Misterul celor sapte cadrane de Agatha Christie
I. Despre sculatul devreme
Jimmy Thesiger, un tânăr drăguţ şi prietenos, cobora două câte două treptele somptuoasei reşedinţe Chimneys. Era atât de precipitat, încât se ciocni cu Tredwell, maiestosul majordom, care traversa holul cu un transport de cafea fierbinte. Datorită prezenţei de spirit şi măiestrei dibăcii a celui din urmă, coliziunea nu se soldă cu nici o catastrofă.
— Îmi pare rău, se scuză Jimmy. Ascultă, Tredwell, eu sunt ultimul?
— Nu, domnule. Domnul Wade nu a coborât încă.
— Bun, spuse Jimmy şi intră în camera micului dejun.
Camera era goală, cu excepţia gazdei lui, iar privirea ei plină de reproş îi dădu lui Jimmy acelaşi sentiment pe care-l încerca ori de câte ori privirea îi cădea pe peştii ţepeni de pe taraba vreunui negustor. Chiar, de ce dracu se uită aşa femeia asta la el? Să cobori fix la nouă jumătate, când stai la ţară, e o treabă care pur şi simplu n-are sens. Pentru mai multă exactitate, acum era unsprezece şi un sfert, ceea ce depăşea cu mult limita admisă, dar chiar şi aşa…
— Mă tem că am întârziat un pic, lady Coote. Poftim?
— Oh, nu contează, spuse lady Coote cu un glas melancolic.
De fapt, lumea care întârzia la micul dejun o supără foarte tare.
Şi asta pentru că, în primii ei zece ani de căsnicie, sir Oswald Coote (pe atunci doar "simplu Coote") făcea, ca s-o spunem pe şleau, un tărăboi de scula şi iadul în picioare, dacă masa de dimineaţă îi era servită chiar şi numai cu jumătate de minut peste ora opt. Lady Coote fusese instruită să considere lipsa de punctualitate ca pe un păcat de moarte, cu totul de neiertat. Iar obişnuinţa e a doua natură. În plus, era o femeie harnică şi nu putea să se abţină să nu se întrebe ce lucru bun puteau face tinerii aceştia pe lume dacă nu se sculau devreme. După cum, atât de des, le spunea sir Oswald reporterilor şi celorlalţi: "Succesul meu se datorează întrutotul obiceiul meu de a mă scula devreme, vieţii cumpătate şi metodei".
Lady Coote era o femeie masivă, frumoasă, de un gen care s-ar putea numi tragic. Avea ochii mari, îndureraţi şi un glas adânc. Orice pictor, în căutarea unui model pentru "Rachel jelindu-şi copiii"; ar fi angajat-o cu entuziasm. Ar fi făcut carieră şi în melodramă, bălăbănindu-se pe picioare prin ninsoare, în rolul de soţie adânc înşelată de un ticălos.
Arată de parcă ar fi avut în viaţa ei un secret cumplit de trist, şi totuşi, dacă e să spunem adevărul, lady Coote nu avusese absolut nici o problemă în viaţa ei, cu excepţia meteoricei ascensiuni spre prosperitate a lui sir Oswald. Ca fată, fusese veselă şi năbădăioasă, foarte îndrăgostită de Oswald Coote, tânărul ambiţios din magazinul de biciclete, vecin cu cel de articole de fierărie şi menaj al tatălui ei. Trăiseră foarte fericiţi, mai întâi în două camere, apoi într-o căsuţă, apoi într-o casă mai mare, apoi într-o succesiune de case de dimensiuni în continuă creştere, dar totdeauna la o distanţă rezonabilă, în perimetrul "Uzinei", până acum când sir Oswald dobândise o asemenea prestanţă, încât el şi "Uzina" nu mai erau independenţi şi fu o plăcere pentru el să închirieze cea mai mare şi magnifică reşedinţă disponibilă din întreaga Anglie. Chimneys era un lăcaş istoric şi, închiriindu-l de la Marchizul de Caterham, pentru doi ani, sir Oswald simţea că atinsese culmea ambiţiilor sale.
