Noaptea umbrelor de Agatha Christie
Cînd enigma înspăimîntată... sau suspans-ul
la modul absolut
Deşi sintagma „literatură poliţistă” au mai are nevoie de prezentare implicînd, pe lîngă arta autorului, şi inteligenţa şi perspicacitatea cititorului, nu putem să nu recunoaştem că prelungirea ei înseamnă o lectură atentă, o gramatică textuală, o gimnastică enunţiativă dublate de jocuri intertextuale
În Noapea umbrelor (Endless Night), Marea Agatha apare atît ca fin stilist, cît şi ca mare psiholog. Autorul omniscient din majoritatea romanelor sale lasă totul în seama personajului narator.
Sub un puternic fascicol de lumină freudiană, acesta încearcă să obţină răspunsuri la întrebări vitale.
Nimic nu apare ca o gratuitate. Orice detaliu are şansele unu indiciu, cititorul este îndemnat să emită ipoteze, să fie atent la ceea ce se rosteşte, la ceea ce se scrie. Cu toate că şi această poveste e presărată cu modele probabiliste (femeia forte, capabilă de orice, valetul care spionează), descoperim o nouă tehnică – tehnica cuvintelor subliniate. De aici şi pînă la o aproape perfectă simetrie între sfîrşitul şi începutul naraţiunii nu e decît un pas.
„În sfîrşitu-mi e şi începutul…
Infinitul Nopţii eterne...”.
A-M PEGULESCU
1
În sfîrşitu-mi e şi începutul... E un citat pe care l-am auzit deseori. Sună bine – dar ce înseamnă, de fapt?
Există vreun loc anume unde cineva poate să pună degetul şi să spună: „Totul a început în ziua aceea, în acel loc şi în acel ceas, cu un asemenea eveniment?”
Povestea mea a început, poate, cînd am zărit anunţul de pe zidul cîrciumii „George şi Dragonul” vestind vînzarea la licitaţie a valoroasei proprietăţi „The Towers” anunţ în care se dădeau amănunte privind suprafaţa în mile şi optimi de milă, o descriere cu totul idilică a locurilor, aşa cum, pesemne, arătaseră cu optzeci sau chiar cu o sută de ani în urmă.
Nu făceam nimic deosebit, hoinăream pe strada principală din Kingston Bishop, o localitate fără importanţă, omorîndu-mi timpul. Am zărit afişul. Ce se întîmpla? Soarta îşi băga codiţa? Sau era vorba de o strîngere de mînă, anunţîndu-mi norocul? Puteţi să o luaţi cum vreţi.
Sau aţi putea spune că totul a început atunci cînd l-am întîlnit pe Santonix şi cînd am vorbit cu dînsul; închid ochii şi-i văd obrajii aprinşi, privirea-i pătimaşă, ca şi mişcarea mîinii puternice şi totuşi delicate, desenînd planuri şi ridicînd case. Şi mai ales o casă, o casă frumoasă care să fie a mea!
Dorinţa fierbinte de a avea o casă, o casă frumoasă şi bine construită, o casă cum nu sperasem vreodată să posed, atunci a înflorit. Era un vis pe care şi Santonix îl împărtăşea, o casă pe care mi-ar fi construit-o, dacă ar fi trăit...
O casă în care, în visurile mele, aş fi trăit cu fata pe care o iubeam şi în care, exact ca într-o poveste pentru copii, am fi vieţuit „fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”. O fantezie, poate chiar o absurditate, dar a început să prindă contur, şi eu tînjeam după ea. Tînjeam după ceva ce, pesemne, nu aveam să posed vreodată.
Or, dacă povestea aceasta e o poveste de dragoste – şi jur că e o poveste de dragoste – de ce să nu încep de cînd am zărit-o pe Ellie stînd sub brazii întunecoşi de pe Moşia Ţiganului?
Moşia Ţiganului. Dar poate că ar fi mai bine să încep de aici, din momentul în care am întors spatele afişului, cu un mic fior pe şira spinării, pentru că un nor acoperise soarele, şi am pus o întrebare, aşa, fără vreun scop anume, unui localnic care tăia la întîmplare un gard viu.
