Iarba Mortii de Agatha Christie
— ATUNCI, e rîndul doamnei B., spuse încurajator Sir Henry Clithering.
Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproş.
— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi Doamna B. Sună prea impunător.
— Fiţi atunci Şeherezada.
— Chiar dacă aş fi Şehe... Cum aţi spus? Tot nu vă pot povesti nimic; întrebaţi-l pe Arthur, dacă nu mă credeţi.
— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai imaginaţie, zise colonelul Bantry.
— Aşa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de bulbi pe care-l păstra pe masa din faţa ei. V-am ascultat pe toţi şi nu pricep cum faceţi. „Unul spune ceva, altul răspunde, unii întreabă, unii gîndesc, toată lumea este implicată” – eu n-aş putea aşa ceva! În plus, nu am nici un subiect în jurul căruia să ţes o poveste.
— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. Clătină din capul cărunt a neîncredere.
Bătrîna Miss Marple spuse cu o voce blîndă:
— Fireşte, dragă...
Doamna Bantry se scuză în continuare:
— Nu ştiţi ce viaţă banală duc eu. Necazurile cu servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraş la tîrguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care Arthur le urăşte aşa de mult, sau grădinăritul...
— Ah, zise dr. Lloyd. Grădina. Ştim cu toţii că este marea dumneavoastră pasiune.
— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise Jane Helier, tînăra şi frumoasa actriţă. Adică, atîta vreme cît nu trebuie să sapi sau să-ţi murdăreşti mîinile. Şi eu ador florile.
— Grădina, repetă Sir Henry. N-am putea-o lua drept punct de pornire? Încercaţi, doamnă B. Bulbii otrăviţi, narcisele letale, iarba morţii!
— E ciudat că spuneţi aceste lucruri, zise doamna Bantry. Îmi amintesc eu de ceva acum. Arthur, mai ţii minte afacerea de la Clodderham Court? Ştiţi doar, bătrînul Sir Ambrose Bercy. Îţi aminteşti ce bătrîn amabil şi curtenitor îl crezusem cu toţii?
— Desigur. Da, a fost o întîmplare tare ciudată. Continuă, Dolly.
— Spune-o tu mai bine, dragule.
— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai decît să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea.
Doamna Bantry inspiră adînc. Îşi împreună mîinile şi pe faţa ei se aşternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede şi cursiv.
— Nu sînt prea multe de spus. Iarba morţii – de aici am pornit să fac legătura, deşi în mintea mea îi zic salvie şi ceapă.
— Salvie şi ceapă, se minună dr. Lloyd.
Doamna Bantry confirmă.
— Iată cum s-a întîmplat, explică ea. Şedeam, eu şi Arthur, cu Sir Ambrose Bercy la Clodderham Court, şi într-o zi, din greşeală (într-un mod de-a binelea prostesc), odată cu salvia s-a cules şi un mănunchi de frunze de degeţelu-roşu. În seara respectivă, la cină raţele au fost umplute cu ele şi toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tînără, sărmana – pupila lui Sir Ambrose Bercy – a şi murit.
Se opri.
— Doamne, doamne, ce tragic, spuse Miss Marple.
— Nu-i aşa?
— Ei, şi ce-a mai urmat? întrebă Sir Henry.
— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot.
A urmat un suspin general. Deşi fuseseră avertizaţi de dinainte, nu se aşteptaseră ca povestea să fie atît de scurtă.
— Dar, draga mea doamnă, protestă Sir Henry, asta nu poate fi tot. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră este o întîmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă.
— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aş spune şi acest lucru, aţi ghici imediat ce-a fost.
Apoi privi sfidător la cei adunaţi şi le aminti:
— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care să pară verosimilă.
— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod şi-şi potrivi lornionul. Să ştii, Şeherezada, că e cel mai reconfortant aşa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu sînt sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de întrebări”. Miss Marple, aţi vrea să începeţi dumneavoastră?
— Eu aş vrea să ştiu ceva despre bucătăreasă, zise Miss Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau neexperimentată.
— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plîns mult după aceea zicînd că frunzele i-au fost culese şi aduse drept salvie şi ea nu avea de unde să ştie acest lucru.
— A fost una care nu prea gîndeşte, adăugă Miss Marple. Probabil o femeie mai în vîrstă şi o bucătăreasă bună, mă gîndesc, nu?
— O, una excelentă, zise doamna Bantry.
— E rîndul dumneavoastră, domnişoară Helier, i se adresă Sir Henry.
— Oh, vreţi să spuneţi că e rîndul meu să pun o întrebare? Urmă o pauză în care Jane reflectă şi în final spuse neajutorată: De fapt, nici nu ştiu ce să întreb.
Ochii ei frumoşi îl priveau rugător pe Sir Henry.
— De ce nu întrebaţi asupra „dramatis personae”, domnişoară Helier? sugeră acesta, zîmbind.
Jane îl privi cu nedumerire.
— Personajele în ordinea apariţiei lor, clarifică Sir Henry cu amabilitate.
— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane.
Doamna Bantry începu imediat să numere pe degete persoanele implicate.
— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele fete negricioase şi urîte, dar care totuşi impresionează – niciodată n-am înţeles cum de reuşesc să impresioneze. Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despre cărţi cu Sir Ambrose – niscaiva cărţi rare, ciudăţenii în latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry Lorimer, un fel de vecin. Reşedinţa sa, Fairlies, se învecina cu proprietatea lui Sir Ambrose. Şi-apoi mai era doamna Carpenter, un gen de femeie pisicuţă, între două vîrste, răsfăţată; era un fel de,,dame de compagnie” pentru Sylvia, mi se pare.
— Dacă acum e rîndul meu, şi mi se pare că aşa este, zise Sir Henry, pentru că stau lîngă domnişoara Helier, aş dori foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale tuturor celor care s-au perindat prin casă.
— Dar..., doamna Bantry ezită.
— Începeţi cu Sir Ambrose, continuă Sir Henry. Cum era el?
— Era un bătrîn foarte distins, de fapt nici nu era chiar aşa de bătrîn, nu cu mult peste şaizeci, cred. Era foarte delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, îşi montase un lift în acest scop, aşa că părea mai bătrîn decît era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, rafinat – acesta este cuvîntul care l-ar descrie cel mai exact. Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea un păr alb frumos şi o voce nespus de plăcută.
— Bun, zise Sir Henry. Mi-l imaginez deja pe Sir Ambrose. Şi acum fata, Sylvia, sau cum spuneţi că se numea?
— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. Blondă şi cu un ten splendid. Nu prea deşteaptă. De fapt, chiar proastă.
— Ei, lasă, lasă Dolly, protestă soţul ei.
— Bineînţeles, Arthur nu e de aceeaşi părere, zise sec doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un lucru demn de ascultat.
— Era una dintre fiinţele cele mai graţioase pe care le-am văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioşie. S-o fi văzut cînd juca tenis – era pur şi simplu încîntătoare. Şi plină de umor, o fiinţă amuzantă. Şi cu maniere alese. Garantez că toţi tinerii o vedeau aşa.
— Aici greşeşti, interveni doamna Bantry. Juvenalitatea în sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează aşa în privinţa tinerelor.
— A fi tînăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai şi S.A.
— Ce înseamnă S.A.? întrebă Miss Marple.
— Sex appeal, o lămuri Jane.
— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea,,a avea pe vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple.
— Nu e rea treaba cu descrierile, zise Sir Henry. Doamna,,de compagnie” aţi descris-o, dacă nu mă-nşel doamnă Bantry, drept genul pisicuţă, nu?
— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană „torcătoare”, dacă mă-nţe- legeţi, răspunse doamna Bantry. Întotdeauna amabilă. Aşa era Adelaide Carpenter.
— Cam cîţi ani avea?
— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de cînd Sylvia avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice dar cu prea puţini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii cu degete lungi şi albe. Şi nu mi-au plăcut nici pisicuţele.
— Dar domnul Curie?
— O, un bătrînel din aceia gîrboviţi de ani, care seamănă atîta între ei că aproape nu-i deosebeşti. Se înflăcăra numai cînd era vorba despre cărţile lui vechi, niciodată altcîndva. Nu cred că Sir Ambrose îl cunoştea mai îndeaproape.
— Dar vecinul Jerry?
— Un băiat foarte încîntător. Era logodit cu Sylvia. De aceea, toată povestea a fost atît de tristă.
— Mă întreb…, începu Miss Marple dar se opri.
— Ce?
— Nimic, dragă.
Sir Henry o privi curios pe bătrînică. Apoi adăugă îngîndurat:
— Deci tinerii erau logodiţi. De multă vreme?
— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe motivul că Sylvia era prea tînără. Dar, după un an de logodnă, cedă şi căsătoria urma să aibă loc curînd.
— Dar, spuneţi, tînăra avea vreun venit?
— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an.
— Nimic suspect pînă acum. Clithering, zise colonelul Bantry şi rîse.
— E rîndul doctorului să întrebe, zise Sir Henry. Eu mă aşez.
— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul Lloyd. Mi-ar plăcea să ştiu ce diagnostic s-a stabilit la anchetă, adică, vreau să spun dacă vă amintiţi sau ştiţi cumva.
— Ştiu cu aproximaţie, zise doamna Bantry. S-a vorbit de otrăvire cu digitalină, aşa se spune?
Dr. Lloyd aprobă din cap.
— Agentul activ al digitalinei are efect asupra inimii şi este, de fapt, un medicament bun în unele forme de tulburări cardiace. E un caz curios. N-aş crede, totuşi, că mîncînd cineva un preparat din digitală ar putea avea un efect fatal. Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea unor frunze sau fructe dăunătoare. Puţini oameni îşi dau seama că agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă şi trebuie preparat.
— Doamna MacArthur i-a trimis, zilele trecute, nişte bulbi speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. Iar bucătăreasa doamnei Toomie i-a luat drept cepe şi a reuşit să îmbolnăvească toată familia Toomie.
— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd.
— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple.
