Misterul din Cornwall de Agatha Christie
— Doamna Pengelly, anunţă proprietăreasa noastră şi se retrase discret.
Mulţi oameni neobişnuiţi veneau să-l consulte pe Poirot dar, după mine, femeia care stătea nervoasă chiar în cadrul uşii, trăgând cu degetul de şalul din pene de la gât, era cea mai neobişnuită dintre toţi. Era extraordinar de comună — o femeie subţire, trecută, de aproape 50 ani, îmbrăcată într-o haină şi fustă tricotate, cu o bijuterie din aur la gât şi cu o pălărie cu totul nepotrivită deasupra părului ei cenuşiu. Într-un oraş de provincie dai peste o sută de doamne Pengelley pe stradă în fiecare zi.
Poirot înaintă şi o întâmpină cu plăcere, observând că părea evident încurcată.
— Doamnă, vă rog, luaţi loc. Colegul meu, căpitanul Hastings.
Doamna se aşeză, murmurând nesigur:
— Sunteţi domnul Poirot, detectivul?
— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă.
Dar vizitatoarea noastră încă tăcea. Ofta, îşi învârtea degetele şi se înroşea tot mai mult la faţă.
— Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, doamnă?
— Ei bine, credeam... adică... vedeţi...
— Continuaţi, doamnă, vă rog, continuaţi.
Astfel încurajată, doamna Pengelley îşi adună gândurile.
— Lucrurile stau aşa, domnule Poirot, nu vreau să am de-a face deloc cu poliţia. Nu, nu m-aş duce la poliţie nici în ruptul capului! Cu toate acestea, sunt teribil de supărată în legătură cu ceva. Şi totuşi, nu ştiu dacă se cuvine...
Se opri brusc.
— Eu, eu n-am nimic de-a face cu poliţia. Investigaţiile mele sunt strict particulare.
Doamna Pengelley se agăţă de cuvânt.
— Particulare, asta şi vreau. Nu doresc nici o discuţie sau tămbălău, sau lucruri prin ziare. Felul în care se relatează faptele este răutăcios încât familia nu-şi mai poate niciodată ridica din nou capul. Şi nici măcar nu sunt sigură — e doar o idee teribilă — ce mi-a venit şi pe care nu pot să mi-o scot din cap. Se opri să-şi tragă respiraţia. Şi s-ar putea ca tot timpul să-l nedreptăţesc din răutate pe bietul Edward. E un gând teribil pe care îl poate avea o soţie. Dar în zilele noastre citiţi despre astfel de lucruri teribile.
— Dacă îmi permiteţi, vorbiţi despre soţul dumneavoastră?
— Da.
— Şi-l suspectaţi de... ce anume?
— Nici nu-mi vine să vă spun, domnule Poirot. Dar citiţi despre atâtea lucruri care se întâmplă şi bieţii oameni nu bănuiesc nimic.
Începusem să disper că femeia nu ajungea la punctul esenţial, dar răbdarea lui Poirot era pe măsura cerinţelor momentului.
— Vorbiţi fără teamă, doamnă. Gândiţi-vă cât vă veţi bucura dacă vom putea să dovedim că suspiciunile dumneavoastră sunt nefondate.
— E adevărat, orice este mai bine decât să trăiesc în această nesiguranţă. O, domnule Poirot, mi-e groaznic de teamă că sunt încetul cu încetul otrăvită.
— Ce vă face să credeţi asta?
Doamna Pengelley, renunţând la reticenţa sa, se avântă într-o povestire foarte amănunţită, mai potrivită auzului "medicului" ei de ocazie.
— Dureri şi greţuri după mese, da? făcu Poirot gânditor. Aveţi un doctor de familie, doamnă? El ce părere are?
— Spune că-i gastrită acută, domnule Poirot. Dar îmi dau seama că este uluit şi nu prea e în largul lui, schimbă mereu medicamentele dar nu ajută la nimic.
— Ia-ţi vorbit de... temerile dumneavoastră?
— Bineînţeles că nu, domnule Poirot. S-ar fi aflat în oraş. Şi poate că este totuşi gastrită. Totuşi, e foarte ciudat că ori de câte ori Edward pleacă în weekend, mă simt din nou bine. Chiar şi nepoata mea, Freda, a observat acest lucru, domnule Poirot. Şi-apoi mai este şi sticla aceea cu pesticide, care n-a fost folosită niciodată, după cum susţine grădinarul, dar care este pe jumătate goală.
Se uită rugătoare la Poirot. El îi zâmbi încurajator şi luă un creion şi un carnet de notiţe.
— Hai să fim metodici, madame. Deci, dumneavoastră şi soţul locuiţi... unde?
— Polgarwith, un târguşor în Cornwall.
— Locuiţi de mult acolo?
— De 14 ani.
