Urechiuşele Măgăruşului

Tare-i place mamei leoaice să-şi laude puiul.

― Leuţ, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deştept, cel mai voinic, cel mai frumos şi mai cuminte pui de pe lume.

Când mama îl laudă lui Leuţ îi cresc urechiuşele. Astfel, în scurt timp urechiuşele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuţ e bun prieten cu măgăruşul şi cu iepuraşul.

― Priviţi! observă într-o bună zi Măgăruşul, Leuţ are urechiuşele aproape ca ale mele de lungi.

― Ba sunt mai lungi şi mult mai frumoase! se făleşte Leuţ.

― Nimeni nu are urechi mai lungi şi mai frumoase ca ale mele! îşi flutură mândreţea sa de urechi Iepuraşul.

― Nu e adevărat, strigă enervat Leuţ. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în braţele mamei.

― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica.

― Mami, scânceşte Leuţ, ăia doi zic că urechiuşele lor sunt mai lungi şi mai frumoase. Spune-mi că nu e aşa!

― Bineînţeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculţi pe nimeni în afară de mine. Doar eu îţi zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Şi leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgăruşul şi Iepuraşul.

― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi şi mai frumoase?

― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepuraşul.

― Dar dacă te mai gândeşti?

― A… ale lui Leuţ.

― Bravo, văd că ţi-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruş.

― Eu zic, răspunde ferm măgăruşul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume!

― Şi dacă te mai gândeşti?

― Oricât m-aş gândi răspunsul meu va fi mereu acelaşi, nu se dă bătut prietenul lui Leuţ.

― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjeşte Leoaica şi brusc Măgăruşul se pomeneşte într-un nor de praf. Când norul se împrăştie – nici pomină de Leoaică prin apropiere.

― Măgăruşule, strigă speriat Iepuraşul, tu nu mai ai urechiuşe!

― Cum adică?

― În locul lor ţi-au rămas doar două găurele!

― Nu te cred.

― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor şi te priveşte în oglindă…

Măgăruşul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut.

― Acesta nu sunt eu, se bucură el.

― Eh, şopteşte Iepuraşul, ce n-aş da să fie aşa. Dar eşti tu, Măgăruşule… Doar că fără de urechi.

Măgăruşul ridică copita dreaptă, vrea să-şi scarpine urechea stângă, n-o găseşte şi se convinge că Iepuraşul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi măşcate.

― Nici o măgăruşă nu va privi în direcţia mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiuşe? Nu pot trăi făr’ de urechiuşe!

― Încetează, vrea să-l liniştească Iepuraşul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine ştie ce…

― Ba erau!

― Ba nu erau!

Şi prietenii sunt gata de harţă.

― Bine… cedează Iepuraşul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deştept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva.

Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgăruşul plânge neîncetat.

― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepuraşul. Chiar dacă ţin foarte mult la urechile mele, ţi le dăruiesc. Fără regret. Ia-le!

― Nu vreau urechiuşe de iepuraş, ţipă Măgăruşul. Vreau urechiuşe de măgăruş!

― Încetează! se enervează Iepuraşul. Mi-a pierit pofta să-ţi mai dăruiesc ceva… Totuşi aş vrea să-ţi dau un sfat.

― Ce fel de sfat?

― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ţi găsesc urechiuşele.

Acasă Măgăruşul e şi mai trist. Adoarme abia spre dimineaţă. Visează un vis ciudat. Se face că Iepuraşul aleargă spre el ţinând în lăbuţe un buchet mare de urechiuşe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaşte. Sunt ale lui. Vrea să şi le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlţâie… Apoi… se trezeşte.

― Măgăruşule, strigă alături Iepuraşul. Am aflat unde-ţi sunt urechiuşele!

― Unde!? Sare ca ars din pat Măgăruşul.

― Le poartă Leuţ. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan!

― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri!

Şi Măgăruşul o zbugheşte ca săgeata pe uşă. De cum îl zăreşte pe Leuţ, năvăleşte asupra lui strigând:

― Dă-mi urechiuşele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Eşti un hoţ, un tâlhar!

Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepuraşul.

― Unde e Leuţ, întreabă buimăcit Măgăruşul.

― Bietul de tine, oftează Iepuraşul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas şi fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne şi fără de cap!

Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruş care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepuraşul îi rămâne prieten fidel. Şi fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada şi urechile.

― Am un plan, zice într-o zi Iepuraşul.

― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgăruşul.

― Am de gând să o caut pe maimuţica Muţiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgăruşul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă crezi, Măgăruşule?

― Te cred, răspunde acesta cu toate că ştie că planurile Iepuraşului nu prea dau roade.

Iepuraşul pleacă să o caute pe Muţiumoco. Dar nu e uşor să găseşti o maimuţă anume în mulţimea de maimuţe ce mişună prin junglă. Iepuraşul nu se dă bătut până nu o găseşte. Vrăjitoarea îl ascultă atent.

― Da, zice ea, Leoaica şi puiul ei trebuiesc pedepsiţi. Va fi necesar să dai dovadă că-ţi iubeşti cu adevărat prietenul.

Apoi răsfoieşte câteva cărţi de magie şi îi aduce Iepuraşului patru fire galbene de păr.

― Ia aceste fire, zice Muţiumoco, şi strecoare-le lui Lefănţică, puiului de elefant, după urechi. După care stai şi aşteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla.

De cum dă cu ochii de puiul de elefant, îşi dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă.

― Ce-ai păţit, întreabă Lefănţică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reuşesc să te ajut.

― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepuraşul în timp ce în minte i se coace un plan.

― Sunt o fiinţă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus.

― Acesta îţi este necazul? se miră Lefănţică.

― Da, răspunde Iepuraşul. Şi te rog nu-ţi bate joc. Am şi eu dreptul la vise.

― Prostuţule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu şi nu ai decât să priveşti Pământul de la înălţime cât îţi pofteşte inima.

Iepuraşul stă cocoţat pe spatele lui Lefănţică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aştepte.

Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănţică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă şi cântă:

 

Ia priviţi la muşchii mei!

Nimeni nu mă-ntrece!

Dacă vreau dobor deodată,

Dobitoace – zece!

Sunt cel mai voinic din lume!

Zece dobitoace,

Le dobor într-o clipită!

Nici nu am ce face!

 

― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei.

― Vezi, Leuţ? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine!

― Nu e adevărat! strigă Leuţ. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănţică, nu eşti mai voinic!

― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănţică.

― Ba nu!

― Ba da!

― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănţică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e aşa! Şi imediat apare Leoaica.

― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?!

― Eu, răspunde calm Lefănţică.

― Dar dacă te mai gândeşti?

― Tot eu.

― Şi dacă te mai gândeşti?

― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere.

― Acuş îţi arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea şi bucuria celor de faţă, se pomeneşte în vârful trompei lui Lefănţică.

― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic?

― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâşnind din dinţi.

― Zdrobeşte-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaţ-o minte! Să nu se mai laude!

Dar Lefănţică, fiind un animal cuminte, o aşază jos fără să-i pricinuiască vreun rău.

― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toţii în timp ce Iepuraşul aleargă să-şi găsească prietenul.

― Măgăruşule, unde eşti, Măgăruşule?

― Aici, răspunde plictisit Măgăruşul.

― Măgăruşule, e agitat Iepuraşul, nu simţi, nu vezi nimic?

― Nu, de ce?

― Ţi-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Eşti măgăruşul de mai înainte! Am reuşit!

Măgăruşul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei îşi vede urechile şi coada.

― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie.

― Greşeşti, nu e de acord Iepuraşul, eu sunt mai fericit decât tine.

― Ba nu!

― Ba da!

Şi cei doi prieteni sunt gata de harţă.

― Bine… Fie… Cedează Măgăruşul. Tu eşti cel mai fericit iepuraş iar eu – cel mai fericit măgăruş. De acord?

― De acord!

Iepuraşul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă şi urechi. Doar Măgăruşul nu poate să uite. Uneori, pe neaşteptate se opreşte în mijlocul drumului, îşi apleacă capul, închide ochii şi visează. În acele clipe e cu neputinţă să-l urneşti. Măgăruşul îşi visează urechile, îşi visează coada. Când se trezeşte îşi aminteşte că nu e bine să te făleşti şi că Leoaica şi puiul ei au fost umiliţi şi pedepsiţi anume din cauza trufiei.