Irisul Galben de Agatha Christie
Hercule Poirot îşi întinse picioarele spre radiatorul electric aşezat lângă perete. Barele sale încinse la roşu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată.
Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform şi întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta.
Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându-se la ceas. Era aproape de unsprezece şi jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să-l sune la ora asta. Era posibil să fie o greşeală.
Sau, murmură ca pentru el, cu un zâmbet straniu, este un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la ţară, cu o orhidee pastelată, încleştată în mâna sa stingă şi cu o pagină ruptă dintr-o carte de bucate, prinsă cu un ac de piept.
Zâmbind de acest scenariu imaginar, ridică receptorul.
Imediat o voce se auzi – vocea răguşită a unei femei, cu o tentă de disperare şi urgenţă în ea.
— Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot?
— Hercule Poirot la telefon.
— Domnule Poirot, puteţi veni imediat, imediat, sunt în pericol, într-un mare pericol, ştiu asta…
Poirot spuse aspru:
— Cine sunteţi? De unde vorbiţi?
Vocea se auzi mai slab, dar şi mai îngrijorată.
— Imediat… E vorba de viaţă sau de moarte…„Jardin des Cygnes”… Imediat… Masa cu irişi galbeni.
Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată şi nu se mai auzi nimic.
Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinţi:
— E ceva aici foarte curios.
În uşa restaurantului „Jardin des Cygnes”, Luigi cel gras se grăbi să-l întâmpine.
— Buona sera, domnule Poirot. Doriţi o masă, da?
— Nu, nu dragul meu Luigi. Mă uit după nişte prieteni. Dau o raită, poate încă n-au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colţ cu irişi galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roşii, de ce numai pe masa aia aţi pus irişi galbeni?
Luigi ridică din umeri foarte expresiv.
— O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat.
— Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu-i aşa, Luigi?
— Monsieur are dreptate, spuse Luigi.
— Văd la masa aceea o cunoştinţă de-a mea. Mă duc să stăm de vorbă.
Poirot îşi croi drum, cu delicateţe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru şase persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist şi care bea şampanie.
Nu era deloc persoana pe care se aşteptase s-o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell.
Poirot se opri, fără zgomot, lângă masă.
— Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chapell?
— O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliţiei! Strigă tânărul. Nu Anthony, dragul meu.
— Tony, pentru prieteni! Trase un scaun.
— Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem şi mai departe şi să bem pentru crime. Turnă şampanie într-un pahar gol. Dar ce cauţi tu în învălmăşeala asta de cântece, dans şi veselie, dragul meu Poirot? N-avem cadavre aici, absolut nici un singur cadavru să-ţi oferim.
Poirot sorbi din şampanie.
— Pari foarte vesel, mon cher!
— Vesel? Mă simt nenorocit, prăbuşit de amărăciune. Spune-mi, auzi melodia pe care o cântă. O recunoşti? Poirot se aventură cu multă precauţie:
— Are, probabil, ceva de-a face cu fata care te-a părăsit?
— Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară ce dragostea care te face nefericit!” Aşa se numeşte.
— Aha?
— Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită şi fata mea dragă e aici şi dansează cu altcineva.
— De asta eşti aşa melancolic? Întrebă Poirot.
— Exact. Ştii, Pauline şi cu mine am avut, ceea ce oamenii de rând numesc, o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte şi eu cinci din fiecare sută. Cele cinci ale mele erau: „dragă, stai să-ţi explic”. Ea reîncepea cu cele 95 şi nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc.
— Pauline? Murmură Poirot.
— Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă şi dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russell dă o petrecere, îl cunoşti? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare şi personalitate. Soţia lui a fost sora Paulinei.
— Şi cine mai ia parte la petrecere?
— O să-i cunoşti într-o clipă, când se opreşte muzica. E Lola Valdez, ştii, dansatoarea sud-americană din noul spectacol de la „Metropole” şi Stephen Carter. Îl cunoşti pe Carter, lucrează în diplomaţie. Foarte secretos. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc., etc.”. Iată-i că vin.
Poirot se ridică. Fu prezentat lui Barton Russell, lui Stephen Carter, senorei Lola Valdez, o fiinţă brunetă, lascivă şi Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă cu ochii mari, frumoşi.
Barton Russell spuse:
— Cum, acesta-i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreţi să staţi jos şi să rămâneţi cu noi? Asta dacă nu…
Tony Chapell îl întrerupse.
— Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah?
— Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot şi eu, o dată, să încerc să mă distrez?
— Poate ţi-ai dat o întâlnire aici cu Carter. Ultimele ştiri despre situaţia internaţională de la Naţiunile Unite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război!
Pauline Weatherby spuse tăios.
— De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony?
— Scuze, Pauline.
Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune.
— Ce severă sunteţi, mademoiselle.
— Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul!
— Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase.
— O, nu, domnule Poirot. N-am vrut să spun asta.
Se întoarse zâmbitoare spre el şi îl întrebă.
— Sunteţi, într-adevăr, un fel de Sherlock Holmes şi faceţi deducţii miraculoase?
— Ah, deducţiile, nu sunt aşa de uşor de făcut în viaţa adevărată. Dar să fac o încercare? Aşadar, să deduc că irişii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate?
— Aţi greşit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii.
Poirot oftă.
— Un eşec. O să încerc mai departe, în seara asta, nu cu mult timp în urmă aţi telefonat cuiva. Pauline râse şi bătu din palme.
— Exact.
— Imediat după ce-aţi sosit aici?
— Aţi ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe uşă.
— Ah, asta nu e chiar aşa. Aţi telefonat înainte de a veni la masa asta?
— Da.
— În mod hotărât e foarte rău.
— O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de-aţi ştiut că am telefonat?
— Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Şi persoana căreia i-aţi telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H?
Pauline râse.
— Aţi greşit. I-am telefonat cameristei mele să pună la poştă nişte scrisori extrem de importante pe care n-am reuşit să le expediez. O cheamă Louise.
— Sunt încurcat, foarte încurcat.
Muzica începu din nou.
— Dansăm, Pauline? Întrebă Tony.
— Nu vreau să dansez iar atât de repede, Tony.
— Ce poate să fie oare mai rău! Exclamă Tony cu amărăciune, adresându-se parcă întregii lumi.
Poirot îi şopti sud-americanei din partea cealaltă a lui:
— Señora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale-afară de demodat.
