O legendă din vremea lui Montrose de Walter Scott
Ascultă, Cake, tu, frate Scot,
Din Maidenkirk şi, Johnny Groat,
Des rupte hainele, socot
Să coaseţi locul rău;
La voi notează-un tânăr tot ’
Şi scri-vă asta, zău! ’
BURNS
Straşnic de bine, spuse preotul; te rog, jupâne, adu-mi car ţile acelea, că mi-e dor să le văd. Din toată inima, răspunse gazda; şi, ducându-se în odaia sa, aduse de acolo o traistă mititică făcută dintr-o mantă veche, înconjurată cu un lanţ cu lacăt şi, deschizând-o, scoase din ea trei tomuri mari şi nişte manuscrise scrise cu litere frumoase.
INTRODUCERE LA O LEGENDĂ
DIN VREMEA LUI MONTROSE
Sergentul-major More M’Alpin a fost, câtă vreme a locuit printre noi, unul dintre cei mai onoraţi cetăţeni din
Gandercleugh. Nimănui nu i-a trecut prin minte a-i contesta dreptul la scaunul său mare de piele situat pe „latura cea mai confortabilă a căminului“ din sala de la Wallace Arms, în vreo sâmbătă seara. Tot aşa, paracliserul nostru, John Duirward, ar fi socotit o încălcare neîngăcluită dacă s-ar fi permis cuiva să se instaleze în colţul stranei din stânga, cea mai apropiată de altar, pe care sergentul o ocupa fără abatere în fiece du- mânica. Şedea acolo, în uniforma lui albastră de invalid, periată cu cea mai mare grijă, Două medalii pentru merit aflate la vedere, la butonieră, precum şi mâneca din dreapta, goală, care ar fi trebuit să fie ocupată de braţid drept, stăteau mărturie a serviciilor vrednice de cinste şi pline de primejdii pe care le adusese. Faţa sa bătută de vitregiile vremii, părul cenuşiu le- gât într-o coadă subţire, după moda oastei de altădată, şi capul său uşor înălţat spre dreapta pentru a surprinde mai bine glasul prelatului, toate îi trădau atât meseria cât şi beteşugu- rile. Alături de el şedea sora sa Janet, o bătrânică îngrijită, purtând o broboadă de felul celor din Highlands şi un tartan, atentă la orice privire pe care o înturna fratele ei, omul cel mai de seamă de pe pământ pentru această fiinţă, şi căutându-i cu înfrigurare, în Biblia lui cu închizătoare de argint, textele pe care le câtă sau le expunea preotul.
Bănuiesc că respectul pe care i-l arătau, de la mic la mare, toate clasele sociale din Gandercleugh, a fost ceea ce l-a hotărât să aleagă satul nostru drept sălaş, căci, fără îndoială, nu aceasta îi fusese intenţia de la bun început.
S-a ridicat până la gradul de sergent-major de artilerie, datorită unei vieţi ostăşeşti aspre, în diferite colţuri ale lumii, şi a fost apreciat drept unul dintre cei mai încercaţi şi mai de încredere oameni din Scotch Train’ Un glonţ care i-a făcut braţul zob într-o campanie din peninsula iberică împo- triva lui Napoleon i-a procurat, în cele din urmă. O trecere în rezervă onorabilă, cu o alocaţie de la Chelseae. Precum şi o frumoasă gratificaţie din fondul patriotic Mai mult,. Ser- gentul More M’Alpin fusese pe cât de curajos, tot pe atâta de prudent s aşadar, din banii primiţi şi din economii, a ajuns să stăpânească o mică avuţie cu dobindă de trei la sută în bonuri de rentă consolidată
S-a retras, în scopul de a se bucura de acest venit, în viroaga sălbatică din Highlands, unde. Pe când era copil, păs- cuse vite negre şi capre, mai înainte ca răpăitul tobei să-l facă să-şi ridice boneta cu un deget mai sus şi să-şi urmeze mu- zică timp de aproape patruzeci de ani Cât ţinea el minte, locul acesta retras nu putea fi asemuit în frumuseţe nici cu cele mai somptuoase privelişti pe care le văzuse în peregrinările sale Chiar şi Happy Valley of Rasselas3 ar fi fost mai nimic dacă ar fi fost pusă alături. A sosit, a văzut din nou locurile îndrăgite / nu era altceva decât o viroagă stearpă, împrejmuită de colţuri sălbatice de slincă şi străbătută de un torent venind dinspre miazănoapte Şi asta nu era lucrul cel mai rău Se stinsese focul În treizeci de vetre, şi din căsuţa străbunilor lui nu mai putea zări decât câteva pietre fără formă – graiul locului aproape că pierise – străvechea stirpe din care se mândrea că descinde îşi aflase un refugiu peste apele Atlanticului Un plugar din sud, trei ciobani cu pleduri cenuşii şi şase câini sălăşluiau acum în întreaga viroagă, care în copilă- ria lui adăpostise până la două sute de locuitori, chiar dacă ea nu le asigurase o bună stare materială.