Lady Coote nu era chiar atât de fericită în privinţa asta. Ea era o femeie singuratică. Principala destindere a vieţii ei de tânără căsătorită fusese să stea la taclale cu "fata" şi, chiar când fata în casă fusese multiplicată de trei ori, conversaţia cu stafful ei domestic rămăsese tot principala distracţie a zilelor lady-ei Coote. Acum, cu o armată de servitoare, un majordom ca un arhiepiscop, câţiva lachei de proporţii impunătoare, un stol de slujnice pentru cărat cărbuni şi dereticat prin dependinţe, un bucătar şef străin înspăimântător, cu "temperament", şi o menajeră de proporţii imense, care scârţâia şi foşnea pe rând, când se mişca, lady Coote se simţea ca naufragiată pe o insulă pustie.
Acum oftă adânc şi ieşi pe uşa deschisă, spre marea uşurare a lui Jimmy Thesinger care, imediat, se mai servi zdravăn cu rinichi şi şuncă.
Lady Coote rămase, cu o tragică figură, câteva minute, pe terasă, apoi îşi făcu curaj să vorbească cu MacDonald, grădinarul şef, ce supraveghea cu ochi critic domeniul peste care domnea. Printre grădinarii şefi, MacDonald era foarte şef şi tot atât de prinţ. Îşi cunoştea locul… care era acela}de a domni. Şi domnea… despotic.
Lady Coote se apropie nervoasă de el.
— Bună dimineaţa, MacDonald.
— Bună dimineaţa, m'lady.
Vorbea cum trebuia să vorbească un grădinar şef – sobru, dar cu demnitate, ca un împărat la o înmormântare.
— Mă întrebam… am putea avea, diseară, la desert, nişte struguri din aceia târzii?
— Încă nu sunt gata de cules, răspunse MacDonald.
Vorbea amabil, dar ferm.
— Oh! rosti lady Coote, apoi îşi luă inima în dinţi. Dar ieri am fost în spatele casei şi am gustat unul şi mi s-a părut foarte bun.
MacDonald se uită la ea şi ea roşi. I se dădea de înţeles că îşi luase o libertate de neiertat. Categoric, fosta Marchiză de Caterham nu comisese niciodată o asemenea greşeală ca aceea de a intra în propria-i seră şi de a se servi cu struguri.
— Dacă-mi dădeaţi ordin, m'lady, s-ar fi tăiat un ciorchine şi v-ar fi fost trimis, spuse cu severitate MacDonald.
— Oh, mulţumesc. Da, data viitoare, aşa am să fac.
— Dar nici nu sunt cu adevărat buni de cules.
— Nu, murmură lady Coote, nu, presupun că nu. Mai bine să-i lăsam.
MacDonald păstră o tăcere impunătoare. Lady Coote îşi făcu încă o dată curaj.
— Vroiam să-ţi vorbesc despre porţiunea de pajişte din spatele grădinii de trandafiri. Mă întrebam dacă n-ar putea fi folosită ca teren de crichet. Sir Oswald e pasionat de jocul de crichet.
"Şi de ce n-ar fi?" îşi zise în gând Coote. Învăţase istoria Angliei. Oare sir Francis Drake şi nobilii săi însoţitori nu jucau o partidă de crichet când Armada fu semnalată? O ocupaţie cu adevărat de gentleman şi la care MacDonald nu putea obiecta în mod rezonabil. Însă îşi făcuse socoteala, fără să ţină cont de trăsătura predominantă a unui bun grădinar şef, aceea de a se opune la fiecare şi la toate sugestiile care i se făceau.
— Mă-ndoiesc că ar putea fi folosită pentru aşa ceva, spuse MacDonald vag.
Remarca lui avea o notă descurajatoare, dar adevăratul ei scop era s-o ademenească pe lady Coote spre propria-i nimicire.