— Şi familia este compusă din dumneavoastră şi soţul. Aveţi copii?
— Nu.
— Doar o nepoată, mi se pare că aţi spus.
— Da, Freda Stanton, copilul singurei surori a soţului meu. Locuieşte cu noi de opt ani... Adică până săptămâna trecută.
— Ah, şi ce s-a întâmplat acum o săptămână?
— De câtva timp, lucrurile erau foarte neplăcute; nu ştiu ce se întâmplase cu Freda. Era aşa de grosolană şi obraznică, avea un comportament aşa şocant şi în cele din urmă, într-o bună zi, într-un acces de furie a plecat şi a închiriat un apartament în oraş. De atunci nu am mai văzut-o. Mai lăsaţi-o să-şi vină în fire, aşa spune domnul Radnor.
— Cine este domnul Radnor?
Reapăru aerul acela încurcat de la început al doamnei Pengelley.
— O el... el e doar un prieten. Un tânăr foarte plăcut.
— E ceva între el şi nepoata dumneavoastră?
— Absolut nimic, spuse doamna Pengelley pe un ton sigur.
Poirot schimbă subiectul.
— Dumneavoastră şi soţul sunteţi, îmi închipui, într-o situaţie materială bună.
— Da, suntem de o condiţie foarte bună.
— Banii sunt ai dumneavoastră sau ai soţului?
— O, totul e a lui Edward. Eu n-am nimic personal.
— Vedeţi madame, ca să trecem la afacere trebuie să fim brutali. Trebuie să căutăm un motiv. Soţul dumneavoastră nu v-ar otrăvi numai pentru a-şi face de treabă! Aveţi idee de vreun motiv pentru care ar dori să vă înlăture?
— E blonda aia care lucrează pentru el, răspunse doamna Pengelley, răbufnind. Soţul meu este dentist, domnule Poirot, şi susţine că nimic n-ar merge dacă n-ar avea o fată frumoasă, cu părul în coadă de cal şi halat alb care să-i noteze programările şi să-i amestece compoziţiile. Mi-a ajuns la urechi că pe acolo se fac aranjamente frumuşele, deşi, bineînţeles, el jură că nu-i adevărat.
— Cine a comandat sticla cu pesticide, madame?
— Soţul meu... acum vreun an.
— Nepoata dumneavoastră are vreun venit propriu?
— Cam 50 de lire pe an, mi se pare. Ar fi foarte bucuroasă să se întoarcă şi să aibă grijă de gospodăria lui Edward, dacă eu l-aş părăsi.
— V-aţi gândit să-l părăsiţi, deci?
— N-am de gând să-l las să facă cum îl taie capul. Femeile nu mai sunt sclave, călcate în picioare ca în trecut, domnule Poirot.
— Vă felicit pentru spiritul dumneavoastră independent, madame, dar hai să fim practici. Vă întoarceţi astăzi la Polgarwith?
— Da, am venit cu o excursie. Trenul a plecat dimineaţă la ora 6 şi se întoarce după amiază la 5.
— Bien! N-am nimic deosebit deocamdată. Mă pot dedica micului dumneavoastră caz. Mâine voi fi în Polgarwith. Să spunem că Hastings de aici este o rudă îndepărtată de-a dumneavoastră, băiatul unui văr de-al doilea. Eu sunt excentricul lui prieten străin. Între timp, mâncaţi numai ceva preparat personal sau sub supravegherea dumneavoastră. Aveţi vreo servitoare de încredere?
— Jessie, sunt sigură, e o fată foarte bună.
— Atunci pe mâine, madame, şi ţineţi-vă tare.
Poirot o conduse pe doamna până la ieşire şi se întoarse gânditor în scaunul lui. Nu era totuşi absorbit în aşa măsură încât să nu observe două fire din eşarfa de pene smulse de degetele agitate ale doamnei. Le luă cu grijă şi le încredinţă coşului de hârtii.
— Ce părere ai de caz, Hastings?
— Mi se pare o afacere murdară.
— Da, dacă e adevărat ceea ce bănuieşte doamna. Dar aşa să fie? Vai de orice bărbat care cumpără o sticlă de pesticide în zilele noastre. Dacă soţia lui suferă de gastrită şi are un temperament oarecum isteric, totul e pus pe jăratic.
— Crezi că la asta se rezumă totul?
— Ah, voilà, nu ştiu, Hastings. Dar cazul mă interesează enorm. Pentru că, vezi, nu are câtuşi de puţin trăsături noi. De aici teoria cu istericalele şi cu toate acestea doamna Pengelley nu mi-a lăsat deloc impresia a fi o femeie isterică. Da, dacă nu mă înşel, avem aici de-a face cu o dramă umană foarte reprezentativă. Spune-mi, Hastings, ce sentimente crezi că-i poartă doamna Pengelley soţului ei?
