Problema in golful Pollensa povestiri de Agatha Christie

Problemă în golful Pollensa

Vaporul de la Barcelona spre Mallorca îl lăsă pe domnul Parker Pyne la Palma în primele ore ale dimineţii şi pe dată fu deziluzionat. Hotelurile erau ocupate! Cel mai bun loc pe care‑l găsi a fost un fel de dulap neaerisit cu priveliştea spre curtea interioară a unui hotel din centrul oraşului - adăpost ce nu i‑a convenit domnului Parker Pyne. Proprietarul hotelului nu luă în seamă dezamăgirea sa.

– Ce doriţi să fac? spuse acesta, ridicînd din umeri.

Palma de Mallorca era plină de oameni acum! Era o schimbare în bine! Cu toţii, englezi, americani - veneau iarna în Mallorca. Era aglomeraţie peste tot. Domnul din Anglia n‑ar fi putut găsi cu siguranmţă nimic nicăieri, cu excepţia, poate la „Formentor” unde preţurile erau atît de uriaşe încît chiar şi străinii dădeau înapoi.

Domnul Parker Pyne se servi cu o cafea şi un corn şi ieşi să viziteze catedrala, dar îşi dădu seama că nu prea avea chef să aprecieze frumuseţi arhitecturale.

Apoi avu o discuţie cu un taximetrist prietenos într‑o franceză stricată, amestecată cu spaniola locului, timp în care discutară meritele şi posibilităţile de la „Soller”, „Alcudia”, „Pollensa” şi „Formentor” - care erau hoteluri bune dar foarte scumpe.

Domnul Parker Pyne fu îmboldit să întrebe cît de mult costă.

Obişnuiau să ceară, spunea taximetristul, o sumă care părea absurdă şi ridicolă şi asta pentru că ştiau foarte bine că englezii veneau aici pentru că preţurile nu le considerau oare mici şi rezonabile?

Domnul Parker Pyne spuse că aşa stăteau lucrurile, dar totuşi ce sume cereau la „Formentor”.

Un preţ incredibil!

Perfect - dar care era preţul exact?

Conducătorul auto consimţi în cele din urmă să răspundă în cifre.

Cu amintirea proaspătă a preţurilor de la hoteluri din Ierusalim şi Egipt, cifra îl făcu totuşi pe domnul Parker Pyne să se cutremure.

Au căzut la înţelegere, bagajele domnului Parker Pyne au fost încărcate în taxi într -o manieră oarecum întîmplătoare, şi au pornit‑o să facă rondul insulei, încercînd la gazde mai ieftine, dar avînd ca obiectiv final „Formentor”.

N-au atins acei ultim lăcaş al abundenţei, deoarece, după ce au trecut prin străzile înguste din Pollensa şi au urmat linia unduitoare a malului mării, au ajuns la hotelul „Pino d'Oro” - clădire mică aşezată pe malul mării, cu o privelişte care, în aburii unei dimineţi frumoase, aveau aerul elegant şi vag al unei stampe japoneze. Pe dată, domnul Parker Pyne îşi dădu seama că asta şi numai asta căuta. Opri taxiul, trecu prin poarta vopsită, cu speranţa că va găsi un loc liniştit.

Soţii, care deţineau hotelul, nu ştiau nici engleză, nici franceză. Cu toate acestea, problema se încheie în mod satisfăcător. Domnului Parker Pyne i s‑a dat o cameră cu vedere spre mare, bagajele i‑au fost descărcate, taximetristul şi‑a felicitat pasagerul pentru că a evitat monstruoasele exigenţe ale „acestor noi hoteluri”, şi‑a primit plata şi a plecat după ce i‑a salutat vesel în stil spaniol.

Domnul Parker Pyne se uită la ceas şi văzînd că‑i abia zece fără un sfert ieşi pe o mică terasă scăldată în lumina puternică a dimineţii şi comandă, pentru a doua oară în dimineaţa aceea, cafea şi cornuri.

Se aflau patru mese, una la care stătea el, una de pe care tocmai se debarasa micul dejun şi celelalte două ocupate. La cea mai apropiată de el se afla o familie formată din tată, mamă şi două fete mari - germani. Dincolo de ei, în colţul terasei, şedeau ceea ce părea clar a fi mamă şi fiul - englezi.

Femeia avea vreo 55 de ani. Cu părul cenuşiu într‑o nuanţă plăcută, era îmbrăcată cu  gust, dar nu la modă într-un deux pieces de stofă şi avea aerul acela sigur de sine caracteristic englezoaicei obişnuite să călătorească mult în străinătate.

Tînărul care stătea în faţa ei ar fi putut avea 25 de ani şi era tipic pentru categoria socială şi vîrsta sa. Nu era nici frumos, nici urît, nici înalt, nici scund. Se vedea clar că se afla în cele mai bune relaţii cu mama sa - făceau mici glume împreună - şi el era foarte atent în a o servi.

Aşa cum stăteau de vorbă, ochii ei îi întîlniră pe cei ai domnului Parker Pyne. Îl măsurară cu nonşalanţa unei femei bine crescute, dar el îşi dădu seama că fusese analizat şi categorisit.

Fusese recunoscut ca englez şi, fără îndoială, la timpul potrivit, vreo remarcă plăcută, comună îi va fi adresată.

