Misterul Ginului Rosu de Agatha Christie
Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat.
Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea.
De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri.
— Sunt încă atât de neuniform bronzată, murmură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul drept… Nu ajung să mă ung acolo ca lumea.
Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească:
— Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel – este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Şi ea este atât de sigură de asta! Îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine.
— Sunt în luna de miere? Întrebă Susan încet.
Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor.
— Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să descoperi despre ei doar privindu-i?
— Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu?
— Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă.
Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse:
— Ca dépend.
Pamela fu şocată.
— O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant… Mai neprevăzut decât fiinţa umană!
— Neprevăzut? Asta nu.
— Ba da, sunt. T mai când te gândeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat.
Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat.
— Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acţiune care nu-i e dans son caractère. În cele din urmă este monoton.
— Nu sunt de loc de acord cu dumneata! Spuse domnişoara Pamela Lyall.
Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din nou.
— Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte palpitant!
— Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ţi-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare.
Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:
— Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe?
— Précisément, zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip.
— Ce desenaţi? Întrebă Pamela curioasă.
— Un triunghi, spuse Poirot.
Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte.
— Iată familia Chantry, anunţă ea.
O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie.
Pamela oftă.
— Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă?
Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa.
El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri – pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rând, soţia unui conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un comandant de marină.
El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorită. Avea un aer de maimuţă primitivă.
Ea zise:
— Tony, dragă, tabachera mea…
El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada.
Pamela remarcă pe un ton suficient de jos:
— Să ştiţi că mă interesează grozav… El e ca o brută! Atât de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câţ va dura. Ea se plictiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios.
Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Domnul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de botez şi vârsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold – 35.
Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă:
— Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă?
Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momentul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ.
Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză lângă ea.
— Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt teribil de prost cum arăt!
— E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall.
Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă:
— Abia aţi sosit, nu-i aşa?
— Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia.
— Aţi mai fost la Rhodos?
— Nu. E frumos, nu-i aşa?
Soţul ei spuse:
— Păcat că-i drumul aşa de lung.
— Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia…
Cu o voce înăbuşită Susan zise:
— Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot!
— E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur şi simplu.
— E o deosebire, nu-i aşa?
Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuşi de puţin, sclipitoare.
Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mână îşi aşeză costumul de baie la piept.
Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui Douglas Gold.
Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit.
— Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi?
Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat şi afectat:
— Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă.
Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi.
Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall:
— O femeie frumoasă.
Pamela, la fel de încântată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborât:
— Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres.
— E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi!
Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise:
— Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas?
El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent:
— Să intrăm? Da, bine, într-o clipă.
Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre marginea apei.
Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zâmbet imperceptibil.
Douglas Gold se înroşi.
Valentine Chantry spuse:
— Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguţ şi adu-mi-o.
Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel.
