AnnaE
#0

Miss Marple 13 probleme de Agatha Christie

Clubul de marţi seara

– Mistere nerezolvate...

Raymond West scoase un nor de fum şi repetă cuvintele cu un soi de plăcere deliberată.

– Mistere nerezolvate...

Privi în jur cu mulţumire. Camera era veche, cu traverse late, negre de‑a lungul tavanului şi mobilată cu piese vechi care‑i aparţinuseră de la început. De aici privirea mulţumită a lui Raymond West. De profesiune era scriitor şi‑i plăcea ca atmosfera să n‑aibă hibe. Casa mătuşii sale Jane fusese întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă în faţă. Avea un şal de dantelă neagră şi o bonetă neagră, tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. Tricota ceva alb, moale din lână. Ochii săi de un albastru pal, binevoitori şi tandri îl priveau pe nepot şi pe musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriţei Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns şi ochi verzi, ciudaţi, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei şi domnul Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscăţiv, cu ochelari, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss Marple le acordă un moment de atenţie tuturora, după care se reîntoarse la tricotat, zâmbind uşor.

Domnul Petherick tuşi ca, de obicei, când îşi prefaţa remarcile.

– Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha, - şi ce‑i cu ele?

– Nu‑i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi place doar sunetul cuvintelor şi felul cum le pronunţă el.

Raymond West îi aruncă o privire de reproş, la care ea îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă.

– Este un farsor, nu‑i aşa, Miss Marple? întrebă ea. Sunt sigură că ştiţi asta.

Miss Marple îi zâmbi cu blândeţe, dar nu‑i răspunse.

– Viaţa însăşi este un mister nerezolvat, comentă clericul pe un ton grav.

Raymond se ridică în scaun şi‑şi dădu la o parte ţigara cu un gest impulsiv.

– Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s‑au întâmplat şi nimeni nu le‑a explicat vreodată.

– Ştiu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o experienţă foarte ciudată ieri dimineaţă. A cumpărat aproape trei sute de grame de creveţi curăţaţi de la magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine şi când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveţii la ea. S-a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar creveţii ăştia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul ieşit din comun.

– O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, grav.

– Există, desigur, tot felul de explicaţii posibile, continuă Miss Marple, obrajii îmbujorându‑i-se de emoţie. De exemplu, altcineva...

– Dragă mătuşă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu m‑am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la crime şi dispariţii, tipul de lucruri despre care sir Henry ne‑ar putea povesti acum dacă ar vrea.

– Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre cazurile mele.

Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la Scotland Yard.

– Îmi închipui că rămân o mulţime de crime şi alte chestii de astea nerezolvate de poliţie, interveni Joyce Lempriere.

– Cred că e un lucru subînţeles, opină domnul Petherick.

 – Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îţi trebuie ca să reuşeşti să rezolvi cel mai bine un mister? Ne gândim cel mai adesea că obişnuiţii detectivi de la poliţie duc lipsă de imaginaţie.

– Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry pe un ton rece.

– Cred că aveţi nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru psihologie şi imaginaţie trebuie să vă adresaţi scriitorului...

Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta rămase serios.

– Arta de a scrie îţi oferă posibilitatea de introspecţie în natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive pe care omul obişnuit le ignoră.

– Ştiu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl lăudă Miss Marple. Dar chiar eşti convins că oamenii sunt atât de nesuferiţi după cum îi înfăţişezi?

– Dragă mătuşă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte Cel de Sus dacă aş putea să le zdruncin în vreun fel.

– Am vrut să zic, se încruntă puţin Miss Marple, în timp ce‑şi număra ochiurile de pe andrea, că mulţi oameni nu mi se par nici răi, nici buni, ci doar foarte proşti.

Domnul Petherick tuşi ca de obicei:

– Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanţă imaginaţiei? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care noi, avocaţii, îl cunoaştem prea bine. Pentru a putea păstra dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, cum sunt - acestea compun singura metodă logică de a ajunge la adevăr. Din propria mea experienţă mai confirm că e şi singura care dă rezultate.

– Ei, nu spune! exclamă Joyce, dând din cap indignată. Pariez că v‑aş putea întrece pe toţi. Sunt nu numai femeie şi puteţi spune ce vreţi, dar femeile au intuiţie care le lipseşte bărbaţilor - dar şi pictoriţă. Văd lucruri pe care voi nu le vedeţi. Şi apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot felul de tipuri şi personaje. Cunosc viaţa aşa cum draga noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s‑o înfrunte aici.

– E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă lucruri foarte dureroase şi triste.

– Îmi daţi voie? le întrerupse dr. Pender zâmbind. Ştiu că e la modă astăzi să‑i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar nouă ni se spun intimităţi, cunoaştem o parte a caracterului care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur.

– De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce‑ar fi dacă am forma un club? Ce este astăzi? Marţi? O să‑l numim „Clubul de marţi seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână şi fiecare, pe rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl cunoaşte personal şi îi ştie, desigur, şi soluţia. Câţi suntem? Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim şase.

– Pe mine m‑ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple.

Joyce fu uşor surprinsă, dar îşi ascunse repede uimirea:

– Ar fi minunat, Miss Marple. N-am ştiut că vrei să intri în joc.

– Cred c‑ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai ales atâţia gentlemeni inteligenţi de faţă. Mă tem că nu sunt prea deşteaptă, dar trăind atâţia ani în St. Mary Mead am început să cunosc firea omenească.

– Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie.

– Cine începe? întrebă Joyce.

– Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins de clasa lui sir Henry...

Nu‑şi termină fraza, înclinând politicos capul în direcţia acestuia.

Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se aşeză picior peste picior şi începu.

– Mi‑e puţin cam greu să aleg problema pe care o doriţi, dar, dacă stau şi mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce ar satisface condiţiile impuse. Trebuie să fi observat câte ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar s‑a întâmplat ca soluţia să‑mi pice pe birou acum câteva zile.

Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopţii, toţi trei s‑au simţit rău, aşa încât un doctor a fost chemat în grabă. Doi şi‑au revenit, al treilea a murit.

– Aha! exclamă Raymond, ca şi cum se edificase asupra subiectului.

– Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau foarte simple. S-a considerat că decesul s‑a datorat otrăvirii cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens şi victima îngropată. Dar lucrurile nu s‑au rezumat la asta.

Miss Marple încuviinţă din cap:

– Bineînţeles că a început să se vorbească, aşa se întâmplă de obicei.

Attachments