ta în viaţă îţi săreau în ajutor şi cu un pronostic: joacă pe Aramă şi Cerbus şi-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare.

’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diţie specială!

Era cald, iar „ziariştii” alergau năduşind pe străzile Capita­lei, împărţind oamenilor cuvinte moarte.

 

 

3 SIGURANŢA STATULUI

10 aprilie 1943

 

 

NOTĂ

 

În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor şi „slugii” sale Antonescu.

În acest ziar, apărut în condiţii tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate naţională şi contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemţilor...

 

În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustaţă tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulţumită: în sfârşit, un chiriaş care, odată înţeleşi asu­pra preţului, va fi în stare să-i plătească chiria pe şase luni înainte. Avea nevoie de bani. Şi-apoi, îi ştia pe nemţi buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamţul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt.

După ce proprietăreasa îl duse şi la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt şi câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulţumi neamţul, deşi conversaţia se pur­tase până atunci în româneşte. „O să-mi permiteţi să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un uşor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveţi copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soţia mea e suferindă”. Deşi îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Şi faptul că neamţul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Aşa cum sperase, noul chi­riaş îi achită chiria pentru şase luni.

Două sau trei zile mai târziu, domnul şi doamna Schmidt se mutară în noua lor locuinţă de pe strada Şcoala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră şi un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spaţiul vital” câştigat pe neaşteptate.

Curând, chiriaşul tocmi câţiva muncitori să-i construiască în mijlocul curţii, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână şi domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, îşi instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaş – un tânăr firav, cu o faţă palidă, bolnăvicioasă. Şi doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el şi soţia sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriţi ieşind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-şi trădeze în nici un chip existenţa.

Într-una din nopţi, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinţei sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate şi, în prezenţa doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca nişte ciolane negre ale unui „boston” şi le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din acelaşi dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieşiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acurateţe, ca într-o zeţărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecţionări tehnice, maşina funcţiona fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi lipească urechea de zidul casei.

Aşa îşi începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moşu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soţia sa – Mimi şi tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluţionară.

Mini-gazeta, iniţiată în 1942, atrăgea atenţia cititorului român nu numai prin conţinutul său, ci şi prin acurateţea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuinţă a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumaţi nr. 44. Fără să fi fost în cunoştinţă de cauză, un cunoscut general bucureştean ocrotise cu prestigiul personalităţii sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliţia de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieşise la iveală un mic tripou şi se lăsase cu un scandal în înalta societate.

Cei trei tipografi, cărora partidul le încredinţase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu ştiau cărui fapt se datora apariţia poliţiei antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziţia firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliţia se mulţumise cu ceea ce găsise pe masa de joc şi cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restrişte, îşi permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moşului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane şi italiene.

În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariţie, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenţii versaţi ai Ser­viciului secret angrenaţi, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operaţia anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă şi de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiştii lui Eugen Cristescu. Şi nu nu­mai specialiştii S.S.I.-ului, ci şi agenţii Gestapoului aflaţi pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfăşurate paralel şi fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din ţară şi din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipăreşte peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului.

Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în Bucureşti, pe strada Şcoala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soţia sa şi Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ţinea numai unul şi acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceştia, unde locuiau, nu ştiau, nici nu voiau să ştie. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moşului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută şi interzisă. Tot „Moşul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moşul” şi „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare.

„Frau Schmidt” îşi avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piaţă, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemţoaică” rece şi retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca şi soţul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul şi ora stabilite dinainte cu tovarăşul „Romeo”, în timp ce soţul ei transmitea pachetele tovarăşei „Julieta”. Nu o dată, soţii Pâncu, revenind acasă după asemenea expediţii riscante, se întrebau stăpâniţi de o curiozitate fireasca: Oare Romeo şi Julieta se cunosc? Oare Romeo ştie că exista şi o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiţi? În sihăstria locuinţei lor, se mulţumeau să-şi potolească curiozitatea cu tot felul de supoziţii.

Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiaşi pereţi, aceleaşi obiecte şi tablouri ziua şi noaptea... noaptea şi ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ţei ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului...

Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în şir şi nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras.

În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarăşul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului.

Dimineaţa zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi şi se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare.

În liniştea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.

 

 

4 Un subofiţer îi aducea ziarele şi i le punea pe birou, me­reu în acelaşi loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulţumea sec şi parcă fără plăcere. Subofiţerul se retrăgea abia auzit.

Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze şi să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-şi petreacă liniştit ziua.

I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheaţă. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neştire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În faţa sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informaţii al baronului una şi aceeaşi mi­siune: citea presa, încercând să detecteze şi să determine, prin mijlocirea ziarelor şi revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun.

Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner îşi aprinse un trabuc subţire cât o macaroană şi se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-şi îngăduia să caşte, deşi ziarele româneşti i se pă­reau şterse şi neinteresante. Când şi când lua de pe birou câte un creion şi încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunţ: „Curtea Marţială a C.M.C.[1] aduce la cu­noştinţa generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitaţie publică”. Nu-i plăceau asemenea anunţuri. Prefera să le încercuiască şi să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitaţie militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj.

Citea destul de repede, dar nu fără atenţie. Avea un fler aparte, ştia către care rubrici să-şi îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colţul refugiaţi­lor”, depistă două anunţuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găeteşti-Ilfov”, se spunea în primul anunţ; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din Bucureşti.

Îi displăcea rezonanţa celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-şi încarce conştiinţa? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-şi bată capul ca să afle cine şi ce se ascunde în dosul celor două anunţuri.

Îi căzu în mână şi un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Ştia ce se găseşte în el. Serviciul secret de informaţii, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subţire – de unde oare? – cu aceleaşi mişcări sigure, de automat, se apuca, aşa cum îi indicau instrucţiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944:

„– Blocul partidelor şi datoria României în ceasul de faţă

– Lupta de descătuşare a poporului român – Universitatea română vorbeşte!

– Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ţii şi ofiţerii români

– Guvernul cere cămăşi, izmene şi ciorapi

– La fabrica „Matern”

– În regiunea petroliferă

– Apelul către Armata germană al foştilor comandanţi ai trupelor germane de pe frontul central

– Să luptam pentru salvarea deţinuţilor patrioţi

– Moartea la „Marele Cartier”

– Declaraţia D-lui Molotov despre poziţia URSS faţă de Polonia

– Ştiri din Franţa, Italia, Iugoslavia şi Polonia.”

Terminându-şi treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbeşte” şi citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viaţa culturală a ţării – savanţi cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală şi intelectuală în rândurile studenţilor – s-au unit în această mare manifestare.

Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Îşi notă într-un carneţel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situaţia în presa română este liniş­titoare”.

Către ora 11 se ridică de la birou şi plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.