Misiune periculoasa de Agatha Christie
Capitolul I
Bărbatul aşezat în spatele biroului deplasă cu câţiva centimetri spre dreapta un greu press‑papiers de sticlă. Mai degrabă gânditor decât preocupat, chipul său părea lipsit de expresivitate. Avea tenul palid al oamenilor care petrec cea mai mare parte a zilei la lumină artificială. Se vedea că este un om de cabinet. Un om al dosarelor şi fişelor. Chiar şi faptul că, pentru a ajunge la el, trebuia să treci prin lungi şi întortocheate culoare subterane, avea ceva ciudat şi insolit. Cu greu puteai să‑i dai o vârstă. Nu părea nici bătrân, nici tânăr. Nu avea riduri, dar în ochii săi se putea citi o mare oboseală.
Celălalt personaj care se găsea în încăpere era mai în vârstă. Brunet, cu o mică mustaţă, având o alură militară, lăsa să se întrevadă în mod clar excesul de activitate şi de energie. Neputând sta locului, se plimba în lung şi lat, plasând din când în când, cu o voce scurtă, câte o remarcă explozivă.
— Rapoarte, rapoarte şi iar rapoarte!… Şi nici măcar unul din toată grămada aceasta în care să poţi găsi totuşi ceva!
Bărbatul care era la birou îşi plecă privirea asupra hârtiilor din faţa sa. Deasupra lor, se afla o fişă din carton care purta un nume, urmat de un semn de întrebare: “Betterton, Thomas Charles?” Clătinând din cap spuse:
— Aţi studiat aceste rapoarte, aşa‑i? Nu conţin nimic interesant?
— Cum aş putea să fac o astfel de afirmaţie? răspunse celălalt ridicând din umeri.
— Desigur nu se ştie niciodată!
— A fost văzut pe Riviera, a fost întâlnit la Anvers, identificat în mod cert la Oslo, zărit la Biarritz, remarcat la Strasbourg, unde comportamentul său a părut suspect. A fost văzut pe plaja de la Ostende, în compania unei blonde încântătoare şi plimbându‑se pe străzile din Bruxelles, cu un superb greyhound[1], nu a fost încă întâlnit la Grădina zoologică, cu braţul pus pe după gâtul unei zebre, dar va veni şi asta, nici o grijă!
— Dumneavoastră personal, Wharton, aveţi vreo idee? În ceea ce mă priveşte, aşteptam mult de la pista din Anvers, dar ea n‑a dus nicăieri. Evident…
Bărbatul tăcu ca şi cum s‑ar fi cufundat într‑un abis de reflecţii, din care nu ieşi decât pentru a pronunţa cuvintele destul de enigmatice:
— Da, este posibil. În ciuda acestui fapt, mă întreb…
Colonelul Wharton se aşeză pe braţul unui fotoliu.
— Trebuie totuşi să terminăm odată! spuse el cu puţină exasperare în glas. Există aici un DE CE, un CUM şi un UNDE care nu pot rămâne la infinit fără răspuns. Nu putem să ne permitem să pierdem în fiecare lună câte un savant specializat fără a fi în stare sa spunem CUM dispare, DE CE pleacă şi UNDE pleacă. Se află unde gândim noi sau în altă parte? In această privinţă am avut întotdeauna părerea noastră, dar nu mai sunt atât de sigur că ar valora ceva. Aţi citit ultimele rapoarte despre Betterton care ne‑au sosit din Statele Unite?
Bărbatul de la birou clătină din cap.
— Da. A avut idei de stânga, dar, după câte ştiu, nu prea mult timp. A lucrat bine înainte de război, dar nimic senzaţional. Când Mannheim a fugit din Germania, Betterton îi era adjunct în calitate de asistent şi a sfârşit prin a se căsători cu fiica lui Mannheim. După moartea acestuia din urmă, a continuat lucrările savantului german şi a devenit celebru cu stupefianta descoperire a fisiunii ZE. O adevărată revoluţie ştiinţifică ce l‑a făcut celebru. I se prezicea o carieră extrem de strălucitoare, când moartea soţiei sale, survenită la puţin timp după căsătoria lor, l‑a lăsat descumpănit. A venit în Anglia şi, de un an şi jumătate, s‑a stabilit la Harwell. S‑a recăsătorit acum şase luni.
— Din acest punct de vedere, nu avem nimic?
— După câte cunoaştem noi, nimic. Este fiica unui avocat din Harwell care, înainte de căsătorie, lucra într‑o companie de asigurări. După informaţiile pe care le deţinem, nu s‑a ocupat niciodată de politică.
— Fisiunea ZE! exclamă Wharton, dezgustat. Mă întreb unde găsesc ei aceste denumiri. Cred că sunt depăşit. N‑am văzut niciodată o moleculă şi, astăzi, ei ajung să împartă Universul cu bombe atomice, cu fisiuni nucleare, cu fisiuni ZE şi nu mai ştiu ce! Şi Betterton era unul dintre aceşti aşi!… Ce se spune despre el, la Harwell?