— Dacă ar fi curăţată şi… ăă… cosită… şi… ăă… aşa mai departe continuă ea cu speranţă.
— Nţ! exclamă încetişor MacDonald. Asta nu se poate. Căci ar însemna să-l iau pe William de la graniţa de jos.
— Oh! spuse lady Coote cu îndoială. Cuvintele "graniţa de jos" nu-i transmiteau absolut nimic – cu excepţia unei vagi amintiri a unui cântec scoţian – dar era clar că pentru MacDonald reprezentau un obstacol de netrecut.
— Şi ar fi păcat, spuse MacDonald.
— Fireşte. Ar fi. Şi se întrebă de ce-l aproba cu atâta fervoare.
MacDonald o privi foarte aspru.
— Desigur, spuse el, dacă îmi ordonaţi, m'lady…
Şi o lăsă aşa. Însă tonul lui ameninţător fu prea mult pentru lady Coote. Capitulă pe loc.
— Oh, nu, spuse ea. Înţeleg la ce te referi, MacDonald. N-nu… e mai bine ca William să rămână mai departe la graniţa de jos.
— Aşa mă gândeam şi eu, m'lady.
— Da. Da, sigur.
— Mă gândeam că o să fiţi de acord.
— Oh, desigur, repetă lady Coote.
MacDonald îşi înfundă pe cap pălăria şi se îndepărtă.
Lady Coote oftă nefericită şi privi în urma lui. Jimmy Thesiger, bine îndestulat cu rinichi şi şuncă, veni lângă ea pe tarasă şi oftă în cu totul alt mod.
— Grozavă dimineaţă, nu? întrebă el.
— Zău? răspunse absentă lady Coote. Oh, da, presupun că e. N-am observat.
— Unde sunt ceilalţi? Cu barca pe lac?
— Aşa cred. Vreau să spun, nu m-ar mira să fie.
Lady Coote se întoarse şi intră brusc în casă. Tredwell tocmai examina ibricul cu cafea.
— Vai, spuse lady Coote. Domnul… domnul…
— Wade, m'lady?
— Da, domnul Wade. N-a coborât încă?
— Nu, m'lady.
— E foarte târziu.
— Da, m'lady.
— Vai! Presupun că va veni cândva, nu, Tredwell?
— Fără îndoială, m'lady. Ieri domnul Wade a coborât la unsprezece şi jumătate, m'lady.
Lady Coote se uită la ceas. Era douăsprezece fără douăzeci. O cuprinse un sentiment uman de milă.
— Grea soartă ai, Tredwell. Să strângi acum masa şi s-o pui din nou la ora unu.
— Sunt obişnuit cu felul de-a fi al tinerilor domni, m'lady.
Reproşul era demn, dar evident. Aşa ar fi putut admonesta un cardinal un turc sau un necredincios care, din nebăgare de seamă, ar fi comis un solecism, fără rea credinţă.
Lady Coote roşi, pentru a doua oară, în dimineaţa aceea. Dar interveni o binecuvântată întrerupere. Uşa se deschise şi un tânăr serios, cu ochelari, îşi vârî capul în cameră.
— Oh, aici eraţi lady Coote. Sir Oswald întreabă de dumneavoastră.
— Mă duc imediat la el, domnule Bateman.
Lady Coote ieşi în grabă.
Rupert Bateman, care era secretarul particular al lui sir Oswald, ieşi pe cealaltă uşă pe terasă, unde Jimmy Thesiger îşi pierdea încă vremea pe deplin mulţumit.
— 'Neaţa Pongo', spuse Jimmy. Cred că va trebui să mă duc să mă fac simpatic fetelor alea ale naibii. Vii?
Bateman scutură din cap şi, luând-o în lungul terasei, intră grăbit pe uşa bibliotecii. În spatele lui, Jimmy rânji mulţumit. El şi Bateman fuseseră colegi de şcoală. Pe atunci, Bateman era un băiat serios, cu ochelari, poreclit Pongo, fără absolut nici un motiv.
