Rapitorii de copii de Anthony King
CAPITOLUL I
— Depăşeşte-I acum!
Jaguar-ul viră brusc la stânga, acceleră şi îi tăie calea microbuzului Renault Mascott din faţa sa. Un individ mascat îndreptă ţeava unui automat Uzi spre pneurile maşinii ce fusese obligată să oprească şi slobozi două rafale scurte de gloanţe.
— Let's gol strigă cel care trăsese, coborând în viteză din Jaguar.
Un jeep GMC opri brusc în spatele maşinii ata-cate, iar o femeie – de asemenea, mascată şi înar-mată – intră în scenă. Se îndreptă spre uşa laterală culisantă a Renault-ului şi o smuci cu putere. Com-plicii ei se căzneau să deschidă portiera din dreapta faţă şi, cum şoferul nu înţelesese s-o deblocheze la comandă, fu împuşcat pe loc, prin parbrizul care se sfărâmă în mii de bucăţele.
Majoritatea copiilor aflaţi în microbuz începu să plângă, privind îngrozită la ce se petrecea, iar trei fetiţe ţipară, deznădăjduite şi speriate.
— Fă-i imediat să tacă, altfel îţi zbor creierii! Ţipă tânăra, îndreptând ameninţătoare un pistol – marca Beretta Trophy cu amortizor – spre însoţitoarea micuţilor. Pe urmă să-mi întocmeşti o listă cu numele fiecăruia, dar să nu te pună naiba să încerci să mă tragi pe sfoară, că te desfigurez! Ai înţeles?
Şoferul Jaguar-ului îl trase pe cel împuşcat de la volan, târându-l pe culoarul dintre scaune, iar celălalt complice se instala în locul lui, pornind motorul.
— Dă-i drumul o dată, Al, la naiba!
Bărbatul demară în trombă, lovind maşina cu care blocase drumul, şi se înscrise în traficul aglomerat de pe Bulevardul Santa Monica.
Pentru că însoţitoarea nu reuşise să-i potolească pe copiii înspăimântaţi, atacatoarea o lovi cu patul pistolului în frunte, făcând-o să îngenuncheze.
— Vezi dacă poţi opri sângerarea fraierului ăs-tuia! Ordonă ea, arătând apoi cu ţeava armei spre şoferul rănit.
— Al, nu te grăbi! Nu contează cât de departe ajungem, numai caută să alegi un loc deschis şi cât mai îndepărtat de clădiri. Canada ne aşteaptă, nu pleacă din loc!
— Cred că am să opresc la intersecţia bulevar-dului cu Highland Avenue.
— Perfect. E unul dintre locurile pe care le-am studiat deja, nu?
— Da, Ben. N-ai de ce să-ţi faci griji!
— Ai dreptate! De ce mi-aş face?… Pentru simpla răpire a unu, doi, trei, patru…, 16 copii de grădiniţă şi doi maturi, dintre care unul se află pe moarte? Mai mult ca sigur că, dacă ne vor prinde, ne vor ierta. Asta vrei să spui, nu-i aşa?
— Nu, Ben, nu asta am vrut să spun. Nu te enerva! Ai să vezi că totul va merge strună, conform planului stabilit!
Când primele sirene ale autovehiculelor poliţiei începură să se audă, răpitorii îşi verificară arma-mentul. Trecătorii, care o rupseseră la fugă la pri-mele focuri de armă, se întorceau acum la locul faptei, roşi de curiozitate.
— Cât mai e, Al, până la Highland?
— În maximum două minute ajungem.
— Să opreşti chiar în mijlocul intersecţiei! Pe urmă, vedem noi ce mai este de făcut.
Alden Rossner-Clark făcu exact ce i se ceruse. Nu-i convenea deloc acţiunea în care se ameste-case, dar acum era mult prea târziu ca să mai dea înapoi.
— Deschide uşa din faţă! Îi ordonă fata.
Apoi luă automatul din mâna lui Ben, coborî în stradă şi trase câteva rafale în aer.
Câteva maşini – conduse de şoferi prea îndrăzneţi – se ciocniră, altele începură să claxoneze, dar cei mai mulţi conducători auto se grăbiră să părăsească intersecţia.
