Doamna Presedinta de Anne Holt Vik & Stubo partea a 3-a

Joi, 20 ianuarie 2005

1.

Am scăpat*[1].

O clipă, gândul acesta o făcu să șovăie. Bătrânul din fața ei își încruntă sprâncenele. În frigul iernii, chipul lui devastat de boală căpătase deja o paloare albăstruie. Helen Lardahl Bentley își trase sufletul și repetă, în sfârșit, cuvintele pe care le ceruse tipul:

— Jur solemn*…

Trei generații de Lardahli pioși făcuseră ca textul Bibliei tricentenare legate în piele să devină ilizibil. Bine disimulată în spațiile fațadei luterane a reușitei à l’américaine, Helen Lardahl Bentley nu era mai puțin sceptică. Iată de ce prefera să-și depună jurământul ținând mâna pe ceva în care credea cu tărie de nezdruncinat: istoria familiei sale.

— … că îmi voi îndeplini, cu credință*…

Încercă să-și împlânte privirea în cea a bărbatului. Voia să-l privească pe Chief Justice* așa cum o privea și pe ea toată lumea; mulțimea imensă, care dârdâia sub soarele iernatic, și manifestanții, care se aflau prea departe pentru a fi auziți de la tribună, dar care aveau să strige TRAITER, TRAITER, ritmat și agresiv – știa asta –, până când cuvintele aveau să le fie înăbușite în spatele ușilor de oțel ale vehiculelor speciale instalate de poliție mai devreme, în cursul dimineții.

— … misiunea de președinte al Statelor Unite*…

Ochii întregii lumi erau îndreptați spre Helen Lardahl Bentley. Acum o priveau cu ură sau cu admirație, cu scepticism sau curiozitate, ori poate cu cea mai mare indiferență, în unele dintre cele mai liniștite regiuni de pe glob. În timpul acestor secunde care nu se mai terminau, sub focul încrucișat al sutelor de camere de televiziune, ea era punctul central al lumii și nu trebuia, n-avea să se gândească la acest lucru.

Nu în acel moment și niciodată după aceea.

Își apăsă puțin mai tare mâna pe Biblie și își ridică imperceptibil bărbia.

— … și că voi ocroti, proteja și apăra cu toate puterile mele Constituția Statelor Unite*.

Mulțimea scoase strigăte de bucurie. Manifestanții fuseseră evacuați. Ocupanții tribunei de onoare îi zâmbiră și o felicitară, unii cu căldură, alții rezervați. Prieteni și critici, colegi, rude și câțiva adversari care nu-i doriseră niciodată decât răul, toți articulau cuvintele, fără zgomot sau într-o hărmălaie veselă:

— Felicitări !*

Ea simți din nou suflul unei angoase refulate de mai bine de douăzeci de ani. În acel moment, la numai câteva secunde după oficializarea mandatului său ca al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite ale Americii, Helen Lardahl își îndreptă spatele, își trecu o mână hotărâtă prin păr, în timp ce contempla mulțimea, și se hotărî o dată pentru totdeauna: Am terminat cu asta. A venit timpul să uit.*

2.

Tablourile nu erau cu adevărat frumoase.

Cel mai mult se îndoia de ăsta. Îi dădea amețeală. Aplecându-se până lângă pânză, văzu că valurile galbene cu tentă portocalie, așternute de penel, prezentau niște striații ca o infinitate de riduri minuscule, asemenea unei baligi de cămilă uscate în bătaia soarelui. Îi veni să-și treacă degetul peste gura căscată a personajului principal. Dar se abținu. Tabloul avusese, și așa, destul de suferit în timpul transportului. Balustrada din dreapta personajului șocat era zdrențuită și fâlfâia prin aer.

Era exclus să poată recondiționa o ruptură atât de mare. Ar fi fost necesară o expertiză. Pentru ca tablourile să fie puse acum pe perete într-unul din palatele cele mai modeste, de lângă Riyad, ale lui Abdallah al-Rahman trebuia, mai ales, ca tipul să depună eforturi constante spre a evita, pe cât posibil, experții. Era nebun după arta simplă. Nu înțelesese niciodată ce interes avusese să se folosească de o drujbă acolo unde un cuțit banal putea face o treabă la fel de bună. Între un muzeu prost păzit, din capitala norvegiană, și o sală de sport fără ferestre, din Arabia Saudită, tablourile fuseseră furate și transportate de niște pungași mărunți, care habar n-aveau cine este el și care, după toate probabilitățile, aveau să sfârșească într-o închisoare din țările lor de baștină, fără să poată spune vreodată ceva coerent despre destinația tablourilor.

Abdallah al-Rahman prefera personajul feminin. Dar și el avea o latură respingătoare. Chiar și după mai bine de șaisprezece ani petrecuți în Vest, dintre care zece în școli prestigioase din Anglia și Statele Unite, se simțea dezgustat văzând acest piept dezgolit și vulgaritatea cu care femeia, pe cât de indiferentă, pe atât de dezmățată, se oferea privirilor.

Își întoarse ochii. N-avea pe el nimic, cu excepția unor bermude largi, de un alb imaculat. Fără să se încalțe, se urcă pe home trainer și apucă telecomanda. Banda de alergare acceleră. Din boxele care flancau uriașul ecran al televizorului fixat pe peretele opus ieșiră sunete.

— … voi proteja și apăra constituția Statelor Unite*.

