Misterul de la Sittaford de Agatha Christie
Capitolul I
Maiorul Burnaby îşi trase galoşii, îşi strânse bine gulerul paltonului în jurul gâtului şi, după ce luă lanterna de pe etajeră, deschise cu grijă uşa vilei şi se strecură afară.
Pretutindeni era numai zăpadă – troiene uriaşe şi nesfârşite, răscolite de viscol. În ultimele patru zile ninsese masiv în întreaga Anglie, iar aici pe coline, la marginea Dartmoorului, nămeţii atinseseră în unele locuri o înălţime de peste un metru. În micuţul sat Sittaford, aflat dintotdeauna la capătul lumii, dar acum izolat cu desăvârşire, capriciile iernii constituiau o problemă dintre cele mai serioase.
Maiorul Burnaby era însă un om tare, pe care nimic nu‑l putea impresiona. Tuşi scurt de două ori, trase adânc aer în piept şi îşi croi hotărât drum prin zăpadă. Dealtfel nu mergea prea departe. Străbătu din câţiva paşi o străduţă întortocheată, ajunse în faţa unei porţi şi pătrunse în curte. După ce parcurse o alee curăţată cu grijă de zăpadă, se opri în faţa unei case impunătoare, de granit.
Uşa se deschise şi în prag apăru o cameristă îngrijit îmbrăcată. Maiorul îşi scoase paltonul şi galoşii, îşi desfăcu de la gât enormul său fular de modă veche şi păşi apoi în sufragerie, având deodată impresia că a pătruns într‑o altă lume.
Deşi era numai trei şi jumătate, perdelele fuseseră trase şi luminile aprinse, iar în cămin ardea vesel un foc uriaş şi strălucitor. Două femei în elegante rochii de după‑amiază se ridicară să‑l salute pe vajnicul militar.
— Sunt deosebit de încântată că aţi venit, domnule maior, spuse cea mai în vârstă dintre ele.
— Plăcerea este ele partea mea, doamnă Willett. Vă mulţumesc încă o dată pentru amabilitatea de a mă fi invitat.
Îşi strânseră mâinile.
— Domnul Garfield şi domnul Duke trebuie să sosească din moment în moment, continuă gazda. Domnul Rycroft mi‑a promis că vine şi dânsul, dar la vârsta sa este puţin probabil să se mai încumete să iasă pe o astfel, de vreme. Este într‑adevăr îngrozitor. Simţi că trebuie să faci cu orice preţ ceva pentru a‑ţi menţine buna dispoziţie. Violet dragă, mai pune, te rog, un lemn pe foc.
— Îmi permiteţi mie, domnişoară Violet? spuse maiorul ridicându‑se, plin de curtoazie, să îndeplinească dorinţa gazdei.
Puse cu precizie lemnul la locul potrivit şi se aşeza din nou în fotoliu. Studia încăperea pe furiş. Era uimitor gândea el, cum au reuşit aceste două femei să schimbe atmosfera camerei într‑un mod atât de simplu încât cu greu ai fi putut spune în ce consta inefabila schimbare.
Vila Sittaford fusese construită cu zece ani în urmă de Joseph Trevelyan, căpitan în Marina Regală, când acesta ieşise la pensie. Trevelyan era un om foarte înstărit şi dorise toată viaţa să locuiască în Dartmoor. În cele din urmă, alesese micuţul sat Sittaford. Satul nu era situat într‑o vale, ca în cele mai multe cazuri, ci cocoţat pitoresc pe umerii landei în umbra colinei Sittaford Beacon. Căpitanul Trevelyan cumpărase o suprafaţă mare de teren şi construise aici o vilă confortabilă pe care o înzestrase cu uzină electrică şi pompă de apă pentru a‑şi asigura toate comodităţile. Apoi, din spirit comercial, construise alte şase vile mai mici, aşezate de‑a lungul aleii principale şi înzestrate fiecare cu o frumoasă parcelă de pământ.