— Cum e casa aceea, „The Towers”?
Văd şi acum faţa posomorită a bătrînului, privindu-mă într-o parte şi zicîndu-mi:
— Nu aşa îi zicem pe aici. Ce fel de nume e şi acesta? „Turnurile”? Răsuflă anevoie, dezaprobator. Sînt mulţi ani de cînd a fost locuită şi i s-a spus ,.Turnurile”. Răsufla din nou.
L-am întrebat atunci cum îi zicea el şi iarăşi am observat că ochii au căutat într-o parte, şi faţa-i zbîrcită s-a ferit să mă privească, aşa cum obişnuiau să o facă oamenii ţinutului, uitîndu-se peste umăr sau în depărtare, ca si cum ei vedeau ceva ce tu nu vedeai, şi zise:
— Pe aici îi spunem „Moşia Ţiganului”
— De ce i se spune aşa? am întrebat.
— E o poveste. Nu prea ştiu, Unu’ zice ceva, altu’ altceva. Şi pe urmă continuă: oricum acolo apar accidentele.
— Accidente de maşină?
— Tot felu’ de accidente. Accidente de maşină mai ales, în zilele noastre. Vezi dumneata, e un loc primejdios, acolo.
— Ei bine, am zis, dacă acolo e curbă periculoasă înţeleg de ce survin accidente.
— Consiliul Comunal a pus acolo un semn de Pericol, dar n-a prea făcut mare lucru. Accidentele se ţin lanţ, ca mai înainte.
— De ce „Moşia Ţiganului”? l-am întrebat.
Îmi ocoli iarăşi privirea şi răspunsu-i fu vag.
— O poveste. A fost pămîntul ţiganilor şi cînd au fost îndepărtaţi, l-au blestemat.
Am rîs.
— Ehei făcu el, poţi să rîzi, dar sînt locuri blestemate. Şi dumneavoastră, domnii din oraş nu ştiţi nimic de ele. Dacă e un blestem, locul ăla e blestemat şi gata. Au murit oamenii în carieră, cînd scoteau piatra pentru construcţie. Bătrînul Geordie a căzut peste parapet, într-o noapte şi şi-a frînt gîtul.
— Beat? am sugerat eu.
— S-ar putea. Îi plăcea băuturica. Dar sînt mulţi beţivi care cad şi nu păţesc nimic. Dar Geordie şi-a frînt gîtul. „Acolo” – şi arătă în spatele lui dealul acoperit de pini – „pe Moşia Ţiganului”
Da, cred că aşa a început. Atunci nu mi-am dat seama. S-a întîmplat să-mi aduc aminte. Atît şi nimic mai mult. De fapt – cred, dacă stau să mă gîndesc mai bine – că am dat prea multă importanţă întîmplării. Nu ştiu dacă am întrebat atunci sau mai tîrziu dacă mai erau ţigani prin partea locului Mi-a răspuns că nu prea mai sînt pe nicăieri, în zilele noastre. A adăugat că poliţia îi alungă de peste tot Am întrebat:
— De ce sînt ţiganii detestaţi?
— Fură de sting, zise dezaprobator. Şi apoi, cercetîndu-mă mai îndeaproape, nu ai şi dumneata, cumva sînge ţigănesc în vine? rosti aruncîndu-mi o privire scrutătoare .
Am spus că nu ştiu nimic în acest sens. E adevărat că aduc puţin a ţigan. Poate şi de aceea m-a fascinat denumirea de Moşia Ţiganului. Şi mă văd acolo, zîmbindu-i bătrînului, amuzat de conversaţia noastră, gîndindu-mă la faptul că s-ar putea să am o picătură de sînge ţigănesc.