— Că avea o personalitate foarte ataşantă. În privinţa lucrărilor sale nu prezentau nimic deosebit. Simple variaţii asupra aplicaţiilor practice ale fisiunii ZE…
Cei doi bărbaţi păstrară liniştea o clipă. Vorbiseră mult şi fără rezultat. Rapoartele serviciile de securitate formau un teanc mare pe birou fără să spună nimic interesant.
— Desigur, reluă Wharton, când a sosit în Anglia, ne‑am informat foarte serios asupra lui.
— Da. Rezultatele anchetei au fost satisfăcătoare.
— Optsprezece luni! spuse gânditor Wharton. Ştiţi că asta‑i înspăimântă? Măsuri de securitate, impresia de a te afla tot timpul sub microscop, această viaţă retrasă, totul sfârşeşte prin a le deveni insuportabil. Devin nervoşi, ciudaţi şi, am constatat‑o adesea, încep să viseze la o lume ideală. Sunt liberi, sunt ca fraţii, nu au secrete unii faţă de alţii şi lucrează cu toţii pentru binele omenirii. Ajunşi în acest punct intră în scenă cineva, care reprezintă, mai mult sau mai puţin, pleava omenirii, cineva care ştie că a venit momentul să acţioneze şi care nu‑l lasă să‑i scape. Nu e nimeni mai credul decât savantul, oricine o va spune. De ce? Nu ştiu!
Celălalt avu un surâs plictisit.
— Nu poate să fie altfel, spuse el. Savantul este sigur că ştie, şi acest lucru este întotdeauna periculos. Noi facem parte din altă tagmă. Noi suntem umili şi nu ne facem iluzii că vom salva lumea. Noi ştim ce putem şi încercăm să înlăturăm piesele care ar putea împiedica mersul înainte. Dacă am cunoaşte numai puţin mai mult decât Betterton! continuă el. Nu vorbesc despre trecutul lui, despre ceea ce a putut face, ci de aceste nimicuri care ne‑ar putea lămuri asupra personalităţii unui individ; glumele care‑l amuză, lucrurile care‑l fac să înjure, oamenii pe care‑i admiră şi cei care‑l exasperează.
— Aţi văzut‑o pe soţia sa?
— De mai multe ori.
— Nu v‑a fost de nici un ajutor?
— Până în prezent, nu.
— Credeţi că ştie ceva?
— Fireşte, ea pretinde că nu ştie nimic. Atitudinea clasică. La care se adaugă: durere, angoasă, “nimic nu lasă să se întrezărească”, “soţul meu ducea viaţa cea mai normală, nu avea nici o nelinişte, de nici un fel” etc., etc. După părerea ei, ar fi fost răpit.
— Nu sunteţi de aceeaşi părere, nu‑i aşa?
Bărbatul de la birou scoase un suspin.
— Am un defect: nu cred niciodată pe nimeni.
— Cum vi se pare? întrebă Wharton.
— Este o femeie obişnuită, aşa cum întâlniţi în fiecare zi la prietenii dumneavoastră, jucători de bridge.
— Am remarcat. Asta face problema şi mai dificilă.
— În acest moment se află aici. A venit să mă vadă şi vom bate împreună acelaşi teren.
— Aceasta este singura metodă, spuse Wharton. De altfel, mie nu mi‑ar conveni. Nu aş avea răbdarea s‑o fac.
Se ridică.
— Plec. Nu am progresat deloc, aşa‑i?
— Din nefericire, nu. Aţi putea să vedeţi mai de aproape acest raport din Oslo. S‑ar putea foarte bine ca Betterton să fie acolo.
Wharton aprobă printr‑o mişcare a capului şi ieşi. Celălalt ridică receptorul telefonului.
— O primesc pe doamna Betterton! Trimiteţi‑mi‑o!
Câteva clipe mai târziu cineva bătea la uşă, iar doamna Betterton fu introdusă. Era o femeie cu o talie frumoasă, având cam vreo douăzeci şi şapte de ani.
Lucrul cel mai remarcabil la ea era părul, un minunat păr de un brun roşcat, de o splendoare flamboaiantă. Faţa era nesemnificativă, cu ochi bleu‑vert şi cu gene foarte marcate, lucru frecvent la roşcate. Observă că nu era machiată şi acest detaliu îl preocupă, în timp ce, după ce‑şi salutase vizitatoarea, o invită să se instaleze confortabil într‑un fotoliu foarte apropiat de biroul său. Din cauza acestei absenţe de fard, înclina puţin să creadă că doamna Betterton ştia mai mult decât pretindea. O femeie într‑adevăr nefericită şi neliniştită nu‑şi neglijează machiajul. Dimpotrivă, ea‑l îngrijeşte, pentru că ştie că necazul urâţeşte. Se întrebă dacă doamna Betterton nu se farda intenţionat, în scopul de a juca mai bine rolul de soţie înnebunită de durere.
Abia aşezat, spuse:
— Sper, domnule Jessop, că aveţi noutăţi şi că pentru asta…
— Sunt dezolat, doamnă, că v‑am făcut să veniţi şi că nu am nimic nou să vă comunic.
Olive Betterton surâse cu tristeţe.