Prima dintre aceste vilişoare, cea aflată în imediata apropiere a casei sale, o pusese la dispoziţia vechiului să îi prieten şi camarad John Burnaby, în timp ce pe celelalte le vânduse unor persoane care de nevoie, sau pur şi simplu din proprie iniţiativă, hotărâseră să trăiască departe de restul lumii. Satul propriu‑zis era alcătuit din trei colibe ţărăneşti, pline de pitoresc, dar dărăpănate, vechea fierărie şi oficiul poştal care îndeplinea şi rolul de cofetăriei. Oraşul cel mai apropiat era Exhamptonul, situat la şase mile depărtare. Până acolo trebuia să străbaţi o şosea foarte accidentată, din care cauză întâlneai numeroase indicatoare, cerând automobiliştilor să reducă viteza, lucru foarte obişnuit pe drumurile din Dartmoor.
Căpitanul Trevelyan era aşadar un om înstărit. Dar în ciuda averii sale, sau poate tocmai din această pricină, era foarte ahtiat după bani. La sfârşitul lunii octombrie un agent imobiliar din Exhampton îi trimisese o scrisoare în care îl întreba dacă este dispus să închirieze Vila Sittaford. Un client făcuse o propunere în acest sens şi ar fi fost dispus să închirieze casa pe timpul iernii.
Prima reacţie a lui Trevelyan a fost refuzul, dar apoi se hotărî să solicite noi amănunte. Clientul în cauză era o oarecare doamnă Willett, văduvă, care călătorea împreună cu fiica sa. Doamna Willett sosise de curând din Africa de Sud şi ar fi dorit să închirieze o casă în Dartmoor pentru sezonul de iarnă.
— Mii de trăsnete! Femeia asta trebuie să fie nebună, spuse căpitanul Trevelyan. Ei, Burnaby, tu ce părere ai?
Burnaby împărtăşea absolut aceeaşi părere şi mărturisi acest lucru prietenului său cu toată vehemenţa.
— Oricum, sper că nu intenţionezi să închiriezi casa, spuse el. Las‑o pe nebuna aceea să se ducă unde‑o vrea, dacă ţine cu tot dinadinsul să se congeleze. Şi unde mai pui că vine tocmai din Africa de Sud!
Dar în acel moment, cupiditatea căpitanului Trevelyan îşi spuse cuvântul. La urma urmelor nu ai în fiecare zi norocul să găseşti un amator care să‑ţi închirieze casa în toiul iernii, aşa încât se hotărî să afle cam ce chirie era dispusă să plătească solicitanta.
Când află că i se oferă douăsprezece guinee săptămânal, căpitanul Trevelyan acceptă pe loc, se duse la Exhampton unde închirie o căsuţă modestă în împrejurimile oraşului, cu numai două guinee pe săptămână, şi cedă imediat Vila Sittaford doamnei Willett, care urma să plătească anticipat jumătate din chirie.
— Banii nu fac casă bună cu nebunii, mormăi căpitanul, renunţând în felul acesta la orice comentariu.
Dar în acea după‑amiază, în timp ce o studia cu atenţie pe chiriaşa de la Sittaford, maiorul Burnaby era de cu totul altă părere. Destul de înaltă şi cu un aer aparent naiv, avea o înfăţişare care trăda mai degrabă şiretenie decât ingenuitate. Doamna Willett avea înclinaţie pentru toalete înzorzonate, vorbea cu un distinct accent colonial şi părea deosebit de încântată de tranzacţia pe care o încheiase. Era fără îndoială o persoană înstărită, ceea ce făcea ca întreaga afacere să pară şi mai stranie. Nu era tipul femeii despre care s‑ar fi putut spune că are pasiunea solitudinii.
