Printesa gheturilor de Camilla Lackberg volumul 1

1.

Casa era pustie și goală. Răcoarea pătrundea în toate ungherele. O pojghiță de gheață se formase în cadă. Pielea femeii începuse să capete o nuanță ușor vineție.

I se părea ca o prințesă, așa cum era întinsă acolo. O prințesă de gheață.

Podeaua pe care stătea era rece ca gheața, dar frigul nu îl deranja. Întinse mâna și o atinse.

Sângele de pe încheieturile ei se închegase de mult.

Dragostea pentru ea nu fusese niciodată mai puternică. Îi mângâia brațul ca și cum ar fi mângâiat sufletul care părăsise corpul.

Nu se uită înapoi când plecă. Nu era adio, ci pe curând.

•••

Eilert Berg nu era un om fericit. Respira cu dificultate și norișori albi îi ieșeau din gură, dar sănătatea nu era pentru el cea mai îngrijorătoare problemă.

Svea fusese atât de frumoasă în tinerețe și trebuise să aibă multă răbdare până să poată s-o ia în căsătorie. Părea blândă, prietenoasă și puțin sfioasă. Caracterul ei adevărat a ieșit la iveală după o perioadă prea scurtă de fantezie juvenilă. Foarte hotărâtă, l-a ținut sub papuc timp de aproape cincizeci de ani. Dar Eilert avea un secret. Pentru prima oară întrezărea o posibilitate de a avea puțină libertate în toamna vieții lui și nu avea de gând să piardă această libertate.

Toată viața muncise până la extenuare ca pescar, iar banii îi ajungeau exact pentru a-i întreține pe Svea și pe copii. De când se pensionaseră, avuseseră doar pensiile lor mici din care să trăiască. Fără ceva economii, nu exista nicio posibilitate de a lua viața de la capăt, singur, în altă parte. Această posibilitate venise ca un dar divin și, pe deasupra, era ridicol de ușor. Dar dacă oamenii voiau să plătească sume de bani fabuloase pentru câteva ore de lucru pe săptămână, atunci era problema lor. El nu avea de gând să se plângă. În doar un an de zile, bancnotele din cutia lui de lemn secretă se înmulțiseră într-o grămadă impresionantă și peste puțin timp urma să aibă îndeajuns pentru a se putea retrage către ținuturi mai calde.

Se opri să-și tragă sufletul la ultima pantă abruptă și își masă mâinile paralizate de reumatism. Spania sau poate Grecia o să mai înmoaie frigul care parcă venea din interior.

Eilert considera că mai avea cel puțin zece ani până să ajungă pe lumea cealaltă și intenționa să profite din plin de ei. Așa că în niciun caz nu voia să-i petreacă lângă baba de acasă.

Plimbarea matinală zilnică fusese singura lui clipă de liniște și pace și pe deasupra îl ajutase și să facă puțină mișcare, de care avea nevoie. Mergea întotdeauna pe același drum, iar cei care îi cunoșteau obiceiurile ieșeau adesea ca să mai schimbe câteva vorbe cu el. Îi făcuse o deosebită plăcere să stea de vorbă cu frumoasa vecină din casa aflată în vârful dealului, lângă școala Håkenbacken. Venea doar la sfârșitul săptămânii, întotdeauna singură, dar avea de fiecare dată timp să discute despre vreme și vânt. Domnișoara Alexandra se interesa și de Fjällbacka de odinioară și acesta era un subiect despre care Eilert discuta cu plăcere. De asemenea, domnișoara era foarte delicată. Eilert era capabil să aprecieze astfel de lucruri, chiar la vârsta lui. Bineînțeles că s-a bârfit destul pe seama ei, dar dacă începeai să dai crezare bârfelor, curând nu mai aveai timp de altceva.

Cu vreun an în urmă îl întrebase dacă nu poate să arunce un ochi și în casa ei, dacă tot trecea pe acolo vineri dimineața. Casa era veche, iar boilerul și țevile erau uzate și nu prea îi surâdea ideea de a veni într-o locuință rece la sfârșit de săptămână. Avea să îi dea o cheie ca să poată intra și să poată verifica dacă totul era în regulă. O serie de spargeri avuseseră loc în acea zonă, așa că trebuia să verifice și ferestrele sau ușile.

Această sarcină nu i se părea deosebit de împovărătoare, iar o dată pe lună găsea un plic cu numele lui în cutia ei poștală, conținând o sumă pe care el o considera princiară. În plus, îi plăcea să se simtă util. Era greu să nu aibă nicio ocupație după ce muncise toată viața.

Poarta era înclinată și opuse rezistență când încercă să o deschidă înspre cărarea din grădină. Zăpada nu fusese curățată și se gândea să roage pe vreunul dintre băieți să vină să-i dea o mână de ajutor. O asemenea treabă nu era pentru femei.

Bâjbâia neîndemânatic cu cheia, era atent să nu o scape în zăpada adâncă. Dacă ar fi trebuit să se aplece în genunchi, nu s-ar mai fi putut ridica înapoi. Scara din cerdac era rece și alunecoasă, așa că se ținu de balustradă. Tocmai se pregătea să descuie când observă că ușa era întredeschisă. Nedumerit, o împinse și intră în hol.

— Alo, e cineva acasă?

Poate ea venise mai devreme? Nu răspunse nimeni. Își vedea aburii respirației ieșindu-i din gură și brusc își dădu seama cât de frig era în casă. Dintr-odată, nu mai știu ce să facă. Ceva nu era în regulă și simțea că nu era vorba doar de un boiler stricat.

Merse prin camere. Totul era intact. În casă domina o ordine impecabilă, ca de obicei. Aparatul video și televizorul erau la locul lor. După ce a inspectat parterul, Eilert urcă la etaj. Scara era abruptă și trebuia să se țină bine de balustradă. Când ajunse sus, mai întâi se îndreptă spre dormitor. Era feminin, foarte elegant și la fel de ordonat ca restul casei. Patul era făcut și un geamantan stătea lângă piciorul lui, nu părea desfăcut. Deodată se simți puțin netot. Poate că ea se întorsese mai devreme, descoperise că boilerul era stricat și ieșise să caute pe cineva care l-ar fi putut repara. Și totuși, nu credea în această posibilitate. Ceva nu era în regulă. Simțea asta în încheieturi la fel cum uneori putea să simtă apropierea unei furtuni. Își continuă cu atenție drumul prin casă. Următoarea cameră era o mansardă mare cu acoperiș înclinat și grinzi de lemn. Două canapele stăteau de o parte și de alta a unui șemineu. Câteva ziare erau împrăștiate pe măsuță, dar în rest toate erau la locul lor. Merse din nou la parter. Nici acolo nu părea să fie ceva în neregulă. Nici bucătăria, nici sufrageria nu arătau altfel decât de obicei. Singura încăpere care mai rămăsese era baia. Fără să știe de ce, avu un moment de ezitare înainte să împingă ușa. În continuare era pace și liniște. Se opri o clipă, dar își dădu seama că era ridicol și împinse cu hotărâre ușa.

Câteva secunde mai târziu alerga către ușa de la intrare atât de repede cât îi permitea vârsta. În ultimul moment își aduse aminte că scara era alunecoasă și se prinse de balustradă la timp pentru a nu se prăvăli cu capul înainte pe trepte. Înainta cu greu prin zăpada așternută pe cărarea din grădină, înjurând când poarta se împotrivi. Se opri năuc afară pe trotuar. Puțin mai în jos pe drum zări o siluetă care se apropia cu pași repezi și o recunoscu imediat pe Erica, fiica lui Tore. Îi strigă să se oprească.

•