— Ştiu. Scrisoarea dumneavoastră m‑a prevenit. Voiam totuşi să cred că de când aţi scris‑o… Cu toate astea, mă bucur că am venit. Să rămân acasă, să mă întreb, să întorc pe toate feţele aceleaşi idei, este cel mai rău din tot răul! Pentru că realizez faptul că nu se poate face nimic!
Bărbatul pe care‑l numise Jessop reluă pe un ton blând:
— Nu‑mi purtaţi pică, doamnă, fiindcă astăzi trebuie să vă pun din nou întrebări pe care vi le‑am mai pus, să revenim împreună asupra unor fapte pe care le‑am mai examinat. Este foarte posibil ca un mic detaliu să apară, un detaliu care ne‑a scăpat până acum, la care nu ne‑am gândit şi care poate fi încărcat de semnificaţii…
— Înţeleg foarte bine. Puteţi să mă întrebaţi tot ce doriţi.
— V‑aţi văzut soţul, pentru ultima dată, pe 23 august?
— Da.
— Ziua în care a părăsit Anglia, pentru a merge la o conferinţă ce avea loc la Paris.
— Exact.
— A asistat, continuă Jessop, la reuniunile din primele două zile. În a treia zi nu a mai fost văzut. Se pare că în acea zi a spus unuia dintre colegii săi că va face o plimbare cu bateau‑mouche.
— Cu bateau‑mouche? Ce înseamnă un bateau‑mouche?
— Un vaporaş care navighează pe Sena, spuse Jessop surâzând.
Cu privirea fixată asupra interlocutoarei sale, adăugă:
— Nu vi se pare ciudat acest lucru, din partea soţului dumneavoastră?
— Ba da, spuse ea. După părerea mea, lucrările conferinţei îl interesau mai mult decât plimbările pe Sena.
— Nu mă îndoiesc. E adevărat că în acea zi, problemele înscrise pe ordinea de zi nu erau din cele care‑i reţineau în mod deosebit atenţia. S‑ar putea deci, foarte bine, să‑şi fi luat liber. După părerea dumneavoastră, nu i s‑ar potrivi deloc această gândire?
— Nu.
— În acea seară, reluă Jessop, nu s‑a întors la hotel. Atât cât s‑a putut stabili, nu a părăsit Franţa, asta cel puţin folosindu‑se de propriul lui paşaport. E posibil să fi avut un altul?
— Un altul? Ce să facă cu el?
— Nu aţi văzut niciodată la el vreun paşaport cu un alt nume decât al său?
— Niciodată! Şi niciodată, adăugă ea animându‑se brusc, n‑o să mă faceţi să cred ceea ce gândiţi dumneavoastră cu toţii, că ar fi plecat din propria‑i voinţă. I s‑a întâmplat ceva. Sau, ei bine, şi‑a pierdut memoria!
— Se purta frumos?
— Foarte frumos. Deoarece lucra mult, era câteodată obosit, dar sănătatea sa era perfectă.
— Nu aţi avut impresia că ar fi îngrijorat sau deprimat?…
— Niciodată!
Ea scoase batista din poşetă. Degetele‑i tremurau.
— Este îngrozitor! strigă ea, cu o voce spartă. S‑ar spune că trăiesc un vis urât. Niciodată nu a absentat fără să mă fi prevenit. I s‑a întâmplat ceva, sunt sigură! A fost răpit sau a fost ucis! Este o idee care mă revoltă, dar, cu cât mă gândesc la ea cu atât sunt mai convinsă că la ora actuală este mort!
— Să vedem! protestă Jessop… Este o ipoteză pe care n‑o justifică nimic. Dacă aţi avea dreptate, de mult i s‑ar fi găsit corpul!
— Nu e sigur! Se poate foarte bine să fi fost aruncat în apă sau să fi fost împins într‑o canalizare. La Paris, totul este posibil.
— Pot să vă garantez, doamnă, că Parisul este un oraş unde poliţia e bine organizată.
Încetând să‑şi tamponeze ochii cu batista, ea replică agresiv:
— Ideea dumneavoastră o cunosc, dar vă înşelaţi. Tom nu era omul care să trădeze, sau să vândă secrete. Nu era comunist. În viaţa sa nu era nimic de ascuns.
— Care erau ideile sale politice?
— În Statele Unite era democrat, cred. Aici, a votat cu laburiştii. Dar nu‑l interesa politica. Era un om de ştiinţă, atâta tot. Şi un mare savant! adăugă ea, dispreţuitor.
— Exact, spuse Jessop. Un mare savant… Asta‑i toată afacerea!
Se poate foarte bine să i se fi făcut oferte considerabile pentru a‑l face să se decidă să părăsească Anglia şi să meargă să lucreze în altă parte.
— Fals! spuse ea indignată şi continuă: este tocmai ceea ce jurnalele ar vrea să facă să se creadă şi ceea ce credeţi chiar dumneavoastră! Dar nu este adevărat! Niciodată nu ar fi plecat fără să‑mi spună, unde merge sau să‑mi spună destule, pentru ca eu să pot bănui.
[1] greyhound = ogar (rasă de câine).
