Rosu, galben si albastru de Ion Minulescu
Roman
(1924)
Lui DUMNEZEU
care ne-a purtat de griji
Lui MIHAI VITEAZUL
care a încercat prima întregire a
neamului
şi MIE ÎNSUMI
care am scris cele ce urmează
I. M.
Ah! Que le monde est grand à la clarté des lampes!...
Aux yeux du Souvenir que le monde est petit!
Charles Baudelaire
I
SOL, SOL, SOL, MI BEMOL..
FA, FA, FA, RE!...
Arcuşele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată şi spaima lor răsună ca nişte lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane şi note muzicale. Albastru şi multiplicat ca fumul pipelor pe sfârşite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuţele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucişilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roş-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca nişte undiţe, la vederea cărora delfinii de aur îşi încovoiară spinarea şi spaima lor se contopi cu spaima arcuşelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Şi se făcu tăcere... În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse şi orchestra şi publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Şi peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spaţiu de un trăsnet. Voiam să ţip; dar cu un singur ţipăt nu poţi înlătura un pericol. Voiam să fug, dar braţele fotoliului mă înlănţuiau ca o femeie stupidă şi sentimentală. Undiţele albastre prinseseră delfinii galbeni şi gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios şi deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spaţiu şi, afară de mine singur, în spaţiu nu mai exista decât roşu, galben şi albastru...
Mă deşteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în uşă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.
Era grăbită şi speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobişnuit?... De când se începuse războiul, obişnuinţa cotidiană se schimbase şi ea după prescripţiile stării de asediu.
Sar jos din pat şi mă uit la ceas. E ora două şi jumă tate, sau, după orarul oficial, paisprezece şijumătate. Eziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptuşite cu hârtie albastră, precauţiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureştii numai noaptea.
Aprind lumina electrică şi deschid uşa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna şi se repede să deschidă fereastra.
― Ce e? Ce s-a întâmplat?
― Ceva teribil.
― Ard Bucureştii?... l-au aprins bombele incendiare?
― Ai să vezi, ai să vezi... Poftim, priveşte...
Şi din cadrul ferestrei, mai agitată ca a şaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-şi gâtul în direcţia pieţei Sfântul Anton.
― Spune dacă ai mai văzut aşa ceva... Mai mare ruşinea !... O să râdă de noi ofiţerii aliaţi...
Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă şi parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.
Mai mulţi gardişti şi comisari de poliţie asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naţionale pe care, nu ştiu de ce, negustorii le arboraseră pestetot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitaţie de roşu, galben şi albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud ţipete şi chiar înjurături. Din când în când, se sparge şi câte un geam. Nedumerirea unora măreşte revolta altora. Mulţimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în faţa Poştei şi nu mai poate înainta. Conductorul strigă şi sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis pestetot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâşte care te ameninţă de la distanţă. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul şi cu vorba. Dar autorităţile poliţieneşti, fie că nu vor să dea nici o 1ămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să cureţe oraşul de tricolorul naţional. Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce...
E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaştelor să tacă pe dată...
Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogoleşte peste oraş, greoi şi resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Urmează apoi altele şi altele tot mai dese. Odată cu ele, ţignalele gardiştilor săgeteză somnolenţa văzduhului cu imperti-nenţa lor de femei isterice.
Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulţimea curioşilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetăţenii anonimi şi reprezentanţi forţei publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse şi el. Balcoanele păreau acum nişte colivii goale, iar ferestrele căptuşite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugăriţe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară şi ele sub carapacele obloanelor de tinichea şi hârşâitul lor de fierăstrău însângeră parcă şi mai mult rănile, nevindecate încă, ale oraşului.
Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăţi răzleţe de stofă tricoloră, sfâşiată din drapelul naţional: Roşu... Galben... şi Albastru!...
Aeroplanele duşmane veneau să bombardeze iar Bucureştii...
*
Închid fereastra şi, cu prestanţa exagerată a unui erou de operetă, încerc să-mi liniştesc proprietăreasa care a început să tremure.
Relaţiile dintre mine şi doamna Charlota Grümberg sunt de aşa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis "coană Lotty", iar după alte trei zile, "dragă Lotty". Doamna Grümberg este o văduvă de treizeci şi patru de ani, socotiţi după vârsta domnişoarei Viki, singurul ei copil, care a împlinit cincisprezece ani, în ziua declarării războiului. Are părul galben auriu ca tărâţele de lemn, faţa rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaştri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt şi insinuant, cu nările vizibile ca două lanterne de automobil şi buzele cărnoase, obraznice şi răsfrânte ca ghizdurile unei fântâni. E înaltă, corpolentă, solidă şi, totuşi, admirabil proporţionată. Braţele ei albe şi generoase aşteaptă parcă să te prindă ca un colac de salvare, într-un naufragiu pe mare, iar degetele argintii şi roze par două legături de sparanghel pe taraba unui negustor de legume. Picioarele fine şi delicate suportă cu graţia unor socluri minuscule pulpele stilizate ca două coloane clasice, pe cornişa cărora frontonul şoldurilor elastice şi nervoase completează arhitectura minunată a acestui templu feminin destinat cultului profan.
Lotty are, ca să lbaticii din Africa centrală, preferinţe numai pentru lucrurile care i-au violentat atenţia. Îi place cinematograful, caramelele de ciocolată, esenţa de roze şi pantofii americani cu tocul drept şi scurt, probabil o veche obsesie moştenită de la bărbatu-său, care era reprezentantul fabricilor "Walk Over", 'Banan" şi "Edwin Happ".
Pe mine mă iubeşte fiindcă seamăn (deşi nu am în vine nici un strop de sânge semit) cu un văr al ei, pe care l-a iubit la nebunie când era fată mare. N-a putut să-l ia de bărbat însă, fiindcă văru-său era violoncelist şi nu câştiga îndeajuns. Din cauza asta, Mauriciu Polak s-a sinucis chiar în ziua nunţii ei cu Solomon Grümberg. Şi bărbatu-său, care era bogat şi iertă tor, a reuşit s-o vindece mai repede de cum şi-ar fi închipuit de amintirea vie a primului ei amor defunct.
Când m-a văzut pe mine însă, a tresărit din nou, ca şi cum s-ar fi găsit faţă în faţă cu mortul de acum şaptesprezece ani. Când am întrebat-o de preţul odăii, a închis ochii, s-a sprijinit de speteaza unui scaun şi, cu vocea bemolată ca un tremolo de violoncel (bineînţeles), mi-a răspuns oftând:
― Cât vrei să -mi dai dumneata...
