Misterioasa pace sufleteasca de Agatha Christie

CARTEA ÎNTÂI

 

                                  Capitolul I

 

1.

 

Ann Prentice stătea pe peronul gării Victoria fluturându-şi mâna.

Trenul o luă din loc cu o serie de zdruncinături puter­nice, capul brunet al lui Sarah dispăru şi Ann Prentice porni agale în lungul peronului spre ieşire.

Draga de Sarah, ce dor avea să-i fie de ea... Fireşte că erau doar trei săptămâni... Dar apartamentul avea să pară atât de pustiu... Doar ea şi Edith - două femei între două vârste, plicticoase...

Sarah era atât de vioaie, atât de plină de viaţă, atât de hotărâtă în toate... Şi totuşi nu era decât un copil scump, cu părul negru...

Ce groaznic! Ce mod de a gândi! Cât de cumplit de su­părată ar fi Sarah! Singurul lucru asupra căruia Sarah - şi toate fetele de vârsta ei - părea să insiste era o atitudine de indiferenţă nonşalantă din partea părinţilor lor. „Fără tapaj, mamă”, spuneau ele apăsat.

Acceptau, desigur, tributul în natură. Să li se ducă hainele la curăţătorie, să li se aducă şi, de regulă, să se plă­tească în locul lor. Să li se dea telefoanele dificile. („Dacă o suni tu pe Carol, va fi mult mai simplu, mamă.) Să se strângă necontenita dezordine din urma lor. („Iubito, zău că aveam de gând să strâng. Dar pur şi simplu a trebuit să mă grăbesc.”)

„Când eram eu tânără”, reflectă Ann...

Gândurile i se întoarseră în trecut. Căminul ei fusese un cămin de modă veche. Mama ei avea peste patruzeci de ani când se născuse ea, tatăl ei era şi mai în vârstă, cu cinci­sprezece sau şaisprezece ani mai mare ca mama ei. Casa fusese ţinută cum îi plăcea tatălui său.

Afecţiunea nu fusese un lucru de la sine înţeles - ea fusese exprimată. „Puiul tatei!” „Vrei să-ţi aduc ceva, mamă scumpă?”

Ordinea în casă, comisioanele, invitaţiile şi scrisorile cu caracter de societate erau lucruri de care Ann se ocupase ca de ceva absolut firesc. Fiicele existau pentru a-şi servi părinţii, nu invers.

În timp ce trecea pe lângă standul cu cărţi, Ann se în­trebă pe neaşteptate: „Cum era mai bine?”

Surprinzător, nu părea o întrebare uşoară.

Plimbându-şi privirea peste publicaţiile de pe stand (ceva de citit diseară în faţa focului) ajunse la neaşteptata concluzie că asta nu conta cu adevărat. Toată treaba era o convenţie, nimic mai mult. La fel ca folosirea argoului. Într-o vreme se spunea că lucrurile erau „grozave”, apoi că erau „de-a dreptul divine”, după aceea că erau „minunate” şi că erai „înnebunit” după un lucru sau altul.

Copiii îi serveau pe părinţi, sau părinţii îi serveau pe copii - asta nu avea nici o importanţă în faţa vitalei relaţii subînţelese între două persoane. Între Sarah şi ea, era în­credinţată Ann, exista o iubire adevărată şi profundă. Dar între ea şi mama ei? Privind înapoi se gândi că sub afecţiunea de suprafaţă existase, de fapt, acea indiferenţă amabilă şi nonşalantă care era la modă în ziua de azi.

Zâmbind în sinea ei, Ann cumpără un Pinguin, o carte pe care ţinea minte că o citise cu câţiva ani în urmă şi îi plă­cuse. Poate că acum putea să pară un pic sentimentală, dar asta nu conta întrucât Sarah nu avea să fie acasă...

Ann se gândi: „O să-mi fie dor de ea - bineînţeles că o să-mi fie dor de ea - dar va fi parcă mai linişte...”