Ca vecină, doamna Willett se dovedise de o amabilitate aproape stânjenitoare. Invitaţiile la Vila Sittaford curgeau una după alta, fără întrerupere. Căpitanul Trevelyan era îndemnat să‑şi considere casa „ca şi cum n‑ar fi închiriată unor străini”.
Trevelyan nu era însă omul care să se dea în vânt după compania cucoanelor. Se spunea că în tinereţe avusese o decepţie sentimentală. În orice caz, respingea în mod constant toate invitaţiile. Trecuseră două luni de la instalarea celor două chiriaşe, iar senzaţia pe care o provocase sosirea lor se spulberase acum cu totul.
Burnaby, care de felul său era un om taciturn, continuă să‑şi studieze gazda, refractar la orice tentativă de conversaţie. „Femeia asta vrea să dea impresia că este o proastă, dar în realitate lucrurile stau cu totul altfel”, conchise, în sinea sa, maiorul. Interesul său se deplasă apoi asupra domnişoarei Violet Willett. „Fără îndoială încântătoare fată, dar un pic cam slăbuţă, ca toate fetele de astăzi”, decretă maiorul.
Burnaby a trebuit în cele din urmă să se supună obligaţiilor şi să intre în vorbă cu gazdele.
— La început ne‑am temut că nu veţi putea veni, spuse doamna Willett. De fapt, dacă vă aduceţi bine aminte, aşa mi‑aţi spus la început. Vă imaginaţi ce încântate am fost când ne‑aţi anunţat că totuşi veţi veni.
— E vineri, spuse maiorul având aerul că a fost cât se poate de explicit.
— Vineri?! exclamă doamna Willett oarecum surprinsă.
— În fiecare vineri merg în vizită la Trevelyan. Marţea, vine el la mine. Asta de mai mulţi ani.
— Bineînţeles, doar locuiţi foarte aproape…
— A devenit o obişnuinţă.
— Mai mergeţi şi acum la dânsul? Vreau să spun de când căpitanul Trevelyan locuieşte ia Exhampton…
— Ar fi păcat să renunţăm, spuse Burnaby. Ne‑ar lipsi la anândoi serile petrecute împreună.
— Participaţi la diverse concursuri de acrostihuri şi cuvinte încrucişate, nu‑i aşa? interveni Violet.
Burnaby înclină afirmativ din cap.
— Eu mă ocup de cuvinte încrucişate. Trevelyan de acrostihuri. Fiecare îşi vede de propriul său domeniu. Luna trecută am câştigat trei volume la un concurs de cuvinte încrucişate, spuse el din proprie iniţiativă.
— Formidabil! Erau interesante cărţile?
— Nu ştiu. Nu le‑am citit. Nu păreau cine ştie ce.
— Totul este să câştigi, nu‑i aşa? interveni doamna Willett.
— Dar cum ajungeţi până la Exhampton? Ştiu că nu aveţi automobil.
— Merg pe jos!
— Cum ?! Vorbiţi serios? Şase mile pe jos?
— E un exerciţiu excelent. Ce înseamnă douăsprezece mile? Mersul pe jos menţine condiţia fizică, ceea ce este mare lucru.
— Formidabil! Douăsprezece mile pe jos! Dar după câte ştiu, atât dumneavoastră cât şi căpitanul Trevelyan aţi fost atleţi de clasă, nu‑i aşa?
— Pe timpuri obişnuiam să plecăm împreună în Elveţia. Iarna – sporturi de iarnă, iar vara – alpinism. Pe gheaţă, Trevelyan e magnific. Acum suntem însă anândoi prea bătrâni pentru astfel de lucruri.
— După câte am aflat, dumneavoastră aţi câştigat şi concursul de tenis al armatei.
Maiorul se îmbujoră ca o domnişoară.
— Cine v‑a spus? mormăi el.
— Căpitanul Trevelyan.
— Joe ar fi trebuit să‑şi ţină gura. Vorbeşte cam mult. Dar cum mai e vremea?