Îţi făcură apariţia şi poliţiştii, care blocară treptat căile de acces. În foarte scurt timp aveau să sosească şi trupele SWAT.
Lunetiştii ocupară poziţii strategice, pregătindu-şi puştile cu repetiţie Macmillan, de calibru 50. Gloan-ţele acestei temute arme au un efect ucigător până la o distanţă de 2.000 de metri, iar acest lucru face parte din abecedarul fiecărui infractor de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
— Predaţi-vă, sunteţi înconjuraţi! Se auzi o voce stupidă într-o portavoce, care-i făcu pe cei trei ră-pitori să izbucnească în hohote de râs.
Pentru a se amuza încă şi mai mult, Benjamin Drake trase două focuri de armă spre maşinile poli-ţiei. Gloanţele se înfipseră cu un zgomot sec în tabla moale, făcându-i pe oamenii legii să se trântească îngroziţi la pământ. Nimeni nu avea de gând să facă pe eroul şi să piară stupid într-o astfel de confruntare.
— Am să mor! Se auzi glasul şoferului. Sângerez din abundenţă.
Şeful bandei îl privi în scârbă, aruncându-i:
— Dacă ai fi deschis uşa când ţi-am spus, n-ai fi ajuns aici. Numai tu eşti de vină, idiotule!
Rănitul tăcu, pentru a nu-l enerva şi mai mult pe cel care îl împuşcase. Se aştepta să moară. Îşi pierduse orice speranţă. Introduse o mână în inte-riorul hainei şi scoase de acolo portofelul, în care avea o fotografie de familie. Ţinea foarte mult la fetele sale şi se gândi să le mai privească o dată înainte de a închide ochii pentru totdeauna. El, soţia sa şi cele două fiice ale lor zâmbeau fericiţi pe hârtia de celuloid.
Benjamin Drake se repezi la şofer, bănuitor, smulgându-i din mână obiectul, pe care-l luase drept o armă.
— Ah, tocmai acu' ţi-ai găsit să devii sentimental! Exclamă răpitorul. Nu vreau să te privez de ultima dorinţă, la-ţi poza înapoi, adăugă acesta, întinzându-i şi portofelul.
Din ce în ce mai slăbit, Patrick Koontz întinse mâna, dar renunţă să-şi mai privească familia.
Poate că totuşi voi supravieţui, se gândi el şi îşi vârî portofelul la loc în buzunar. Ajută-mă, Doamne!
Între timp, maşinile poliţiei reuşiră să blocheze toate căile ce ar fi putut permite evadarea. Sosiră şi trei ambulanţe, complet echipate pentru intervenţiile de urgenţă, apoi o autospecială de pompieri, pentru orice eventualitate.
Zeci de oameni în uniformă şi civili înconjuraseră microbuzul, aşteptând la distanţe respectabile, cu armele gata pregătite, ordinul de a deschide focul. Cu toate acestea, fiecare dintre ei era conştient că nimeni nu şi-ar fi asumat o asemenea responsabilitate. Miza era imensă. Viaţa a 16 fii şi fiice de magnaţi ai oraşului. Politicieni, guvernanţi, oameni de afaceri…
— Ce-i cu tine, Al? Te văd cam îngrijorat!
— N-am nimic.
— Nimic pe dracu'! Se observă pe faţa ta că eşti speriat. Doar ştiai de la început că asta o să se în-tâmple! Doar nu voiai să ajungi în Canada cât ai zice peşte!
Trupele SWAT îşi ocupaseră deja poziţiile.
— Unu, gata!
— Doi, gata!
— Opt, gata!
Şeful dispozitivului li se adresă tuturor prin staţia de emisie-recepţie: 10
— Staţi pe poziţii! Nimeni nu trage decât la ordin!
— Unu! Am în vizor o ţintă ce poate fi neutra-lizată.
— Trei! Şi eu la fel.
— Am spus: nimeni nu trage decât la ordin! Fiţi pregătiţi în orice moment!
