Furtul rubinului regal de Agatha Christie
I
— Regret enorm..., spunea Hercule Poirot.
Fu întrerupt. Nu cu bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică.
— Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte.
— Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al anului...
Din nou domnul Jesmond îl întrerupse.
— Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradiţional englezesc la ţară.
Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provincie în acest moment al anului nu-l atrăgea.
— Un Crăciun tradiţional, frumos! insistă domnul Jesmond.
— Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou.
— Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare şi vă asigur că la King’s Lacey o să-l simţiţi în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XIV-lea.
Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XIV-lea îl neliniştea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur mulţumit la apartamentul său modern şi confortabil, cu radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent.
— Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm.
— Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot.
Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos şi formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul celei mai mari disperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie nenorocită.
— Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa.
— Situaţia este de o extremă delicateţe, sublinie domnul Jesmond.
Poirot îşi mută privirea de la tânăr la însoţitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreţie”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit, dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depăşea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, uşor rărit la tâmple, faţa sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viaţa sa nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toţi folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi expresie „situaţia este de o extremă delicateţe”.
— Ştiţi, poliţia poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot.
Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului.
— Poliţia nu, zise. Pentru a recupera… ceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiţiei şi ştim prea puţin. Suspectăm, dar nu ştim.
— Aveţi toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou.
Dacă el îşi imagina că înţelegerea pe care o manifesta avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înşela. Ei nu aveau nevoie de înţelegere, ei doreau ajutor concret.
Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deliciile unui Crăciun englezesc.
— Ştiţi, e pe cale de dispariţie adevăratul gen tradiţional de Crăciun. Oamenii îl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăciun, curcan şi pudding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în faţa ferestrei…
Pentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni:
— Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a remarcat el cu asprime. Şi nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc.
— Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi, şi mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond.
Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule Poirot se cutremură şi mai tare.
— Zăpadă la ţară! zise el. O să fie şi mai groaznic. Un conac de piatră mare şi friguros.
— Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol
— Şi au ei încălzire centrală cu petrol la King’s Lacey? întrebă Poirot Pentru prima dată părea să şovăie.
Domnul Jesmond se agăţă de acest amănunt:
— Da, sigur, făcu el, şi un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare în toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la King’s Lacey există tot confortul pe timpul iernii. O să vi se pară casa chiar prea călduroasă.
— Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot.
Cu desăvârşită dexteritate, domnul Jesmond schimbă puţin subiectul.
— Vi puteţi da seama în ce teribilă dilemă ne aflăm, spuse el pe un ton confidenţial
Hercule Poirot încuviinţă. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tânăr de bani gata, unicul fiu al şefului unui stat bogat şi important din Commonwealth sosise la Londra cu câteva săptămâni în urmă. Ţara sa trecea printr-o perioadă de dezordine şi nemulţumiri.
Deşi era loială tatălui său, al cărui mod de viaţă rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere în moştenitorii săi. Excentricităţile lor fuseseră de tip occidental şi, ca atare, privite cu dezaprobare.
Totuşi, recent, fusese anunţată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verişoară care, deşi educată la Cambridge, avea grijă să nu afişeze vreo influenţă occidentală în propria sa ţară. Ziua nunţii a fost fixată şi tânărul prinţ întreprinse o călătorie în Anglia, aducând cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firma „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat şi greoi, şi pus în valoare de faimoşii bijutieri. Până aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tânăr atât de bogat şi cu gusturi de petrecăreţ nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Aşa se distrau tinerii prinţi Pentru ca un prinţ să-şi ia prietena la o plimbare pe Bond Street şi să-i dăruiască o brăţară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, în semn de preţuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural şi potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dansatoarei sale favorite la un moment dat.
Dar prinţul fusese mult mai indiscret. Flatat de interesul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură şi, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-i accepte rugămintea de a-i permite să-l poarte… doar o singură seară!
Urmarea fu scurtă şi tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeului, pentru a-şi pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ştersese pe o altă uşă şi de atunci se evaporase. Lucrul important şi îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea.
Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanţă şi circumstanţele dispariţiei erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecinţe politice.
Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfăţişă cu o mulţime de detalii şi multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu ştia. Întâlnise mulţi asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de Externe sau cu o ramură mai discretă a serviciului public. El acţiona în interesul Commonwealth-ului. Rubinul trebuia recuperat.
Domnul Poirot, aşa insista cu delicateţe domnul Jesmond, era omul care trebuia să-l recupereze.
— Poate... da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteţi spune prea multe. O părere... o suspiciune... toate acestea nu sunt mare lucru pentru început.
— Haideţi, domnule Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideţi o dată!
— Nu reuşesc întotdeauna.
Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reuşita.
— Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viaţă să fie umbrită de o biată indiscreţie făcută la tinereţe.
Poirot se uită blând la tânărul distrus:
— Când eşti tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator, şi pentru un tânăr obişnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plăteşte; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învaţă din experienţe şi toate se termină cu bine. Dar într-o situaţie ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie...
— Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; ştiţi, ea este foarte serioasă. Ia viaţa în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învăţământ în ţara mea. Trebuie să fie şcoli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înţelegeţi, al democraţiei. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea ştie că voi avea aventuri la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Ştiţi, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulţi morţi!
— Morţi, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la domnul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta.
Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei găini care s-a hotărât să ouă şi apoi s-a răzgândit.
— Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forţat. Sunt sigur că nu se pune problema de aşa ceva.
— Nu poţi fi sigur; zise Hercule Poirot Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alţii care vor dori să intre în posesia lui şi care nu se vor împiedica de un ciot, prietene.
— Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât înainte, că trebuie să facem speculaţii de felul ăsta. Nu folosesc la nimic.
— Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomaţii.
Domnul Jesmond îl privi cu îndoială. Revenindu-şi spuse
— Deci, consider că ne-am înţeles, domnule Poirot? Mergeţi la King’s Lacey?
— Şi cum să explic prezenţa mea acolo? întrebă Hercule Poirot
Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine.
— Asta, cred că poate fi aranjat foarte uşor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural. Veţi găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunaţi.
— Şi nu mă păcăliţi in legătură cu încălzirea centrală cu petrol?
— Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veţi avea tot confortul
— Tout confort modern?murmură Poirot ca pentru el însuşi, copleşit de amintiri. Eh bien, accept…
