Misterul Listerdale de Agatha Christie carti politiste autori straini

Misterul Listerdale de Agatha Christie

I. Misterul Listerdale

Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată, de două ori, şi‑şi duse mâna la capul care o durea. Nu‑i plăcuse niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viaţa ei părea compusă în întregime dintr‑o anumită sumă de bani, adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli necesare dând un total care o surprindea şi o speria totodată.

Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel erau corecte.

Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul şi mai tare. Ridică privirea spre uşa care se deschidea şi fiica ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată foarte drăguţă; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, acelaşi fel mândru de a‑şi ţine capul, dar ochii erau negri în loc de albaştri şi gura o avea altfel, - gură roşie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de atracţie.

— O, mamă! strigă ea. Iar jonglezi cu socotelile alea groaznice? Aruncă‑le pe toate în foc!

— Trebuie să ştim cum stăm, îi răspunse nesigur doamna St. Vincent.

Fata ridică din umeri.

— Suntem întotdeauna în aceeaşi barcă, zise ea înţepat. Al dracului de strâmtoraţi. Ca de obicei, până la ultimul penny.

Doamna St. Vincent oftă.

— Aş vrea... începu ea şi apoi se opri.

— Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton hotărât. Şi să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela de stenografie şi dactilografie. După câte îmi pot da seama, aşa au făcut un milion de alte fete! „Aveţi experienţă? Nu, dar... O! Vă mulţumim, bună dimineaţa. O să vă anunţăm”. Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen de slujbă, orice slujbă.

— Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai aşteaptă puţin.

Barbara se duse la fereastră şi se uită afară, dar ochii ei nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi.

— Câteodată, zise ea încet., îmi pare rău că verişoara Amy m‑a luat cu ea în Egipt iarna trecută! O! Ştiu că m‑am distrat, aproape singura distracţie pe care am avut‑o vreo­dată şi, probabil, singura din viaţa mea. Mi‑a plăcut foarte mult, mi‑a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. Vreau să zic... să mă întorc aici.

Şi arată cu mâna spre cameră. Doamna St. Vincent o urmări cu privirea şi clipi. Încăperea era tipică pentru lo­cuinţe ieftine, mobilate. O aspidistra[1] prăfuită, mobilă: apa­rent ornamentală, un tapet de prost gust, decolorat pe alo­curi. Erau semne că personalitatea chiriaşilor se luptase cu cea a proprietarului; vreo două piese de porţelan bun, foarte crăpate şi reparate, aşa încât valoarea de vânzare era nulă, o broderie. aruncată pe spătarul sofalei, acuarela unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfăţişând‑o, fără îndoială, pe doamna St. Vincent.

— N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n‑am fi cunos­cut o altfel de viaţă. Dar când mă gândesc la Ansteys...

Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de mult îndrăgită care aparţinuse de secole familiei St. Vin­cent şi care s& afla acum în,mâinile unor străini.

— Numai dacă tata... n‑ar fi făcut speculaţii şi nu s‑ar fi împrumutat...

— Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n‑a fost niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri.

Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta con­sideraţie încât Barbara se apropie şi‑o sărută în timp ce murmura:

— Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi nicio­dată.

Doamna St. Vincent luă stiloul din nou şi se aplecă peste masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată, fata spuse:

— Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineaţa aceasta. Vrea să vină să mă vadă.

Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul şi ridică privirea speriată.

— Aici? exclamă ea.

— Bine, dar nu prea putem să‑l invităm să luăm masa la Ritz, şuieră Barbara.

Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un dispreţ nedisimulat.

— Ai dreptate, spuse Bafbara. Este un loc dezgustător. Sărăcie de nobili! Sună bine - o casă albă la ţară, cretoane prăpădite cu desen frumos, vaza cu trandafiri, un servici de ceai de Derby pe care‑l speli singură. Este ca în cărţi. În viaţa adevărată, cu un fiu care porneşte în carieră de la pos­tul cel mai jos de funcţionar, asta înseamnă Londra. Pro- prietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok^[2] pen­tru micul dejun, care nu eate chiar aşa de, de... etc.