Totuşi, sergentul M’Alpin găsi în casa noului stăpân un neaşteptat izvor de bucurie şi mijloacele de a-şi exercita afec- ţiunea pentru semeni. Sora sa Janet, din norocire, nutrise o at.it de puternică nădejde că fratele său avea să se reîntoarcă într-o bună zi, încât refuzase să-şi însoţească neamurile când acestea emigraseră Ba mai mult, consimţise, deşi nu fără un sentiment de înjosire, să intre în serviciul intrusului din
Lowlands. Care. Deşi saxon, a dovedit că se purtase frumos cu ea, după cum recunoştea singură Această întâlnire negândită cu sora sa păru un balsam peste toate dezamăairile ce-i fuse- seră sortite sergentului More. Deşi cu nedorite lacrimi în ochi ascultă el istoria expatrierii rudelor sale, povestită cum o pu- tea povesti o femeie din Highlands.
Ea îi nară pe-ndelete eforturile zadarnice pe care le-au făcut oferind arenda înainte plată ce i-ar fi adus negreşit la sapă de lemn. Dar care stare ar fi fost mulţumiţi să o aibă, numai să li se ţi îngăduit <ta trăiască şi să moară pp pământul natal Şi n-a uitat Janet nici povestirile care pomeneau de plecarea neamului celtic şi despre descălecarea străinilor în timpul celor doi ani premergători emigrării, când vântul de noapte urla prin trecătoarea Balachra, notele lui modelau lim- pede melodia „Ha ţil mi tulidh“ (Nu ne mai întoarcem nicicând), cu care obişnuiau emigranţii să-şi ia rămas bun de la melea- gurile natale Strigătele aspre ale păcurarilor din miazăzi şi lătratul dulăilor lor erau ades auzite între dealuri, cu mult înainte de sosirea lor, de fapt Un bard. Ultimul din neamul său, a pomenit alungarea băştinaşilor viroagei într-un cântec care a umplut de lacrimi ochii îmbătrâniţi ai veteranului şi a cărui strofă dinţii ar suna cam aşa i
Vai, vai, tu cel din miazăzi.
De ce îţi lepezi stâna ta?
De ce la miazănoapte vii,
Ca să distrugi tot ce era?
Ceea ce adâncea zbuciumul sergentului More M’Alpin în legătură cu această întâmplare era faptul că schimbarea avu- şese loc, după tradiţie şi păreri de rând, tocmai datorită că- peteniei care ţinea locul conducătorilor de altădată şi al stră- bunilor expulzaţilor i şi cu toate că datorită acestui fapt, una din pricinile mândriei sergentului More fusese până atunci să dovedească, prin deducţii genealogice, în ce grad de rudenie se afla cu acest personaj, sentimentele sale faţă de el suferiră o jalnică schimbare din acel moment.
— Nu-l pot blestema – rosti el, ridicându-se şi pornind cu paşi mari şi apăsaţi prin odaie atunci când istorisirea Ja- netei luă sfârşit. Nu-l voi blestema f e descendentul şi re- prezentantul străbunilor. Dar nu va fi muritor să mă audă rostindu-i vreodată numele.