— Deci, vom ataca microbuzul care-i duce pe copiii magnaţilor la Disneyland. Planul este deosebit de simplu. Nu vom avea mult de repetat. Trebuie doar să fim atenţi şi să memorăm cu precizie amănuntele acţiunii.
Cei trei păreau destul de relaxaţi, deşi în realitate erau încordaţi la maximum. Poate mai puţin plănuitorul întregii afaceri, Benjamin Drake, proaspăt, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.:
— Ai idee câţi copii vor fi în microbuz? Îl întrebă Alden Rossner-Clark.
— Mai mult de zece, nu ştiu cu exactitate. În afară de şofer, vom mai avea de neutralizat o înso-ţitoare. Treaba va fi extrem de simplă, te asigur.
— Nu va muri nimeni, nu-i aşa? Vru să fie sigură Venus Meredith, amanta lui Alden.
— Doar v-am spus! Răpim câţiva copii, încasăm răscumpărarea şi pe urmă dispărem. Nimic altceva, răspunse Benjamin Drake, nu din cale-afară de convingător.
— Te-ai hotărât, până la urmă, la cât vei fixa răscumpărarea?
— Nu, dar vor fi câteva milioane de dolari la mijloc. Suficient cât să ne ajungă tuturor până la sfârşitul zilelor. Dacă vrei să mă mai întrebi cum îi vom împărţi, am să-ţi reamintesc. Jumătate eu, jumătate voi.
— N-am uitat asta, mârâi Rossner-Clark, departe de a fi mulţumit.
Dar înţelegerea e înţelegere şi trebuie respectată, îşi mai zise el. Doar Ben a făcut rost de pont şi de banii necesari operaţiunii. Eu şi Venus n-am adus absolut nimic.
— Al, acum ar fi mai bine să pleci după jeep-ul acela. Se înserează şi trebuie să ne culcăm devre-me. Mâine vom avea o zi foarte lungă. Dacă n-or fi mai multe…
Bărbatul îi dădu ascultare şi dispăru pe uşa in-termediară a garajului în care îşi stabiliseră cartierul general. Îndoiala, însă, nu-i dădea pace.
Oare povestea asta o să se termine cu bine? Se întrebă'Rossner.
— Hai să mai verificăm o dată armamentul, Venus!
Tânăra se supuse fără să comenteze. Se price-pea destul de bine la aşa ceva, după copilăria şi adolescenţa pe care le trăise în cele mai rău famate suburbii ale Los Angeles-ului.
— Întotdeauna mi-au plăcut pistoalele Beretta, zise ea. Sunt adevărate bijuterii. Când îmi voi per-mite, am să-mi încropesc o colecţie.
Benjamin Drake nu luă în seamă această re-marcă, fiind mult mai interesat să-i admire pe furiş picioarele lungi şi fesele puternice. Schimbă vorba:
— Eşti de mult împreună cu Al?
— Cam de un an. De ce?
— Mă întrebam dacă te înţelegi bine cu el.
— Sau dacă voi rămâne cu el şi după ce vom da lovitura…?
Ultima replică a fetei fu considerată de capul bandei drept un veritabil avans. De aceea, se apro-pie de ea, punându-i protector un braţ pe umăr.
— Nu mi se pare un tip din cale-afară de bun pentru tine. Asta-i tot. Cred că noi doi ne-am potrivi mult mai bine.
Venus îl privi cu atenţie, încercând să înţeleagă cât de serios vorbeşte. Şi nu părea deloccă ar fi avut chef de glume.
Ce-i drept, Ben nu arată rău deloc! Îşi zise ea. Încă nu mi-am putut da seama ce fel de om e, însă este evident că arată mai bine ca Alden. Oricum, am să mă mai gândesc dacă vreau să fac o schimbare în viaţa mea. Nu mă grăbeşte nimeni. Tare curioasă aş fi să aflu de ce a făcut puşcărie, însă voi avea suficientă vreme pentru asta.
Fără să vrea, ridică o mână şi, cu dosul palmei, îi mângâie obrazul neras de trei zile. Apoi zise:
— Cine ştie dacă ar fi posibil?! Timpul va hotărî, nu?