— Numai dacă... începu doamna St. Vincent. Dar, vor­besc serios, încep să mă tem că n‑o să ne mai permitem multă vreme nici măcar această cameră.

— Asta înseamnă o sufragerie - dormitor, groaznic! Pentru tine şi pentru mine, spuse Barbara. Şi o mansardă pentru Rupert. Şi când Jim o să vină să mă vadă, am să‑l primesc în camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare stând roată şi tricotând, uitându‑se la noi şi tuşind în chipul ăla groaznic!

Urmă un moment de linişte.

— Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te‑ai... vreau să zic, ai vrea...?

Se opri, înroşindu‑se puţin.

— Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. Astăzi nimeni nu este. Să mă. căsătoresc cu Jim, cred că la asta te gândeşti! Aş face‑o imediat dacă mi‑ar cere mâna. Dar mi‑e atât de groaznic de teamă că nu o s‑o facă.

— O, Barbara dragă.

— Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verişoara Amy, mişcându‑mă (cum se spune prin povestiri) în înalta socie­tate. S-a îndrăgostit de mine. Şi alta e să vină aici şi să mă vadă aşa! Şi trebuie să ştii că e o fiinţă nostimă, plină de aere şi demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi reaminteşte de Ansteys şi de sat, de tot ce era acum o sută de ani în urmă, dar aşa, aşa... nu ştiu. E atât de delicat! Ca lavanda!

Fata râse, pe jumătate ruşinată de nerăbdarea ei. Doamna St. Vincent vorbi simplu şi serios.

— Aş vrea să te căsătoreşti cu Jim Masterton. El este unul de‑ai noştri. Este şi foarte bo^at, dar nu prea îmi pasă de chestia asta.

— Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie!

— Dar, Barbara, nu doar...

— Nu doar pentru asta? Nu. Ţin la el cu adevărat. O, mamă, nu‑ţi dai seama că ţin?

Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită.

— Aş vrea să te poată vedea în ambianţa ta naturală, dragă, spuse ea necăjită.

— Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea foarte bine să încercăm să fim vesele în privinţa lucru­rilor astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă, înveseleşte‑te, dragă.

Se aplecă spre mama sa, o sărută uşor pe frunte şi plecă. Doamna St. Vincent, renunţând la toate încercările sale financiare, se aşeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se învălmăşau.

Poate oricine să spună ce‑i place, aparenţele îl îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu adevărat logodiţi. Până atunci şi‑ar da seama ce fată bună şi drăgălaşă.e! Dar aşa de uşor tinerii se adaptează la mediul lor! Uite, Rupert s‑a cam schimbat faţă de cum era înainte. Nu că aş vrea să‑mi izolez copiii. Câtuşi de puţin. Dar n‑aş suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguţă. Dar, nu e dintre ai noştri. Totul e atât de greu... Biata mea micuţă Babs. Dacă aş putea face ceva... ceva. Dar de unde să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în viaţă. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva.

Ca să‑şi schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă The Morning Post şi parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe majoritatea le ştia pe dinafară.. Oameni care căutau capi­tal, oameni care aveau capital şi erau dispuşi să‑l împru­mute numai cu chitanţe scrise de mână, alţii care vroiau să cumpere dinţi (se întreba întotdeauna de ce?), alţii care vindeau blănuri, rochii de seară şi aveau idei optimiste în privinţa preţului.

Deodată îşi concentră atenţia. Citi de mai multe ori cuvintele tipărite. „Numai pentru nobili. Căsuţă la Westmin­ster, excelent mobilată, oferită celor care ar avea cu adevărat grijă de ea. Chirie plătită personal. Fără intermediari.”

Un anunţ foarte obişnuit. Citise multe la fel, sau aproape la fel. Chirie plătită personal, în asta consta cursa.

Dar pentru că era neliniştită şi dornică să scape de gândurile ei, îşi puse imediat pălăria şi luă autobuzul corespunzător spre ădresa indicată în anunţ.

Aceasta se dovedi a fi firma unor agenţi imobiliari. Nu era o firmă nouă, impunătoare, ci, mai degrabă, un loc vechi, dărăpănat. Puţin timidă, ea arătă anunţul pe care‑l rupsese şi ceru amănunte.