Hickory Dickory Dock de Agatha Christie
Capitolul I
Hercule Poirot îşi încruntă sprâncenele.
– Domnişoară Lemon, nu se mai stăpâni, în această scrisoare sunt trei greşeli.
Nu‑i venea să‑şi creadă ochilor, fiindcă făptura aceea cumplită, atât de îngrozitor de sigură pe ea, nu greşea niciodată. Era o perlă de secretară: capabilă, corectă până la scrupulozitate, niciodată obosită, niciodată bolnavă, întotdeauna imperturbabilă, în sfârşit - mai mult o maşină decât o femeie. Ştia totul, îi reuşea orice. Ea era cea care, de mulţi ani, guverna viaţa lui Poirot, în aşa fel, încât şi aceasta părea ordonată de un mecanism perfect. Deviza lui Hercule Poirot devenise „Ordine şi metodă” şi, într-adevăr, cu George, un valet exemplar, şi cu domnişoara Lemon, secretară perfectă, ordinea şi metoda deţineau supremaţia în existenţa sa. Nu avea absolut deloc de ce să se plângă.
Şi totuşi, chiar în dimineaţa aceea, domnişoara Lemon a comis trei greşeli bătând la maşină o scrisoare de mică importanţă şi, ceea ce era mai grav, nu şi‑a dat seama. Stelele încremeniseră pe cer de mirare!
Să ne înţelegem, nu că Poirot ar fi fost indignat; era, pur şi simplu, uluit că a putut să se întâmple aşa ceva. Îi dădu documentul incriminat secretarei, care, după ce îl parcurse rapid, roşi până la rădăcina părului. Era prima oară când Poirot o vedea roşind.
– Cerule! murmură. Nu înţeleg deloc cum... poate sunt un pic tulburată din cauza surorii mele.
Această soră a însemnat o altă lovitură pentru Poirot, căruia nu‑i trecuse niciodată prin cap că angajata sa ar fi putut să aibă rude. Ba chiar, numai gândul că femeia aceea, atât de asemănătoare unei maşini, unui instrument de precizie, ar putea să aibă sentimente sau preocupări familiale, i se părea de‑a dreptul grotesc. După câte ştia, secretara sa nu avea inimă şi minte decât pentru un nou tip de clasificare a dosarelor, căruia îi dedica toate orele libere. Voia să‑i fie brevetat şi să i se dea numele ei.
– Sora dumitale? întrebă, aşadar, Poirot, cu mirare în glas.
Domnişoara Lemon încuviinţă cu un viguros semn din cap.
– Nu cred că am avut vreodată prilejul să vă pomenesc de ea, pentru că, practic, şi‑a petrecut aproape toată viaţa la Singapore. Soţul ei lucra acolo, în industria cauciucului.
Reflectând la asta, Poirot găsea lucrul destul de firesc. I se părea că funcţionarei sale i se potrivea să aibă o soră măritată la Singapore. Pentru ce altceva există anumite locuri? Tocmai pentru ca toate domnişoarele Lemon din această lume, cu surorile departe, să‑şi poată consacra sufletul şi trupul afacerilor şefului lor (şi, de asemenea, inventării unui nou tip de clasificare, în orele libere).
– Înţeleg. Continuă.
– Acum patru ani, sora mea a rămas văduvă. Copii nu avea. Am reuşit să‑i procur, aici, o locuinţă mică, dar plăcută, la un preţ rezonabil.
(Normal! Femeia aceea reuşea în cele mai imposibile întreprinderi).
Financiar s‑a aranjat destul de bine, chiar dacă banii nu mai au azi valoarea de altădată. Administraţi cu înţelepciune - şi dat fiind că nu e pretenţioasă, cred că poate să o ducă fără probleme. Numai că se simţea singură. A trăit puţin în Anglia şi, deci, nu avea prietenii mai vechi de reînnodat. În schimb, avea mult timp la dispoziţie, aşa că, aproximativ acum şase luni, a venit să‑mi spună că se gândea să accepte o ofertă de serviciu.
– Serviciu?
– Da. Directoare sau ceva asemănător, într‑o „Casă a Studentului”, situată în Hickory Road. Ştiţi unde e?
Poirot nu ştia.
– Era un cartier frumos cândva. Casele sunt vechi, dar solid construite. Proprietara, o femeie de origine greacă, era în căutarea unei persoane care să dirijeze, să controleze, să conducă, în concluzie, casa. Sora mea ar fi avut la dispoziţie un micuţ apartament numai pentru ea.
Domnişoara Lemon respiră adânc. Poirot scoase un mormăit, care voia să fie de încurajare. Până aici nu părea povestea unui dezastru.