Ţinutul ţigănesc Am continuat drumul şerpuitor care te scotea din sat şi se unduia printre copacii întunecaţi şi am ajuns, în cele din urmă, în vîrful dealului, de unde am privit marea şi vapoarele Era o privelişte minunată şi mă gîndeam la multe şi mai ales mă întrebam cum ar fi fost daca Moşia Ţiganului ar fi fost a mea. Uite aşa. Era numai un gînd ridicol. Cînd am trecut din nou pe lîngă bătrînul cu care vorbisem, el îmi aruncă:
— Dacă vrei să vorbeşti cu ţigani, e bătrîna doamnă Lee, desigur. Primarul i-a dat o căsuţă în care trăieşte.
— Cine e Primar? am întrebat.
Mi-a răspuns pe-un ton în care simţeam şocul: „Dl. Phillpot, desigur!” Părea destul de supărat că l-am întrebat. Am priceput că Primarul era cam un fel de Dumnezeu al locului. D-na Lee era probabil o servitoare de-a lui. Familia Phillpot trăise din vremuri străvechi pe aceste meleaguri şi condusese destinele oamenilor într-un fel sau în altul.
Cum îi dădeam bineţe bătrînului pentru a-mi continua drumul, el a adăugat;
— Căsuţa ei e ultima de la capătul străzii. S-ar putea s-o vezi afară. Nu-i prea pace să stea în casă. Ca toţi ţiganii.
Deci coboram pe drum, fluierînd şi gîndindu-mă la Moşia Ţiganului. Aproape că uitasem tot ce mi se povestise, cînd am zărit o bătrînă, cu părul încă negru, care se tot uita la mine, peste gărduţul grădinii. Am ştiut de îndată că era vorba de d-na Lee. M-am oprit şi i-am vorbit:
— Am auzit că puteţi să-mi spuneţi cîte ceva despre Moşia Ţiganului, am îndrăznit.
Se uită la mine pe sub o şuviţă de păr încîlcit şi răspunse:
— Nu te băga, tinere. Ascultă-mă pe mine. Uită povestea. Eşti un tînăr arătos. Nu iese nimic bun cînd e vorba de Moşia Ţiganului şi niciodată nu va fi altfel.
— Am înţeles că e de vînzare, am rostit eu.
— Ei, aşa o fi, dar mare fraier ar mai fi cel care ar cumpăra-o.
— Şi cine ar face-o.
— E un constructor care umblă după ea. Sînt chiar mai mulţi, O să fie ieftină. O să vezi.
— Şi de ce-ar fi ieftină? am întrebat curios. E un loc nemaipomenit.
Nu-mi răspunse.
— Presupunînd că un constructor ar cumpăra-o ieftin, ce-ar face cu ea?
Chicoti. Era un rîs neplăcut, răutăcios.
— O să dărîme casa veche pentru ca să construiască altceva. Douăzeci, treizeci de case, poate, şi toate avînd un blestem, deasupra lor.
N-am fost atent la ultima parte a frazei. Am răspuns, vorbind fără să vreau:
— Ar fi o mare ruşine. O mare ruşine.
— Ah, nu-ţi face griji. Nu au nici o bucurie, nici cei ce cumpără, nici cei care ar construi. Va fi întotdeauna un pas care va aluneca pe lespezi, de pe o grindă metalică, sau un camion care va fi strivit sub greutate, sau ţigla care va cădea de pe acoperiş. Şi pe urmă copacii. O vijelie neaşteptată i-ar putea smulge. Ah, o să vezi! Nimeni nu va avea parte de Moşia Ţiganului. Ar face mai bine să lase lucrurile aşa cum sînt. O să vezi. Dădu din cap cu hotărîre şi pe urmă repetă, uşor, ca pentru ea; „nu e nici un noroc pentru cei care se amestecă în treburile acelor locuri. Niciodată n-a fost.”
Am rîs. Vorbi cu asprime:
— Nu rîde, tinere. Mi se pare mie că nu peste multă vreme o să rîzi strîmb. Ascultă-mă pe mine: nici casa, nici pămîntul n-au adus noroc cuiva.
— Ce s-a întîmplat în casă? am întrebat. De ce a fost nelocuită atîta vreme? De ce a fost lăsată în paragină?
— Ultimii care au trăit acolo, au murit. Toţi.
