Zeita Ucigasa de Anthony King
Poliţia criminală „Cazuri Speciale”
Incinta cu trei pereţi tapetaţi cu oglinzi, ce nu măsura mai mult de patru metri pătraţi, i se păru perfectă bărbatului, care începu să îşi admire alura din mai multe unghiuri. Suspină de două ori când zări acel început de chelie şi abdomenul destul de proeminent, dar se consolă repede la gândul că erau destule femei pe lume care îl plăceau şi aşa.
Îşi scoase tacticos pantalonii şi – în aşteptarea vânzătoarei Niny – îşi aranja şortul cu picăţele albastre pe care îl purta, ca să pară cât mai sexy cu putinţă.
Făcând pe pudica, ea îl strigă din spatele perdelei ce masca intrarea în cabina de probă, după care îi aruncă pe deasupra draperiei nădragii fermecaţi:
— Când eşti gata echipat, să mă chemi! Mai mult ca sigur că or să-ţi vină perfect.
Detectivul nu voia să grăbească lucrurile, aşa că îi făcu jocul, iar când termină cu îmbrăcatul, îi zise:
— Ai avut dreptate! Îmi vin destul de bine. Poate doar aici…
— Unde? Se grăbi Niny să dea perdeaua la o parte, făcându-şi apariţia cu un metru de croitorie atârnat pe după gât.
— Mă ţin puţin între picioare…
Vânzătoarea îngenunche şi începu să-i cerceteze prohabul. Pudoarea şi-o lăsase în afara cabinei de probă, ca o profesionistă ce era.
— Vrei să-ţi depărtezi puţin picioarele? Îi ceru ea, pe un ton neutru. Aici? Oh, da! Adăugă, mângâindu-i organele sexuale. Dar să ştii că nu e de la croială… Cred că cu tine e ceva în neregulă… la să vedem!
Şi, fără a mai aştepta aprobarea lui, trase fermoarul pan-talonilor de doc, exclamând aproape instantaneu:
— Eric, tu eşti pe cale de a avea o erecţie în toată regula! De-aia te jenează pantalonii.
— Şi ce crezi că-ar fi de făcut?
— Te rezolv eu, imediat… Nu trebuie decât să-ţi liniştesc… Membrul. Altfel, nu vei cumpăra pantalonii, nu? Deci, am un motiv bine întemeiat să procedez în acest mod. Clientul nostru, stăpânul nostru, cum se spune…
Detectivul înţelese imediat că, din acel moment, orice cuvânt al său ar fi fost inutil şi ineficient. De aceea preferă să tacă, lăsând-o pe Niny să-şi facă meseria.
Tânăra îi coborî pantalonii în vine, iar cu o mână expertă continuă să îi maseze organul de poliţist deprins cu toate relele din oraş. Acesta prinse viaţă cât ai clipi din ochi, căpătând proporţii din ce în ce mai impresionante.
— Oh, slabe speranţe să îl cuminţim cu una, cu două, pe nărăvaşul ăsta! Aprecie. Fata, cu un zâmbet şăgalnic pe chip. E un „băieţel” neascultător care nu vrea să se culce…
— Poate ar dori să audă un cântec de leagăn sau… Poate… Să fie sărutat! Îndrăzni Eric Black.
— N-ar fi exclus, aprecie Niny, folosindu-şi degetele din ce în ce mai repede. Apoi adăugă: „Băieţelul” creşte văzând cu ochii.
Începu să-l alinte cu devotament, mai întâi sărutându-l cu vârful buzelor, apoi folosindu-şi limba, ca în cele din urmă să-l înghită aproape în totalitate, cu un scâncet de satisfacţie nedisimulată. La scurt timp, îl scoase din gură şi îi vorbi, de parcă i s-ar fi adresat unui copilaş:
— Te-ai întărâtat? Vrei să te plimbi între sânii mei? Am să-ţi fac pe plac, dragule, însă numai dacă îmi promiţi că pe urmă vei sta cuminte, la locul tău…
Apoi îşi însoţi vorbele de scoaterea bluzei şi a sutienului, prea mic pentru un bust atât de proeminent.