– Eu însămi nu ştiam ce sfat să‑i dau, reluă secretara, dar trebuia să recunosc că avea dreptate. Sora mea este foarte activă şi în stare să conducă bine treburile. Şi era de înţeles că‑i venea greu să stea toată ziua cu mâinile în sân. Pe de altă parte, nu trebuia să investească bani, deci nu ar fi riscat nimic. Postul care i se oferise era o simplă slujbă. Poate nu grozav plătită - dar ea nu era la strâmtoare, însă nici nu cerea multă trudă. În plus, i‑a plăcut întotdeauna lumea tânără, iar timpul lung trăit în Orient o făcea să fie mai în măsură decât alţii să înţeleagă susceptibilitatea persoanelor de altă rasă. Aceasta constituia un element pozitiv, dat fiind faptul că studenţi de toate naţionalităţile frecventau casa. În majoritate englezi, dar între ei chiar şi negri.
– E firesc, comentă Poirot.
– Aşadar, după ce am analizat împreună propunerea, sora mea a hotărât să o accepte. Pe moment nu ne‑am întrebat ce soi de femeie era proprietara. O anume doamnă Nicoletis, cu un caracter foarte dificil, uneori, simpatică, alteori, îmi pare rău să o spun, insuportabilă. Şi, în afară de aceasta, teribil de zgârcită şi lipsită de simţ practic, altfel nu ar fi avut nevoie de cineva care să‑i ţină pe picioare casa. Sora mea, însă, nu e o persoană care să se lase uşor impresionată de toane şi capricii. Şi, mai ales, nu tolerează absurdităţile.
Poirot aprobă din cap. Nimic de spus, gândi, cele două femei se aseamănă. O ştia de când domnişoara Lemon începuse să‑i spună de sora sa.
– Deci a acceptat postul?
– Da. Cu vreo şase luni în urmă s‑a instalat la numărul 26 de pe Hickory Road. Activitatea, complexă, îi plăcea şi o găsea interesantă.
Poirot continua să asculte, dar, până în acest punct, istoria părea mai curând insipidă.
– De câtva timp, însă, e foarte preocupată, continuă domnişoara Lemon.
– De ce?
– Vedeţi, domnule Poirot, în casa aceea se întâmplă lucruri care nu‑i plac.
– Acolo sunt studenţi de ambele sexe? se informă Poirot cu tact.
– O, da, dar nu din cauza asta. La dificultăţi de un asemenea gen te aştepţi mereu. Dar nu, e vorba de altceva. Dispar diferite lucruri.
– Adică?
– Continuă să se piardă obiectele cele mai disparate... şi într‑un mod cu totul de neînţeles.
– Vrei să spui, poate, că aceste obiecte sunt furate?
– Întocmai.
– Au chemat poliţia?
– Nu încă. Sora mea speră să nu fie nevoie. E foarte ataşată de tinerii aceia, de unii dintre ei, cel puţin, şi ar prefera să‑i dea de capăt singură.
– Înţeleg, zise Poirot, meditativ. Toate acestea, însă, nu explică anxietatea dumitale, care, îmi închipui, trebuie să o răsfrângă pe cea a surorii.
– Nu‑mi place situaţia, domnule Poirot, nu‑mi place deloc. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că dedesubt ar fi ceva obscur. Nu reuşesc să‑i găsesc o explicaţie logică.
Poirot dădea din cap, gânditor. Călcâiul lui Ahile la domnişoara Lemon fusese dintotdeauna lipsa sa totală de imaginaţie. Imbatabilă în chestiunile de ordin practic, era pierdută când trebuia să opereze cu fantezia.
– Nu este vorba, din întâmplare, de sustrageri neînsemnate? Un cleptoman, poate?
– Nu cred. Am consultat Enciclopedia Britanică şi chiar un tratat de medicină asupra problemei cleptomaniei, dar am impresia că nu de aşa ceva e vorba în cazul nostru.
Pentru un minut, Poirot tăcu. Ca secretara sa să comită greşeli de ortografie în corespondenţă era, neîndoielnic, supărător. Dar era un motiv suficient pentru a se amesteca în treburile unei femei în încurcătură cu oaspeţii unui hotel atât de „internaţional”? Poirot încerca să se convingă pe sine însuşi că acel unic motiv îl împingea să se ocupe de afacere şi nu, mai curând, doar plictiseala din ultima vreme şi mediocritatea istorioarei.
– Ce‑ai spune, domnişoară Lemon, dacă am invita‑o pe sora dumitale, într‑o după-amiază, la ceai? Poate aş putea să‑i fiu, într‑un fel, de ajutor.
– Sunteţi foarte amabil, domnule Poirot, cu adevărat foarte amabil. Sora mea e liberă chiar după‑amiază.
– Atunci am putea stabili pentru mâine.
Credinciosul George a primit însărcinarea de a aproviziona, pentru ziua următoare, un somptuos serviciu de ceai cu pâine prăjită cu unt şi alte delicatese.
