Moartea vine ca un sfarsit de Agatha Christie carti politiste autori straini

Moartea vine ca un sfarsit de Agatha Christie

Nota autoarei

Acţiunea acestei cărţi are loc pe malul de vest al Nilului, la Theba, în Egipt, în jurul anului 2000 î.e.n. Atât locul cât şi timpul sunt cu totul întâmplătoare. S-ar fi putut alege la fel de bine orice alt loc şi orice altă perioadă, dar s‑a întâmplat ca sub­iectul cărţii să fie inspirat, atât în ce priveşte personajele cât şi intriga de două sau trei scrisori egiptene din perioada celei de‑a XI-a dinastii, găsite cu aproximativ 20 de ani în urmă de ex­pediţia egipteană a Muzeului Metropolitan de Artă, din New York, într‑un mormânt de piatră, vizavi de Luxor, şi traduse de profesorul (pe atunci domnul) Battiscombe Gunn în „The Museum's Bulletin”.

Poate este interesant pentru cititor să ştie că o ofrandă adusă lui Ka - o trăsătură obişnuită a civilizaţiei antice egiptene - impunea o înzestrare, foarte asemănătoare, în principiu, cu practica religioasă a cedării moştenirilor în Evul Mediu. Averea era lăsată ca moştenire preotului Ka cu condiţia ca acesta să întreţină mormântul testatorului şi să aducă jertfe la mormânt în anumite zile de sărbătoare ale anului pentru odihna sufletului celui decedat.

Termenii „frate” şi „soră” din textele egiptene de obicei înseamnă „iubit”, „iubită” şi sunt folosite, în mod frecvent, ca „soţ” şi „soţie”. Ei sunt folosiţi astfel în această carte.

Calendarul agricol al Egiptului Antic, constând din trei anotimpuri a câte patru luni de 30 de zile fiecare, stătea la baza vieţii rurale, iar prin adăugarea a cinci zile la sfârşitul anului era folosit drept calendar oficial al anului de 365 zile. Acest „an”, la origini, începea odată cu revărsarea Nilului în a treia săptămână din iulie, după calculele noastre; însă absenţa „anului bisect” a condus de‑a lungul secolelor la un decalaj, astfel încât, la vremea derulării acţiunii acestei cărţi, Anul Nou cădea cu aproximativ şase luni mai înainte de începerea anului agricol, adică în ianuarie, nu în iulie. Pentru a scuti cititorul de a ţine seama con­tinuu de aceste şase luni, datele folosite ca titluri de capitole sunt prezentate conform calendarului agricol din acea vreme, adică: Inundaţiile - sfârşitul lui iulie până la sfârşitul lui noiembrie; Iarna - sfârşitul lui noiembrie până la sfârşitul lui martie; Vara - sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui iulie.

CAPITOLUL I

A doua lună a inundaţiilor - ziua a 20-a

Renisenb stătea în picioare şi privea Nilul.

Din depărtare, răzbăteau vag până la ea glasurile ridicate ale fraţilor săi, Yahmose şi Sobek, prinşi într‑o dispută cu privire la necesitatea întăririi digului într‑un anumit loc. Vocea lui Sobek era puternică şi îndrăzneaţă ca întotdeauna. El avea obiceiul să‑şi expună ideile cu mare siguranţă. Glasul lui Yahmose era scăzut şi şovăitor, exprimând nesiguranţă şi nelinişte. Yahmose era în permanenţă neliniştit cu privire la tot şi la toate. El era fiul cel mai mare şi, în timpul absenţei tatălui lor, plecat pentru a vizita proprietăţile din nord, conducerea plantaţiilor îi era încredinţată, într‑o oarecare măsură, lui. Yahmose era moale, prudent şi înclinat să vadă greutăţile chiar şi dacă nu existau. Era un bărbat robust, cu mişcări domoale, fără nimic din vioiciunea şi siguranţa lui Sobek.

Încă din frageda ei copilărie, Renisenb îşi amintea de aceşti doi fraţi înfruntându‑se exact pe acelaşi ton, ca acum. Faptul acesta îi dădu brusc un sentiment de siguranţă... Era din nou acasă. Da, revenise acasă...