Pongo, reflectă Jimmy, rămăsese la fel de tâmpit ca şi atunci. Cuvinte ca "Viaţa e reală", "Viaţa trebuie luată în serios" păreau să fi fost scrise special pentru el.
Jimmy căscă şi o porni agale în jos, către lac. Fetele erau acolo, toate trei – exact tipul obişnuit de fete, două brunete, şi una blondă, toate cu părul scurt. Cea care chicotea cel mai tare se numea (credea el) Helen, pe alta o chema Nancy, iar celei de a treia din vreun anume motiv, i se zicea Socks. Cu ele erau cei doi prieteni ai lui, Bill Eversleigh şi Ronny Devereux, care erau angajaţi în calitate pur ornamentală la Foreign Office.
— Bună, spuse Nancy (sau poate Helen). E Jimmy. Unde-i… cum îl cheamă?
— Să nu spui că Gerry Wade încă nu s-a sculat, exclamă Bill Eversleigh. Trebuie făcut ceva cu el!
— Dacă nu are grijă, îşi va pierde complet micul dejun, într-o zi, şi, când o să coboare, o să găsească în loc prânzul sau ceaiul, rosti şi Ronny Devereux.
— E o ruşine, spuse fata numită Socks. Pentru că asta o supără tare pe lady Coote. Seamănă tot mai mult cu o găină care vrea să se ouă şi nu poate. E prea din cale-afară.
— Să-l dăm jos din pat, propuse Bill. Vino, Jimmy!
— Oh, să fim mai subtili, spuse fata numită Socks. Subtil era un cuvânt la care ţinea foarte mult. Îl folosea mai tot timpul.
— Eu nu-s subtil, spuse Jimmy. Nu ştiu cum e aia.
— Să ne gândim împreună şi să stabilim ceva pentru mâine dimineaţă, propuse vag Ronny. Ştiţi, să-l trezim la şapte. Îi băgăm în sperieţi pe cei ai casei. Lui Tredwell îi cad favoriţii falşi şi scapă ceainicul. Pe lady Coote o apucă istericalele şi leşină în braţele lui Bill – Bill fiind cărăuşul de forţă. Sir Oswald spune "Ha!" şi oţelul creşte cu un punct şi cinci optimi. Pongo îşi va manifesta emoţia aruncându-şi ochelarii pe podea şi călcând pe ei.
— Nu-l cunoşti pe Gerry, spuse Jimmy. Aş spune că doar apa suficient de rece ar putea să-l trezească… adică dacă-i destulă şi judicios aplicată. Dar şi aşa, se va întoarce pe partea cealaltă şi va adormi la loc.
— Oh, trebuie sa ne gândim la ceva mai subtil ca apa rece, spuse Socks.
— Bine, dar ce? întrebă pe faţă Ronny. Şi nimeni nu avu un răspuns pregătit.
— Ar trebui să fim în stare să ne gândim la ceva spuse Bill. Cine are cât de cât cap?
— Pongo, răspunse Jimmy. Şi uite-l, grăbit ca de obicei. Pongo a avut întotdeauna cap. Asta a fost nenorocirea lui încă din adolescenţă. Să-l băgăm şi pe Pongo în treaba asta.
Domnul Bateman ascultă răbdător expunerea oarecum dezlânată. Atitudinea lui era a unuia care abia se reţinea să nu-şi ia zborul. Găsi soluţia fără să piardă timp.
— Aş propune un ceas deşteptător, spuse el repede. Eu folosesc întotdeauna unul, de teamă că n-am să mă trezesc. Consider că ceaiul de dimineaţă, adus fără zgomot, uneori, nu reuşeşte să te deştepte.
Plecă în grabă.
— Un deşteptător. Ronny scutură din cap. Un deşteptător. Ar trebui o duzină ca să-l clintească pe Gerry Wade.