— La vino tu încoa', „băieţel” neascultător ce eşti!
Prinse mădularul vineţiu al poliţistului, aranjându-l între sânii pe care îi ţinea cu ambele mâini, şi îl presă cu putere.
— Aşa, plimbă-te în sus şi în jos! Îl îndemnă ea, ajutându-l în acelaşi timp prin propriile mişcări ale bustului.
Manevrele ţinură câteva minute bune, până când fata aprecie în mintea ei că dimensiunile obţinute erau optime pentru ceea ce trebuia să urmeze. De aceea, îşi încolăci braţele în jurul lui Eric, prinzându-l strâns de fese, apoi îi înghiţi mădularul, căruia i se dedică pe de-a-ntregul.
Bărbatul înţelese că a venit rândul lui şi, cu multă seriozitate, o prinse de ceafă, împingându-se înainte şi înapoi într-un ritm din ce în ce mai susţinut. Cu mâna rămasă liberă, controla sfârcurile maronii ale lui Niny, constatând cu plăcere că acestea sunt tari ca piatra, semn că fetei îi plăcea cu siguranţă proba la care lua parte.
Într-o sincronie la care poliţistul n-ar fi îndrăznit să spere cu câteva zeci de minute mai devreme, cei doi se unduiau pasional, fiecare gemând de plăcere în legea lui. Fără îndoială, era un du-te-vino de pomină…
— Băieţelul” e tare năbădăios! Zise fata, eliberându-şi gura pentru o clipă, ca să poată trage adânc aer în piept. Nu e deloc cuminte. E rău, rău de tot. Foarte răăă…
În acea clipă, văzându-se din nou „înghiţit”, Eric nu mai rezistă. Era excitat la maximum şi respira din ce în ce mai sacadat.
Fata prinse a scânci încetişor, iar el o dirija, împingând-o de ceafă, astfel încât să pătrundă cât mai mult în cavitatea ei bucală. Sânii lui Niny se bălăbăneau haotic înainte şi înapoi, ceea ce îl făcu pe detectiv să zâmbească.
Puţin îmi pasă în această clipă dacă sunt sau nu silico-naţi! Îşi zise el, continuându-şi activitatea cu şi mai mult aplomb.
Oglinzile îi ofereau o privelişte de-a dreptul hilară, neobişnuită. Se abţinu, totuşi, să râdă, fiindcă deodată simţi o presiune de nesuportat în vintre. Ştia ce avea să urmeze…
Acceleră ritmul, sfârşind prin a rămâne cu bazinul avântat înainte, încordat la maximum şi extaziat la culme. Ejacula cu o plăcere pe care de multă vreme n-o mai simţise.
Într-adevăr, merită să-ţi faci cumpărăturile din acest magazin! Se gândi bărbatul, mulţumit.
Peste câteva minute, poliţistul se afla în faţa casei de marcat. Îşi revenise în fire şi acum părea un om cât se poate de respectabil, ce se pregătea să plece într-un binemeritat concediu de odihnă.
În spatele tejghelei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Niny îi amábala cumpărăturile făcute, arborând un aer profesional. Ştia ea ce ştia…
— Îţi mulţumesc că ai ales magazinul nostru! Te aştept şi altădată. Când ai nevoie de ceva, nu ne ocoli!
În loc de răspuns, Eric Black se mulţumi să mormăie ceva neinteligibil, după care se îndreptă fericit spre ieşire, abia păstrându-şi echilibrul – din cauza pachetelor voluminoase pe caré era nevoit să le transporte până la Fordul Scorpio, parcat în apropiere. Sau poate din altă cauză… Nici nu apucă să depună întregul arsenal pe bancheta din spate a automobilului să-şi aprindă un Camei fără filtru, că telemobilul său începu să emită – mai zgomotos decât ar fi dorit – melodia „Baladă pentru Adeline”.
— Eric la aparat! Răspunse el, înciudat, când constată că era sunat de la biroul Diviziei „Cazuri Speciale”.
— Vă salut, domnule detectiv! Sunt eu, Melanie Pullman. Sper că nu vă deranjez.