Totuşi, aruncându‑şi încă o dată privirea peste apa gălbuie şi strălucitoare, răzvrătirea şi durerea îi reînviară. Khay, tânărul ei soţ, era mort... Khay, cu faţa lui surâzătoare şi umerii puternici. Khay era cu Osiris în împărăţia morţii... iar ea, Renisenb, soţia lui iubită, rămăsese dezolată. Fuseseră împreună opt ani - o luase pe când era aproape o copilă - iar acum se întoarse văduvă, cu copilul lui Khay, Teti, în casa părintească.

În momentele acestea, însă, i se părea că n‑ar fi fost niciodată plecată...

Binecuvântă acest gând...

Va încerca să uite toţi aceşti opt ani, atât de încărcaţi de fericire şi atât de brutal sfârşiţi în durere.

Da, să‑i uite, să‑i alunge din minte. Să redevină Renisenb, fiica preotului Ka, Imhotep, o fată zburdalnică, nepăsătoare. Dragostea aceasta a soţului şi fratelui fusese un lucru crud, care o păcălise prin dulceaţa ei. Îşi amintea umerii puternici, bronzaţi, ai lui Khay, gura lui surâzătoare... acum Khay era îmbălsămat, înfăşurat în bandaje, protejat de amulete în călătoria lui spre tărâmul celălalt. De acum încolo, niciodată pe această lume, Khay nu o să mai călătorească pe Nil, nu o să mai prindă peşte şi nu o să mai râdă în soare în timp ce ea, aşezată în barcă cu micuţa Teti în poală, îi zâmbea la rândul ei...

Renisenb gândi:

„N-am să mă mai gândesc la asta. S-a terminat! Sunt acasă. Totul e la fel ca înainte. Şi eu am să fiu, în curând, aceeaşi. Totul va fi ca înainte. Teti deja a uitat. Se joacă şi râde cu ceilalţi copii.”

Renisenb se întoarse brusc şi o luă înapoi către casă, strecurându‑se printr‑o mulţime de măgari cu spinările încărcate care erau mânaţi către malul fluviului. Trecu printre hambare şi acareturi şi intră pe poartă, în curte. Era foarte plăcut în curte. Aveau un lac artificial înconjurat de oleandri înfloriţi şi iasomie şi umbrit de smochini. Teti şi cu ceilalţi copii se jucau acum, glasurile lor înălţându‑se ascuţite şi limpezi. Intrau şi ieşeau în fugă din micul pavilion amplasat pe o parte a lacului. Renisenb observă că Teti se juca cu un leu de lemn a cărui gură se deschidea şi se închidea când trăgeai de o sfoară, o jucărie pe care ea însăşi o iubea de când era copil. Gândi din nou, mulţumită: „Sunt iar acasă...” Aici nimic nu se schimbase, totul era cum fusese. Aici viaţa era sigură, constantă, fără schimbări, Teti era acum copilul, iar ea una din multele mame închise între pereţii casei - dar cadrul, esenţa lucrurilor rămăseseră neschimbate.

O minge scăpată de unul dintre copii se rostogoli la picioarele ei şi ea o ridică şi i‑o aruncă înapoi, râzând.

Renisenb îşi continuă drumul spre veranda cu coloanele viu colorate şi pătrunse în casă, trecând prin marea încăpere centrală cu friza sa pictată cu lotuşi şi maci şi tot aşa până ajunse la capătul casei unde erau camerele femeilor.

Glasuri ridicate îi izbiră auzul şi se opri din nou, savurând cu plăcere vechile, familiarele ecouri. Satipy şi Kait - înfruntându‑se ca de obicei! Acest binecunoscut ton al glasului lui Satipy, ascuţit, dominator şi terorizant! Satipy era soţia fratelui său, Yahmose, o femeie înaltă, energică, rea de gură, săritoare la greu, obişnuită să comande. Ea stabilea veşnic regulile, hărţuia servitorii găsind peste tot greşeli şi cerându-le să facă lucruri imposibile, strivindu‑i cu forţa puternică a ocărilor şi personalităţii sale. Toţi se temeau de limba ei şi se grăbeau să‑i îndeplinească ordinele. Însuşi Yahmose avea o mare admiraţie pentru hotărâta, curajoasa lui soţie, într‑atât încât se lăsa bruftuluit de ea într‑un mod care, nu o dată, o înfuriase pe Renisenb.