Domnul Parker Pyne nu avea nici o obiecţie în mod deosebit. Concetăţenii săi îl cam plictiseau în străinătate, dar îşi dorea să petreacă timpul de peste zi de o manieră amicală. Într‑un hotel mic s‑ar fi creat tensiune, dacă nu procedai aşa. Era sigur că această femeie îndeosebi avea excelente „maniere de hotel”, cum le numi el.

Tînărul englez se ridică, făcu o oarecare remarcă în glumă şi intră în hotel. Femeia îşi luă scrisorile şi geanta şi se aşeză într‑un scaun cu faţa la mare. Deschise un exemplar din „The Continental Daily Mail”. Stătea cu spatele la domnul Parker Pyne.

În timp ce‑şi sorbea ultima picătură de cafea, domnul Parker Pyne privi în direcţia ei şi pe loc încremeni. Se simţea neliniştit... neliniştit de paşnica continuare a vacanţei sale! Acel spate era îngrozitor de expresiv. În timpul vieţii cunoscuse multe astfel de spinări. Rigiditatea sa, tensiunea poziţiei - chiar fără să‑i vadă faţa el ştia prea bine că ochii erau plini de lacrimi - că femeia se stăpînea cu un efort teribil.

Mişcîndu‑se cu băgare de seamă, ca un animal hăituit, domnul Parker Pyne se reîntoarse în hotel. Doar cu o jumătate de oră mai înainte i se ceruse să‑şi treacă numele în registrul de pe birou. Acolo se afla o semnătură frumoasă - C. Parker Pyne, Londra.

Domnul Parker Pyne observase, cîteva rînduri deasupra, numele a doi sosiţi: doamna R. Chester, domnul Basil Chester - Holm Park, Devon.

Apucînd tocul, domnul Parker Pyne scrise repede ceva peste semnătura lui. Acum se citea (cu dificultate) Christopher Pyne.

Dacă doamna R. Chester era nefericită la Pollensa Bay, nu‑i va fi uşor să‑l consulte pe domnul Parker Pyne.

Deja acest gentleman se minunase de multe ori că atît de numeroşi oameni, pe care‑i întîlnise în străinătate, îi cunoşteau numele şi îi reţinuseră realizările. În Anglia multe mii de oameni citeau zilnic „The Times” şi puteau răspunde foarte sincer că n‑au auzit în viaţa lor un asemenea nume. În străinătate, se gîndi el, ziarele sînt citite mai temeinic. Nici o ştire, nici chiar coloanele cu reclame nu le scapă.

Vacanţele sale fuseseră deja întrerupte cu mai multe prilejuri. Avusese de‑a face cu o întreagă serie de probleme, de la crimă la încercare de şantaj. Era hotărît să aibă linişte în Mallorca. Simţea instinctiv că o mamă deprimată i‑ar putea tulbura considerabil această pace.

Domnul Parker Pyne se acomodă de minune la „Pino d'Oro”. În apropiere se afla un hotel mai mare, „Mariposa”, unde stătea o mulţime de englezi. De jur împrejur se afla o întreagă colonie de pictori. Te puteai plimba de‑a lungul mării spre satul de pescari unde se afla un bar - loc de întîlnire pentru oameni - şi cîteva magazine. Totul era foarte liniştit şi plăcut. Fetele se plimbau în pantaloni, cu basmale colorate legate la piept. Tinerii cu berete, cu părul destul de lung se întreţineau în „Mac's Bar” discutînd despre valori plastice şi abstracţiune în artă.

A doua zi după sosirea domnului Parker Pyne, doamna Chester îi făcu cîteva remarci convenţionale în legătură cu priveliştea şi cu probabilitatea ca vremea să se menţină frumoasă Apoi ea discută puţin cu doamna din Germania despre tricotat şi schimbă cîteva cuvinte plăcute despre trista situaţie politică cu doi domni danezi, care‑şi petreceau timpul sculîndu‑se în zori şi mergînd pe jos cîte unsprezece ore.

Domnului Parker Pyne i se păru că Basil Chester este un tînăr foarte plăcut. I se adresa domnului Parker Pyne cu „sir” şi asculta foarte politicos orice‑i spunea bărbatul mai în vîrstă. Cîteodată cei trei englezi serveau cafeaua împreună după masa de seară. După trei zile, Basil se retrase cam după zece minute şi domnul Parker Pyne rămase tête‑à-tête cu doamna Chester.

Vorbiră despre flori şi îngrijirea lor, despre starea lamentabilă a lirei engleze, despre cît de scumpă devenise viaţa în Franţa şi despre dificultatea de a servi un ceai bun după amiaza.

Ori de cîte ori pleca fiul ei seara, domnul Parker Pyne observa tremurai repede ascuns al buzelor ei, dar ea îşi revenea imediat şi discutau în mod plăcut pe temele mai sus menţionate.

Încetul cu încetul începu să vorbească despre Basil - despre cît de bine mersese la şcoală, - „ a fost printre primii în clasa a XI-a, să ştiţi”, - de faptul că toată lumea ţine la el, despre cît de mîndru ar fi fost tatăl său dacă ar fi trăit, despre cît de mulţumită era că Basil n‑a fost niciodată „un zăpăcit”. „Desigur, îl îndemn întotdeauna să stea cu tinerii, dar, se pare, că într‑adevăr preferă să rămînă lăngă mine”.

Rosti acest lucru cu un fel de plăcere modest reţinută.