— Bineînţeles că nu. Ştii bine că eşti singura colegă de serviciu care nu mă scoate din sărite. Dimpotrivă…
— Vă mulţumesc, domnule! Galant ca de obicei…
— Despre ce este vorba, Melanie?
— Şeful vă aşteaptă la el în birou, peste o jumătate de oră. E agitat ca naiba, adăugă secretara căpitanului Corky West – comandantul diviziei – ca să fie şi mai convingătoare. Vă sfătuiesc să nu întârziaţi!
— Bine, păpuşă scumpă, dar eu de azi sunt în concediu de odihnă! Protestă poliţistul, gândindu-se mai mult la crupa şi la sânii deosebit de generoşi ai secretarei decât la inutilitatea împotrivirii sale verbale.
— Ştiu foarte bine asta. Şi el o ştie, dar… Cred că formularea corectă e alta.
— Care?
— Aţi fost în concediu… Până acum trei minute. Căpitanul chiar a urlat la sergentul Steve Mann, când acesta i-a spus nu ştiu ce despre o partidă de pescuit. Ştiţi cumva la ce s-a referit?
— Acum nu mai are importanţă, draga mea. Voi încerca să ajung la sediul diviziei în cel mai scurt timp.
Apoi închise telefonul, înjurând cu voce tare, de mama focului, ştiind că nu avea încotro şi că trebuia să se supună ordinului primit:
— Blestemată fie ziua în care mi-am pus uniforma poliţiei! Năpasta să cadă peste academia aia, ca măcar să n-o mai apuce şi alţii pe urmele mele!
Descarcă în grabă pachetele din maşină şi se îndreptă cu ele spre magazinul de unde tocmai ieşise. Niny îl întâmpină încă din prag, de parcă între ei doi n-ar fi existat decât relaţii strict profesionale:
— Domnul mai doreşte ceva?
— Domnul doreşte să returneze chestiile astea şi să-şi recupereze banii.
— Aveţi cumva vreo neplăcere?
— Da…, în legătură cu concediul meu de odihnă, care tocmai s-a încheiat…
— Mă numesc Rajih Pundjab Brahalatkanthi.
Bărbatul se privea atent în oglinda de pe holul încărcat cu piese de mobilier vechi, încercând să pară cât mai natural.
— Bună ziua, numele meu este Pundjab Brahalatkanthi! Rajih, pentru prieteni.
Imaginea reflectată de oglindă îl nemulţumea. Îşi aranja turbanul de mătase purpurie, apoi scoase un pieptene dintr-un buzunar ascuns, aranjându-şi barba deasă şi lungă. Procedă la fel şi cu favoriţii.
În acel moment fu întrerupt de sosirea unei femei în-veşmântate în haine grele, de brocart, ale căror fire aurii îţi luau ochii.
Fără un cuvânt, aceasta îi indică o uşă masivă şi rămase în aşteptare, cu braţele încrucişate pe piept.
Rajih se înclină respectuos în faţa ei şi deschise uşa cea grea, confecţionată din lemn masiv. Pătrunse într-o încăpere fără ferestre, scăldată într-o lumină roşie, aproape ireală, ce provenea de la un felinar electric în formă de cap de elefant. Acesta era amplasat pe un perete lateral al camerei, în care domnea un aer înăbuşitor, încărcat de miresme de smirnă, ceară arsă şi tămâie.
Rămase câteva secunde nemişcat în prag, pentru a-şi obişnui ochii cu lumina aceea difuză, apoi făcu trei paşi înainte pe covorul gros de Buhara. Se aşeză în genunchi cu mişcări lente şi bine studiate, înclinându-se şi atingând podeaua cu fruntea. Rămase astfel, în aşteptare, până când o voce poruncitoare, bărbătească, îi ordonă:
— Ridică-te!
Rajih se execută, întorcându-se cu 45 de grade spre cel mai impunător obiect din încăpere, aflat în locul de unde se auzise glasul. În faţa lui se afla o statuie impresionantă din jad, măsurând peste doi metri înălţime, care înfăţişa o femeie de o frumuseţe răpitoare, exact pe gusturile sale. Aceasta, cu ochii pe jumătate închişi, stătea în poziţia clasică de lotus.