La răstimpuri, în pauzele dintre frazele ascuţite ale lui Satipy, se auzea vocea liniştită, încăpăţânată a lui Kait. Kait era o femeie cu şolduri late şi urâtă, şi era soţia chipeşului şi veselului Sobek. Le era devotată cu trup şi suflet copiilor ei, arareori se gândea sau vorbea despre altceva. În certurile zilnice cu cumnata sa îşi susţinea punctul de vedere prin simplul truc al repetării a ceea ce spusese la început cu o îndărătnicie liniştită, constantă. Nu manifesta nici enervare, nici pasiune, şi niciodată nu lua în seamă un punct de vedere, altul decât al ei. Sobek era foarte ataşat de soţia sa şi‑i vorbea deschis despre toate, mulţumit de priceperea cu care părea că‑l ascultă, încuviinţând sau dezaprobând tihnit, neamintindu‑i de nimic supărător, când, de fapt, mintea ei era tot timpul preocupată cu cine ştie ce problemă legată de copii.

– E o insultă, asta e! strigă Satipy. Dacă Yahmose ar fi avut curaj măcar cât un şoarece n‑ar fi suportat nici o secundă aşa ceva! Cine are grijă de toate aici când Imhotep e plecat? Yahmose! Şi ca soţie a lui Yahmose, eu ar trebui să am primul cuvânt în alegerea rogojinilor şi pernelor femeilor. Sclava asta neagră, cât un hipopotam, ar trebui să fie...

Vocea grea, adâncă, a lui Kait interveni:

– Nu, nu, micuţa mea, nu mânca părul păpuşii. Uite, ai aici ceva mai bun... dulce... ah, ce bun...

– Cât despre tine, Kait, n‑ai nici un pic de politeţe, nici măcar nu mă asculţi... nu răspunzi... ai nişte maniere înfiorătoare.

– Perna albastră a fost întotdeauna a mea... oh, uită‑te la micuţa Ankh... Încearcă să meargă...

– Eşti la fel de proastă ca şi copiii tăi, Kait, şi asta spune mult! Dar să nu crezi că prin asta ai să scapi. Voi avea drepturile mele, să ştii!

Renisenb tresări la auzul unor paşi în spatele ei. Se întoarse repede, cu vechiul şi familiarul sentiment de antipatie la vederea bătrânei Henet, stând în faţa sa.

Faţa slabă a lui Henet era strâmbată în acel cunoscut zâmbet pe jumătate linguşitor.

– Cred că‑ţi spui că lucrurile nu s‑au schimbat prea mult, Renisenb. Nici nu ştii cât îndurăm, cu toţii, din cauza limbii ascuţite a lui Satipy! Desigur, Kait poate să‑i răspundă. Dar nu toţi avem norocul ăsta! Eu îmi cunosc locul, aşa sper... Şi îi sunt foarte recunoscătoare tatălui tău că mi‑a oferit un acoperiş, m‑a hrănit şi m‑a îmbrăcat. Ah, tatăl tău e un om bun. La rândul meu, am încercat întotdeauna să fac tot ce pot. Muncesc întruna, dând o mână de ajutor ici şi colo, fără să aştept mulţumiri sau recunoştinţă. Dacă ar fi trăit scumpa ta mamă, ar fi fost altfel. Ea mă aprecia. Eram ca două surori! Era o femeie frumoasă. Ei bine, mi‑am făcut datoria şi mi‑am îndeplinit promisiunea faţă de ea. „Ai grijă de copii, Henet”, mi‑a spus pe patul de moarte. Şi eu m‑am ţinut de cuvânt. Am trudit pentru voi toţi fără să pretind mulţumiri. Nici nu le‑am pretins, nici nu le‑am primit! „E doar bătrâna Henet”, spune lumea, „ea nu contează”. Nimeni nu se gândeşte la mine. De ce ar face‑o? Eu doar încerc să fiu de folos, asta‑i tot.