Din respect pentru stânjeneala maiorului, Violet îl însoţi binevoitoare la fereastră. Traseră perdeaua şi priviră afară.
— O să mai ningă, spuse maiorul. Straşnică ninsoare, n‑am ce zice.
— Vai, dar e fascinant! exclamă Violet. Zăpada mi se pare ceva cu totul şi cu totul romantic. Pină acum n‑am mai văzut fulgi de zăpadă.
— Numai că atunci când îngheaţă conductele de apă nu văd unde mai e romantismul, scumpa mea, interveni doamna Willett.
— Aţi locuit totdeauna în Africa de Sud, domnişoară?
La auzul acestei întrebări, entuziasmul fetei dispăru brusc, iar răspunsul trădă o oarecare nelinişte.
— Da… Pentru prima dată mă aflu în străinătate. Totul este formidabil şi fascinant!
Fascinant să te afli izolat în acest sătuc de la marginea landei? Ciudată idee, gândi maiorul care nu ştia ce să mai creadă despre gazdele sale.
Uşa se deschise şi camerista anunţă:
— Domnul Rycroft şl domnul Garfield.
Un omuleţ uscăţiv şi în vârstă, însoţit de un tânăr rumen în obraz, care mai avea încă aerul unui băietan, îşi făcură apariţia. Tânărul vorbi primul.
— Am reuşit să‑l aduc şi pe domnul Rycroft. Nu l‑am lăsat să piară îngropat în zăpadă. Ha, ha, ha! Totul e încântător. Şi ce foc minunat!
— Tânărul meu prieten a avut marea amabilitate să mă scoată cu bine din nămeţi, spuse domnul Rycroft, în timp ce dădea mâna cu cei din jur, foarte ceremonios. Ce mai face domnişoara Violet? Straşnic ger! Puţin cam prea frig pentru luna asta! Apoi se retrase lângă foc, unde începu să discute cu doamna Willett.
Între timp, Ronald Garfield o luase în primire pe Violet.
— Spune‑mi, te rog, se poate patina prin împrejurimi? E vreun lac prin apropiere?
— Cred că deszăpezirea e singurul sport pe care îl vom putea practica.
— Dar toată dimineaţa n‑am făcut altceva decât să curăţ zăpada şi să fac pârtii.
— Ei, lasă, nu mai face pe grozavul.
— Nu râde de mine, mâinile îmi sunt pline de zgârieturi.
— Apropo, dar ce‑ţi mai face mătuşa?
— Ca de obicei: uneori zice că e mai bine, alteori că se simte mai rău, dar în realitate cred că se simte mereu la fel. Groaznică viaţă, te rog să mă crezi. În fiecare an mă întreb cum de mai suport toate astea, dar ce să fac? N‑am încotro. Dacă n‑aş fi de sărbători în preajma ei, cred că ar fi în stare să‑şi lase întreaga avere unui institut pentru îngrijirea pisicilor. Ştii că are cinci pisici? Nu scap nicio ocazie să le pocnesc pe afurisitele astea, deşi pretind că mă dau în vânt după ele.
— Mie îmi plac câinii mai mult decât pisicile.
— Şi mie la fel. Orice s‑ar zice, câinele e cu totul altceva.
— Totdeauna i‑au plăcut mătuşii tale pisicile?
— Am impresia că fetele bătrâne ajung cu timpul să facă o adevărată pasiune pentru pisici. Cât despre mine, nu pot să le sufăr.
— Mătuşa ta e o persoană foarte drăguţă, dar puţin cam severă.
— Este de‑a dreptul nesuferită. Îmi mănâncă sufletul câteodată. Crede pur şi simplu că n‑am pic de minte.
— Oare?
— Uite ce, nu mai vorbi pe tonul ăsta. Mulţi oameni fac pe proştii şi, de fapt, râd pe sub mustaţă de fraierii din jurul lor.