Îşi spuse: „Şi pentru Edith va însemna odihnă, întotdeauna se supără când planurile se schimbă şi mesele se modifică.”

Căci Sarah şi prietenele ei erau mereu într-un con­tinuu du-te-vino şi telefoane şi schimbări de program.

„Dragă mamă, nu putem să luăm masa mai devreme? Vrem să mergem la film”. „Tu eşti, mamă? Te-am sunat să-ţi spun că n-am să vin la masă”.

Pentru Edith, credincioasa servitoare care era la ei de peste douăzeci de ani, era enervant să facă de trei ori munca pe care se aştepta să o facă o dată.

După cum se exprima Sarah, Edith se făcea deseori acră.

Nu că Sarah n-ar putea s-o înmoaie pe Edith oricând voia. Oricât bombănea şi se încrunta Edith, în realitate o adora pe Sarah.

Avea să fie foarte linişte doar cu Edith. Linişte... O ciu­dată senzaţie de răceală o făcu pe Ann să se înfioare. Îşi zise: „De acum, numai linişte...” O linişte care se întindea vag spre bătrâneţe şi cobora în moarte. Nimic la care să mai speri.

„Dar ce mai vreau?” se întrebă ea: „Am avut totul. Iubire şi fericire cu Patrick. Un copil. Am avut tot ce-am vrut de la viaţă. Acum... s-a terminat. Acum Sarah va prelua şta­feta. Se va mărita, va avea copii. Am să fiu bunică”.

Zâmbi în sinea ei. Avea să-i placă să fie bunică. Îşi imagină nişte copii frumoşi şi neastâmpăraţi, copii lui Sarah. Băieţei năzdrăvani cu părul negru, rebel, al lui Sarah, fetiţe durdulii. Avea să le citească, să le spună poveşti...

Zâmbi în faţa perspectivei, dar senzaţia de răceală mai era încă acolo. Măcar de-ar fi trăit Patrick! Vechea mâhnire rebelă se redeşteptă. Trecuse atât de mult - Sarah avea doar trei ani pe atunci - atât de mult încât pierderea şi chinul se vindecaseră. Acum se putea gândi cu blândeţe la Patrick, fără strângere de inimă. Tânărul şi impetuosul ei soţ pe care îl iubise atât de mult era acum o amintire venită de undeva, departe, din trecut.

Dar astăzi răzvrătirea se redeşteptă cu forţe noi. Dacă Patrick ar mai fi trăit încă, Sarah ar fi plecat de la ei - în Elveţia pentru sporturile de iarnă, la un soţ şi un cămin la timpul cuvenit - dar ea şi Patrick ar fi fost împreună, mai bătrâni, mai liniştiţi, dar împărţind împreună suişurile şi coborâşurile vieţii. N-ar mai fi fost singură...

Ann Prentice ieşi în aglomeraţia din faţa gării. Îşi zise: „Ce sinistru arată autobuzele alea roşii aliniate ca nişte mici monştri care aşteaptă să fie hrăniţi!” în mod fantastic, păreau să aibă o viaţă a lor - o viaţă care era, poate, ostilă creatorului lor, Omul.

Ce agitată, zgomotoasă şi aglomerată era lumea, toţi într-un continuu du-te-vino, grăbindu-se, zorindu-se, dis­cutând, râzând, plângându-se, împărţind saluturi şi formule de bun rămas!

Şi brusc, încă o dată, simţi acea strângere de inimă rece - senzaţia de singurătate.

Îşi zise: „Era timpul ca Sarah să plece... devin prea dependentă de ea. Probabil că o fac şi pe ea prea dependentă de mine. Nu trebuie să fac asta. Nu trebuie să te agăţi de cei tineri, să-i opreşti să-şi ducă propria viaţă. Ar fi o răutate - o adevărată răutate...”

Ea trebuia să se estompeze, să rămână în umbră, s-o încurajeze pe Sarah să-şi facă propriile planuri, proprii prieteni.

