Misterul apartamentului ieftin de Agatha Christie
Aşa cum v-am povestit, cercetările lui Poirot pornesc de obicei de la stabilirea unui delict bine definit, fie el crimă ori furt, după care, printr-un proces de deducţie logică, se ajunge la triumful soluţiei finale. Acum sunt tocmai pe cale să vă relatez un remarcabil şir de evenimente care, începând cu incidentele aparent banale ce au atras atenţia lui Poirot, au dus la întâmplările sinistre cu care s-a încheiat un caz cât se poate de neobişnuit.
Petrecusem seara cu un vechi prieten al meu, Gerald Parker. În afară de gazdă şi de mine, se mai aflau acolo încă vreo şase persoane, iar discuţia ajunse, aşa cum era sortit să se întâmple mai curând sau mai târziu oriunde se afla Parker, la subiectul vânătorii de locuinţe la Londra. Casele şi apartamentele erau hobby-ul aparte al lui Parker. De la sfârşitul războiului, ocupase cel puţin şase apartamente şi căsuţe diferite. Abia se instala undeva, că dădea pe neaşteptate peste un alt chilipir şi-şi făcea imediat bagajele. Mutările lui erau aproape întotdeauna însoţite de un oarecare câştig pecuniar, deoarece avea o minte ascuţită în afaceri, dar nu dorinţa de a scoate bani, ci dragostea pură pentru acest sport îl punea de fapt în mişcare. L-am ascultat un timp pe Parker cu respectul novicelui pentru expert. Apoi veni rândul nostru, dezlănţuind un adevărat turn Babel de voci. În cele din urmă, i se dădu cuvântul doamnei Robinson, o tânără încântătoare ce se afla acolo cu soţul ei. Nu-i mai văzusem niciodată, deoarece Robinson era doar o cunoştinţă de dată recentă a lui Parker.
— Fiindcă tot veni vorba despre apartamente, spuse ea, aţi auzit de norocul nostru, domnule Parker? Am obţinut un apartament… În sfârşit! În complexul de blocuri Montagu.
— Păi, făcu Parker, eu am spus întotdeauna că se găsesc apartamente berechet… Dacă ştii să oferi preţul!
— Bine, dar ăsta nu e preţ. E ieftin ca braga. 80 de lire pe an.
— Dar… Blocul Montagu este chiar în apropiere de Knightsbridge, nu? O clădire mare şi impunătoare. Sau poate vorbiţi de vreo rudă săracă cu acelaşi nume de undeva de la mahala?
— Nu, e chiar cel de lângă Knightsbridge. Tocmai de-aceea zic că e minunat.
— Ăsta e cuvântul! Minunat! Un miracol fără doar şi poate! Dar trebuie să aibă o chichiţă. Aţi plătit, presupun, o recompensă mare.
— N-am plătit nici o recompensă!
— Nici o recom… O, vai, să-mi ţină cineva capul! Gemu Parker.
— Însă trebuie să cumpărăm mobila, continuă doamna Robinson.
— Aha! Se zbârli Parker. Ştiam eu că trebuie să fie o chichiţă.
— Contra 50 de lire. Şi e frumos mobilat.
— Renunţ, zise Parker. Probabil că actualii chiriaşi sunt şi nebuni şi filantropi.
Doamna Robinson părea puţin îngrijorată… Fruntea i se încreţi între sprâncenele gingaşe.
— Este într-adevăr ciudat, nu? Credeţi cumva că apartamentul e bântuit de stafii?
— N-am auzit niciodată de un apartament bântuit de stafii, declară Parker hotărât.
— Nuu? Doamna Robinson nu se arătă deloc convinsă. Însă au existat câteva lucruri în toată afacerea asta care m-au frapat şi mi s-au părut… Ă.ciudate.
— Ca de exemplu… Am sugerat eu.
— Aha, exclamă Parker, i-am incitat atenţia expertului nostru în criminalistică. Descărcaţi-vă tolba în faţa lui, doamnă Robinson, Hastings e un maestru al descâlcirii misterelor.
Am râs jenat, dar nu întrutotul supărat de rolul care mi se atribuise.
— O, nu-i nimic chiar straniu, căpitane Hastings, însă când m-am dus la agenţii imobiliari Stosser & Paul – pe care nu-i mai abordasem pentru că se ocupau numai de apartamentele scumpe din Mayfair, dar m-am gândit totuşi că n-ar fi rău – nu ne-au oferit decât case la patru-cinci sute pe an sau cu recompense enorme; apoi, exact când voiam să plecăm, ne-au pomenit de un apartament cu 80, dar ne-au spus că se îndoiesc că are vreun rost să ne ducem până acolo pentru că-l aveau înregistrat de mai mult timp şi trimiseseră atât de mulţi oameni să-l vadă, că era aproape sigur adjudecat – „înşfăcat”, după cum s-a exprimat funcţionarul – numai că oamenii sunt atât de nerecunoscători că nu-i mai anunţă dacă l-au luat, şi-atunci ei continuă să-l recomande, iar lumea se enervează să fie trimisă într-un loc care fusese, poate, închiriat de mult.