Alunecă precum un ţipar pe sub braţul lui Renisenb şi intră în camera alăturată.

– Cât priveşte pernele acelea, iartă‑mă, Satipy, dar s‑a întâmplat să‑l aud pe Sobek spunând...

Renisenb porni mai departe. Vechea ei antipatie faţă de Henet se redeşteptă. Ciudat, dar niciunul dintre ei n‑o putea suferi! Şi asta din pricina glasului ei plângăreţ, a permanentei autocompătimiri şi a plăcerii răutăcioase cu care punea paie pe foc în cazul certurilor.

„Ei şi?”, gândi Renisenb, „de ce nu?”. Poate era modul ei de a se distra. Viaţa fusese cruntă cu ea... şi era adevărat că muncea ca o slugă şi că nimeni nu‑i era recunoscător. Nici nu puteai să‑i fii recunoscător lui Henet... Îşi scotea în evidenţă propriile‑i merite cu atâta insistenţă încât îţi pierea cheful să‑i mai spui un cuvânt drăguţ.

Henet, gândea Renisenb, era unul dintre acei oameni sortiţi să fie devotaţi altora şi să n‑aibă pe nimeni devotat lor. Ca înfăţişare era neatrăgătoare, şi tot atât de proastă, deşi întotdeauna era la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Felul ei de a păşi lipsit de zgomot, auzul ascuţit şi ochii ei permanent iscoditori făceau ca nimic să nu rămână multă vreme pentru ea un secret. Uneori păstra pentru ea cele aflate, alteori le strecura în şoaptă fie unuia, fie altuia dintre cei din casă şi se retrăgea în umbră, urmărind cu satisfacţie efectul spuselor sale.

Nu o dată, cei din casă îi ceruseră lui Imhotep s‑o alunge pe Henet, dar el nu consimţise. Era poate singura persoană care o plăcea; iar ea îi răsplătea protecţia cu un devotament atât de exagerat, încât restul familiei îl considera dezgustător.

Renisenb rămase o clipă nehotărâtă, ascultând disputa tot mai înfierbântată a cumnatelor sale, alimentată şi de intervenţia lui Henet, apoi o porni agale către mica încăpere în care bunica ei, Esa, stătea singură, înconjurată doar de două mici sclave negrese. Acum era ocupată cu cercetarea unor bucăţi de pânză pe care i le arătau, iar ea le bruftuluia în felul ei caracteristic, prieteneşte.

Da, totul era neschimbat. Renisenb stătea neobservată, ascultând. Bătrâna Esa se împuţinase niţel, asta era tot. Dar vocea îi rămăsese aceeaşi, şi lucrurile pe care le rostea erau aceleaşi, aproape cuvânt cu cuvânt, ca cele pe care Renisenb îşi amintea să le fi auzit şi în urmă cu opt ani, când părăsise casa...

Renisenb se strecură afară. Nici bătrâna, nici cele două micuţe sclave n‑o observară. O clipă se opri în faţa uşii deschise de la bucătărie. O izbi un miros de raţe fripte şi larma vocilor şi a râsetelor; pe masă, o grămadă de legume aştepta rândul la gătit.

Renisenb rămase nemişcată, cu ochii aproape închişi. Din locul acela putea auzi tot ce se petrece în casă. Diferitele zgomote dinspre bucătărie, vocea înaltă, stridentă a bătrânii Esa, timbrul ascuţit al lui Satipy şi contralto‑ul slab, profund, persistent al lui Kait. Un concert de voci feminine care discutau, râdeau, se plângeau, bombăneau, exclamau...

Dintr‑o dată Renisenb se simţi sufocată de zarva gălăgioasă a femeilor. Femeile... gălăgioasele, limbutele femei! O casă plină de femei... veşnic gălăgioase, veşnic în fierbere... vorbăreţe, certăreţe, bârfitoare... n‑aveai ce să le faci!