Iar apoi zâmbi, pentru că, de fapt, nu era deloc nevoie ca Sarah să fie încurajată. Sarah avea prieteni cu duiumul şi tot timpul îşi făcea planuri, alergând de colo-colo plină de încredere şi voie bună. Îşi adora mama, dar o trata cu o su­perioritate blajină, ca pe cineva căruia îi erau negate înţelegerea şi participarea din cauza vârstei înaintate.

Cât de bătrână îi părea lui Sarah vârsta de patruzeci şi unu de ani, în timp ce lui Ann îi trebuia un adevărat efort ca să-şi întipărească în minte că era între două vârste! Nu că ar fi încercat să ţină timpul în loc. Abia dacă se machia, iar hainele ei încă mai aveau acel aer uşor de ţară al unei tinere gospodine venită la oraş - fuste şi jachete cuminţi şi de bun gust şi un mic şirag de perle veritabile.

Ann oftă. „Nu-mi dau seama de ce sunt atât de proastă, îşi spuse ea cu glas tare. Probabil doar pentru că am văzut-o pe Sarah plecând”.

Cum spuneau francezii? Partir, c ’est mourir un peu...^[1]

Da, asta era adevărat... Sarah, dusă departe de acel tren important şi pufăitor, era, deocamdată, moartă pentru mama ei.

O senzaţie plăcută înlocui răceala pe care o simţise puţin mai înainte în ea. De acum putea să aleagă când să se scoale, ce să facă, putea să-şi planifice ziua. Putea să se ducă devreme la culcare, cu mâncarea pe tavă, sau să iasă la un teatru sau la un cinematograf. Sau putea să ia un tren şi să plece la ţară, să hoinărească... să se plimbe prin pădure şi să admire cerul albastru întrezărit printre modelele complicate ale crengilor copacilor...

Fireşte, şi până acum ar fi putut face oricând aceste lucruri. Dar când doi oameni locuiesc împreună, există ten­dinţa ca viaţa să se înscrie într-un şablon. Ann se bucurase în mare măsură, la mâna a doua, de vioaiele veniri şi plecări ale lui Sarah.

Fără îndoială, era foarte amuzant să fii mamă. Era ca şi cum ţi-ai fi trăit din nou viaţa, scutită de o mare parte din amărăciunile tinereţii. Întrucât ştiai cât de puţin contau unele lucruri, puteai zâmbi cu indulgenţă în faţa crizelor apărute.

„Dar, zău, mamă”, spunea Sarah cu intensitate, „este cumplit de grav. Nu trebuie să zâmbeşti. Nadia consideră că e în joc viitorul ei!”.

Dar la patruzeci şi unu de ani ai învăţat că foarte rar viitorul tău e în joc. Viaţa e mult mai elastică şi rezistentă decât ai crezut odată.

În timp ce lucrase pe o ambulanţă pe vremea războiu­lui, Ann îşi dăduse seama, pentru prima dată, ce mult contau mărunţişurile vieţii. Micile invidii şi gelozii, micile plăceri, un guler care te supără, o bătătură într-un pantof strâmt - toate acestea aveau o valoare imediată şi ţi se păreau mult mai importante decât marele fapt că puteai să fii ucis în orice moment. Ăsta ar fi trebuit să fie un gând solemn şi copleşitor, dar în realitate te obişnuiai repede cu el, şi ţi se impuneau lucrurile mărunte, poate pentru că, în străfundul minţii, exista ideea că era foarte puţin timp. Şi Ann mai învăţase ceva. Învăţase cât de inconsistentă era firea omului, şi cât de dificil era să cataloghezi oamenii ca „buni” sau „răi”, aşa cum fusese ea înclinată să facă înainte. Văzuse dovezi de curaj incredibil în salvarea unei victime, iar apoi îl văzuse pe acelaşi individ care îşi riscase viaţa coborându-se la un furt meschin de la individul pe care tocmai îl salvase.