Doamna Robinson se opri să-şi tragă răsuflarea foarte necesară, apoi continuă:
— I-am mulţumit şi i-am spus că, deşi probabil n-are sens, am dori totuşi o trimitere pentru orice eventualitate. Am luat imediat un taxi până acolo, pentru că, la urma urmei, nu se ştie niciodată. Apartamentul 4 era la etajul al doilea şi chiar pe când aşteptam liftul, Elsie Ferguson, o prietenă de-a mea, căpitane Hastings, care şi ea aleargă după un apartament, cobora grăbită, scările. „Ţi-am luat-o o dată înainte, draga mea, a spus ea. Dar fără folos. A fost deja închiriat”. Asta părea sfârşitul, dar, aşa cum a spus John, apartamentul era foarte convenabil, aşa că ne puteam permite să oferim mai mult şi poate dacă adăugam şi o recompensă… E groaznic să faci aşa ceva, desigur, şi chiar mi-e ruşine să vă spun, dar ştiţi ce înseamnă goana după locuinţă.
Am asigurat-o că eram foarte conştient că în lupta pentru locuinţă partea mai josnică a firii umane triumfa adesea asupra celei nobile şi că se aplica întotdeauna regula bine cunoscută a luptei pentru supravieţuire.
— Aşa că am urcat şi, n-o să vă vină să credeţi, dar apartamentul nu era deloc închiriat. Am fost conduşi de servitoare să-l vedem, apoi am vorbit cu stăpâna şi totul a fost aranjat pe loc. Luare în folosinţă imediată şi 50 de lire pentru mobilă. Am semnat contractul a doua zi, iar mâine ne mutăm!
Doamna Robinson se opri triumfătoare.
— Şi cum rămâne cu doamna Ferguson? Întrebă Parker. Să-ţi auzim deducţiile, Hastings.
— Evident, dragul meu Watson”, am citat uşor, s-a adresat la un alt apartament.
— Vai, căpitane Hastings, ce isteţime! Strigă doamna Robinson cu admiraţie.
Aş fi dorit ca Poirot să fie de faţă. Câteodată am senzaţia că-mi subestimează capacităţile.
Întreaga afacere era destul de amuzantă, aşa că i-am expus-o în glumă lui Poirot a doua zi dimineaţă. Se arătă interesat şi mă chestiona îndeaproape cu privire la chiriile apartamentelor din diferite zone ale oraşului.
— Ce poveste curioasă, spuse el gânditor. Scuză-mă, Hastings, trebuie să fac o scurtă plimbare.
Când reveni, cam peste o oră, ochii îi scânteiau de o emoţie aparte. Îşi puse bastonul pe masă şi-şi perie calota pălăriei cu obişnuita-i grijă tandră înainte să vorbească.
— E bine, mon ami, că nu avem de rezolvat nici un caz în clipa de faţă. Ne putem astfel dedica în întregime acestei investigaţii.
— Despre ce investigaţie vorbeşti?
— Despre remarcabila ieftinătate a noului apartament al prietenei tale, doamna Robinson.
— Poirot, glumeşti!
— Sunt cât se poate de serios. Imaginează-ţi, prietene, că adevărata chirie c acelor apartamente este de 350 lire. M-am asigurat de acest lucru de la agenţii proprietarului. Şi totuşi acest anume apartament este închiriat sub preţ, cu numai 80 de lire. De ce?
— O fi ceva în neregulă cu el. Poate e bântuit de stafii, cum a sugerat doamna Robinson.
Poirot scutură din cap nemulţumit.
— Atunci ce ciudat că prietena ei îi spuse că apartamentul este închiriat, iar când ea urcă, ia te uită, lucrurile nu stau deloc aşa!
— Adică nu eşti de acord cu mine că cealaltă femeie s-a adresat, probabil, la alt apartament? Asta e singura soluţie posibilă.
— S-ar putea să ai dreptate în privinţa asta sau nu, Hastings. Rămâne faptul că mulţi alţi solicitanţi au fost trimişi să-l vadă,dar, în ciuda sumei derizorii, era încă pe piaţă când a sosit doamna Robinson.
— Asta dovedeşte că trebuie să aibă vreo hibă.
— Doamna Robinson n-a părut să observe nimic nelalocul lui. Foarte curios, nu-i aşa? Ţi-a făcut impresia unei femei cinstite, Hastings?
— Este o fiinţă încântătoare.
— Evident, de vreme ce te face incapabil să-mi răspunzi la întrebare. Atunci, descrie-mi-o!