Şi îşi ţinu vorba; fiindcă, până în ziua în care şi-a dat obştescul sfârşit, n-a fost om să-l audă pomenind-o pe căpe- tenia egoistă şi cu inima de piatră.
După ce petrecu o zi, copleşit de amintirile cele triste, spiritul său îndrăzneţ, care-l trecuse cu bine prin atâtea pe- ricole, îmbărbăta inima sergentului în pofida dezamăgirii cru- de. Se va duce, spuse, în Canada, la neamurile lui, care bo- tezaseră o vale de dincolo de Atlantic, după viroaga părinţilor lor. Junet, adăugă el, ar trebui să-şi încreţească straiele, aşa cum făceau femeile din ligă; „blestemată fie depărtarea 1“
era cât o săritură de purice pe lângă călătoriile şi marşurile pe care le făcuse cu prilejuri mai puţin însemnate.
În scopul acesta plecă din Highlands şi veni împreună cu sora sa tocmai la Gandercleugh, îndreptându-se către Glasgow pentru a-şi asigura drumul spre Canada. Dar iarna încă nu sosise, şi cum socotea că era mai bine să navigheze în vreme de primăvară, când fluviul Sfântul Laurenţiu avea să fie dez- gheţat, se stabilise printre noi pentru cele câteva luni cât avea să mai stea în Britania. După cum am mai spus, respectabihd bătrân a fost întâmpinat cu multă cinstire şi luare-aminte de către toate categoriile sociale; şi, când reveni primăvara, era atât de mulţumit de locul unde se aşezase, încât nu se mai gândi la ideea călătoriei sale. Pe Janet o înspăimânta marea şi el însuşi suferea de pe urma infirmităţilor vârstei şi ale serviciului, greu, mult mai greu decât se aşteptase la început.
Şi, după cum mărturisise preotului şi vrednicului meu direc- tor de şcoală, domnul Cleishbotham, „era mai bine să stai cu amici dragi decât să te duci pe meleaguri străine şi să-ţi meargă mai rău“.
Aşadar, se stabili, luându-şi domiciliul în Gandercleugh spre marea satisfacţie a tuturor locuitorilor, după cum am mai povestit, în ochii cărora deveni, cât priveşte înţelegerea pro- blemelor militare şi comentarea cu miez a ziarelor, gazetelor şi buletinelor, un adevărat oracol, apt să explice toate eve- nimentele militare importante din trecut, pe cele actuale sau tot ce avea să vină.
Este adevărat, sergentul avea inconsecvenţele sale. Era un vajnic adept al lui Jacob, tatăl său şi cei patru unchi lup- taseră pentru cauza lui în răzmeriţa de la ’patruzeci şi cinci1»
dar asta nu îl împiedica să ţină cu străşnicie şi partea regelui
George, în slujba căruia îşi adunase mică avere şi pierduse trei fraţi; astfel că te aflai în faţa unui pericol la fel de mare de a-i displace, desemnându-l pe prinţul Charles drept pre- tendent legitim sau rostind ceva ce scădea demnitatea regelui
George. Pe lângă cele spuse, mai trebuie să adăugăm că, atunci când sosea ziua plăţii soldei, sergentul era gata să ză- bovească la Wallace Arms, seara, mai mult decât ar fi dictat o cumpătare strictă ori însuşi interesul său de om cu expe- rienţă, căci, cu aceste prilejuri, beţivanilor din jur le trecea câteodată prin minte să-i flateze simpatiile, cântând cântece jacobite şi ridicând paharul întru blestemarea lui Bonaparte şi întru sănătatea ducelui de Wellington, până ce sergentul era nu numai atât de flatat încât să plătească consumaţia tuturora, ci, când şi când, era şi convins să acorde mari împrumuturi convivilor săi interesaţi. Când atare „umeziri“, cum le numea el, luau sfârşit şi i se mai domolea firea, rareori se întâmpla să nu mulţumească lui Dumnezeu şi ducelui de York2, care făcuseră în aşa fel încât era mult mai greu unui ostaş bătrân să se ruineze datorită propriei sale nebunii decât îi fusese în zilele tinereţii.