Oamenii, de fapt, nu erau deloc dintr-o bucată.

Stând nehotărâtă pe bordura trotuarului, Ann fu readusă la realitate de scrânşnetul frânelor unui taxi. Ce trebuia să facă acum, în momentul de faţă?

Toată dimineaţa, mintea îi fusese ocupată cu plecarea lui Sarah în Elveţia. Diseară avea să cineze cu James Grant. Dragul de James, întotdeauna atât de amabil şi grijuliu! „Ai să fii un pic desumflată de plecarea lui Sarah. Hai să ieşim şi să petrecem puţin”. Într-adevăr, era foarte drăguţ din partea lui James. Numai bine ca Sarah să râdă şi să-l numească pe James „straşnicul tău iubit, scumpo”. James era un dulce. Uneori poate că îţi era cam greu să-ţi menţii atenţia concen­trată când îţi depăna una din lungile şi divagantele lui poveşti, dar îi plăcea tare mult să le spună şi, în definitiv, când cunoşti pe cineva de douăzeci şi cinci de ani, măcar atâta poţi să faci - să-l asculţi cu bunăvoinţă.

Ann se uită la ceas. Ar fi putut merge la Magazinele Armatei şi Marinei. Edith voise câteva lucruri pentru bucătărie. Hotărârea asta îi rezolvă problema de moment. Dar tot timpul cât examină tigăile şi întrebă de preţuri, fu conştientă de panica aceea ciudată şi rece din fundul minţii ei.

În cele din urmă, dintr-un impuls, intră în cabina tele­fonică şi formă un număr.

— Aş putea vorbi cu Doamna^[2] Laura Whitstable, vă rog?

— Cine întreabă?

— Doamna Prentice.

— Un moment, doamnă Prentice.

Urmă o pauză, apoi un glas profund şi sonor rosti:

— Ann?

— Oh, Laura, ştiu că n-ar fi trebuit să te sun la ora asta, dar tocmai am condus-o pe Sarah la gară şi mă între­bam dacă eşti foarte ocupată azi...

Glasul spuse cu hotărâre:

— Mai bine vino să iei prânzul cu mine. Pâine de secară şi lapte bătut. Îţi convine?

— Îmi convine orice. Eşti un înger.

— Te aştept. Unu şi un sfert.

 

2.

 

 

Era unu şi un minut când Ann plăti taxiul în Harley Street şi sună la uşă.

Competentul Harkness deschise uşa, zâmbi de bun ve­nit şi spuse:

— Vreţi să mergeţi direct sus, doamnă Prentice? Doamna Laura s-ar putea să mai întârzie câteva minute.

Sufrageria casei era acum cameră de aşteptare, iar etajul de sus al casei înalte era transformat într-un apartament confortabil. În camera de zi era aşternută o masă mică pentru prânz. Camera în sine semăna mai degrabă cu camera unui bărbat, nu a unei femei. Scaune largi şi confortabile, o mulţime de cărţi, unele stivuite pe scaune, draperii din catifea de bună calitate, în culori vii.

Ann nu trebui să aştepte mult. Precedată de glasul ei ca de un flaut triumfător, doamna Laura intră şi îşi sărută cu căldură musafira.

Laura Whitstable era o femeie de şaizeci şi patru de ani. Avea acel aer pe care îl degajă regalitatea sau persona­jele publice bine cunoscute. Totul la ea era ceva mai mult decât mărimea naturală - glasul, nasul ca un cioc de pasăre.

— Încântată să te văd, draga mea copilă, bubui ea. Arăţi foarte bine, Ann. Văd că ţi-ai cumpărat un bucheţel de violete. Înţeleaptă alegere. Este floarea care îţi seamănă cel mai mult.

— Violetele care se strâng? Zău aşa, Laura!

— Dulceaţa toamnei, bine ascunsă de frunze.

— Asta nu-ţi seamănă deloc, Laura. De obicei eşti atât de dură!