Era greu de înțeles. Când Helen Lardahl Bentley încă nu ajunsese decât senatoare, fusese impresionat de curajul ei. După ce ieșise a treia din promoția ei, de la prestigiosul colegiu Vasar, mioapa și grăsulia Helen Lardahl continuase cu un doctorat la Harvard. Făcuse un mariaj avantajos și, chiar mai înainte de-a împlini patruzeci de ani, ajunsese asociată într-un cabinet de avocatură considerat al șaselea dintre cele mai mari din SUA, ceea ce era o dovadă a extraordinarei sale competențe, alături de o bună doză de cinism și de finețe. În plus, slăbise, se făcuse blondă și se descotorosise de ochelari. Nu era rău nici asta.

Dar să se prezinte la alegerile prezidențiale era chiar din cale-afară.

Acum era aleasă, consfințită, pusă în funcție.

Abdallah al-Rahman zâmbi și mări, cu o simplă apăsare de buton, viteza home trainerului. Pielea dură de pe tălpi i se încinsese pe covorul de cauciuc. Mai mări puțin viteza pentru a atinge pragul durerii.

— Incredibil*, gemu, în americana lui perfectă, sigur că nimeni din lume nu-l putea auzi prin pereții cu o grosime de peste un metru și cu o ușă triplu izolată. Ea crede că a scăpat!

3.

— Un moment măreț, constată Inger Johanne Vik, unindu-și mâinile, ca și cum ar fi fost obligată să se roage pentru noua președintă a Statelor Unite.

Femeia din scaunul cu rotile zâmbi, dar nu scoase niciun cuvânt.

— Să nu-mi mai spună mie nimeni că lumea nu progresează, continuă Inger Johanne. După o serie de patruzeci și trei de președinți… o președintă!

— … misiunea de președinte al Statelor Unite*.

— Trebuie să fii de acord că e o chestie serioasă, insistă Inger Johanne, privind din nou spre ecran. De fapt, eu credeam că ar fi ales mai repede un afro-american, până să poată accepta o femeie.

— Data viitoare o să fie Condoleezza Rice, răspunse cealaltă. Două dintr-o lovitură.

Nu era o problemă de progres, negru sau roșu, bărbat sau femeie: funcția de președinte al Americii era făcută pentru bărbați, indiferent de pigmentația sau de organele lor genitale.

— Pe Bentley nu feminitatea a condus-o acolo unde este, declară ea rar, aproape cu nepăsare. Și este clar că nici culoarea pielii lui Rice. În patru ani, ele se vor asocia. Chestia asta n-o să fie prea măgulitoare nici pentru minorități, nici pentru femei.

— Totuși, a fost foarte…

— Ceea ce impresionează la femeile astea nu e feminitatea sau prezența unor sclavi printre strămoși. Evident că se folosesc cât pot de mult de chestia asta. Dar cel mai impresionant este…

Făcu o grimasă și încercă să se îndrepte în scaunul ei cu rotile.

— Ai vreo problemă? dori să știe Inger Johanne.

— Oh, nu. Cel mai impresionant este că…

Femeia se ridică, sprijinindu-se de brațele fotoliului și reuși să-și apropie puțin trunchiul de spătar. După care, cu un gest detașat, își aranjă din nou puloverul pe piept.

— … ele trebuie să fi luat hotărârea asta al naibii de timpuriu, conchise ea în cele din urmă.

— Care hotărâre?

— Să muncească atât de dur. Să fie atât de sârguincioase. Să nu facă niciodată nimic greșit. Să evite să calce în străchini. Să nu fie prinse niciodată, niciodată în flagrant delict. În realitate, este absolut de neînțeles.

— Dar ele au… întotdeauna… ceva… chiar și prea-cucernicul George W. se săturase de…

Deodată, femeia din scaunul cu rotile zâmbi și întoarse capul spre ușa salonului. O fetiță de vreun an și jumătate le privea, cu un aer vinovat, prin crăpătura ușii. Femeia întinse o mână.

— Vino aici, scumpo. Ar trebui să dormi.

— Se dă jos singură din pătuțul cu plasă? întrebă Inger Johanne.

— Probabil că o fi adormit în patul nostru. Vino, Ida!

Copila traversă încăperea, pășind șovăielnic, și se lăsă luată în brațe și pusă pe genunchi. Bucle negre ca abanosul îi înconjurau obrajii bucălați, dar ochii îi erau de un albastru glacial, cu un cerc ciudat și întunecat care îi mărginea irisul. Fetița zâmbi reținut, recunoscând-o pe vizitatoare, și se așeză ceva mai confortabil.

— E bizar, îți seamănă, constată Inger Johanne, aplecându-se ca să atingă cu degetul mânuțele dolofane ale micuței.

— Doar la ochi. Culoarea. Oamenii se lasă întotdeauna păcăliți de culori. Ale ochilor.

Între ele se așternu din nou liniștea.

La Washington D.C., respirația oamenilor părea un abur cenușiu în lumina țipătoare a lui ianuarie. Gărzile îl ajutară pe Chief Justice să se retragă; în timp ce era scos cu infinite precauții, spinarea lui semăna cu a unui vrăjitor. Președinta nou-aleasă stătea în capul gol și zâmbea cu toți dinții, strângându-și pe lângă ea mantoul roz pal.

La Oslo, întunericul ce se lăsa dincolo de ferestrele din Krusesgate devenea tot mai adânc. Nu ningea, străzile erau ude.

În salonul spațios a intrat o făptură ciudată. Șchiopăta urât, de un picior, ca o caricatură a personajului negativ dintr-un film de altădată. Părul îi era tuns scurt, iar firele lui subțiri o luau care încotro. Picioarele îi păreau desenate dintr-o trăsătură de creion, între poalele unui șorț și o pereche de papuci ecosez.

— ’titica trebuia să doarmă de multă vreme, bombăni ea, fără să-și piardă vremea cu saluturile. În casa asta nu-i chip să faci ordine. Trebuia să doarmă în patul ei, am mai spus-o de mii de ori până acum. Hai, vino, prințesa mea.