— Consider că merită, dar uneori e un adevărat efort. Să mâncăm imediat. Bassett, unde e Bassett? Ah, iată-te. Ai să te bucuri să auzi, Ann, pentru tine s-a pregătit un porum­bel. Şi un pahar de vin alb.

— Oh, Laura nu trebuia. Lapte bătut şi pâine de secară ar fi fost foarte bine.

— Laptele bătut abia îmi ajunge mie. Hai, ia loc. Aşadar Sarah a plecat în Elveţia? Pentru cât timp?

— Trei săptămâni.

— Foarte drăguţ.

Colţuroasa Bassett părăsi camera. Sorbindu-şi paha­rul de lapte bătut cu evidentă încântare, Laura spuse cu agerime:

— O să-ţi fie dor de ea. Dar nu m-ai sunat şi ai venit aici ca să-mi spui asta. Ei, haide, Ann. Povesteşte-mi. Nu avem prea mult timp. Ştiu că ţii la mine, dar când lumea mă sună şi îmi vrea imediat compania, asta se datorează de obi­cei înţelepciunii mele superioare.

— Mă simt oribil de vinovată, spuse Ann.

— Prostii, draga mea. De fapt, e un compliment.

Ann spuse pe nerăsuflate:

— Oh, Laura, sunt o proastă, ştiu! Dar am intrat într-un fel de panică. Mă simt... mă simt teribil de singură.

— D-da, înţeleg...

— Nu e vorba doar de atât...

Laura Whitstable dădu din cap; ochii ei cenuşii şi isteţi o urmăreau calmi pe Ann.

Ann spuse încetişor:

— Pentru că, la urma urmei, omul este întotdeauna singur...

— Ah, aşadar ai descoperit asta? Fireşte, mai devreme sau mai târziu, omul descoperă asta, şi foarte curios, de regulă are un şoc. Câţi ani ai, Ann? Patruzeci şi unu? O vârstă foarte bună pentru această descoperire. Dacă o faci când e prea târziu, poate fi distrugătoare. Dacă o faci când eşti prea tânăr, îţi trebuie mult curaj ca să admiţi faptul.

— Te-ai simţit vreodată cu adevărat singură, Laura? întrebă curioasă Ann.

— Oh, da. Mi s-a întâmplat când aveam douăzeci şi şase de ani - chiar în mijlocul unei întruniri de familie cu un caracter cât se poate de afectuos. M-a uimit şi m-a înspăimântat - dar am acceptat faptul. Niciodată să nu negi adevărul. Trebuie să accepţi că avem un singur tovarăş pe lumea asta, un tovarăş care ne însoţeşte din leagăn până la mormânt - propriu nostru eu. Fii în relaţii bune cu acest to­varăş - învaţă să trăieşti cu tine însăţi. Asta-i răspunsul. Şi nu întotdeauna e simplu.

Ann oftă.

— Simt că viaţa nu are nici un rost - pur şi simplu o înşiruire de ani, fără nimic care să-i umple. Oh, presupun că sunt o femeie inutilă şi proastă...

— Ei hai, păstrează-ţi bunul simţ. Ai făcut o treabă bună în timpul războiului, eficientă, deşi nu spectaculoasă, ai crescut-o pe Sarah, învăţând-o bunele maniere şi să se bucure de viaţă, şi, în felul tău liniştit, tu însăţi te bucuri de viaţă. Toate astea sunt foarte satisfăcătoare. De fapt, dacă ai veni în camera mea de consultaţii, te-aş trimite la plimbare fără ca măcar să-ţi iau taxă - or eu sunt o bătrână moartă după bani.

— Laura dragă, eşti foarte reconfortantă. Însă cred, zău că da, cred că ţin prea mult la Sarah.

— Aiurea!

— Mi-e cumplit de frică să nu devin una din acele mame posesive care efectiv îşi mănâncă puiul.

Laura spuse sec: