JACQUES SALOMÈ este psihosociolog, formator, scriitor şi poet. Şi-a obţinut licenţa în psihiatrie socială la Ecole pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris). Este fondatorul Centrului de formare în relaţii interumane „Le Regard fertile'1 de la Roussillon-en-Provence, unde predă bună parte dintre cursurile de formare. A predat timp de 15 ani la Universite de Lille III.
Jacques Salomè doreşte să transforme comunicarea într-o materie de sine stătătoare ce se predă în şcoli şi crede în responsabilizarea individului în vederea creării unor relaţii sănătoase, printr-o comunicare activă.
Şi-a început cariera în domeniul relaţiilor interumane pornind de la cercetările şi lucrările ce aparţin curentului psihologic umanist, reprezentat de Cari Rogers. La începuturile carierei sale, s-a folosit de psihanaliză, mergând pe direcţia propusă de Milton Erickson, pentru care inconştientul este un rezervor de resurse, şi nu o componentă întunecată a psihicului, în primele sale cursuri de formare, Jacques Salome a folosit tehnici corporale cum ar fi Rebirth, bioenergia sau mijloacele de expresie scenică, precum psihodrama.
După aceste numeroase experienţe, ajunge la o metodă personală. El creează un sistem teoretico-practic, dezvoltând concepte şi instrumente proprii. Astfel ia naştere metoda ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială). Scopul demersurilor sale pedagogice şi educative nu este acela de a da sfaturi, ci de a stimula reflecţia personală şi maturizarea, de a declanşa trezirea conştiinţei şi luarea de poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Punctul de plecare este exprimarea personală. A format până în prezent peste 40 000 de asistenţi sociali, medici, psihologi şi consultanţi. A ţinut conferinţe şi cursuri de formare şi are discipoli (moderatori în metoda ESPERE şi formatori de moderatori) în Franţa, Belgia, Quebec, Elveţia, Insulele Reunion.
Este autor a peste 30 de cărţi, coautor al unor lucrări de referinţă despre comunicare şi cuplu, teoretician în cadrul Asociaţiei pentru Comunicare Relaţională prin Ascultare Activă. Cărţile sale au fost traduse în 27 de limbi.
Semnează cronici permanente în revistele Psycbologies (Franţa) şi Le Guide Ressources (Canada); numeroase apariţii în presa francofonă (articole cu şi despre el, interviuri şi cronici ale conferinţelor sale): Nouveaux Cles, Madame Figaro, Medicine naturelle, Presence Magazine, La vie, La marine, Journal de Quebec, La presse, Magazine 7 jours, Entrevue, Le devoir, Phares, Mariage.
Este tatăl a cinci copii.
SYLVIE Galland a fost directoarea Centrului de Psihoterapie pentru copii al spitalului din Lausanne.
JACQUES SALOME • SYLVIE GALLAND
Dacă m-aş asculta,
Traducere de ELENA NECULCEA
Tuturor celor pentru care libertatea de a fi
are la bază respectul, înţelegerea şi toleranţa.
Cuvânt înainte
A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspiraţii umane.
Dar nicăieri nu suntem învăţaţi să comunicăm, nici în familie şi cu atât mai puţin la şcoală.
În sistemul şcolar, comunicarea se bazează pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Copilul nu poate da un răspuns personal; nu-i sânt acceptate decât răspunsul din carte sau cel aşteptat de învăţător. Timp de 15 până la 20 de ani din viaţa noastră suntem obligaţi să producem răspunsuri, să mergem în direcţia aşteptărilor celorlalţi.
Devenim astfel handicapaţi — nişte infirmi în ce priveşte relaţiile noastre.
Când ne dăm seama de lacunele noastre, avem nevoie de mult timp pentru a reînvăţa, pentru a reinventa mijloacele concrete prin care să trăim mai bine, să ne înţelegem mai bine cu celălalt şi să-l înţelegem mai bine.
În această carte ne-am propus să vă oferim unele dintre descoperirile noastre; acestea vor reprezenta câteva puncte de reper ce ne pot ajuta să ne facem mai bine înţeleşi şi să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi. Aceste căi ce conduc spre o comunicare activă, spre relaţii sănătoase, ne vor permite mai ales să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, să descoperim ce e mai bun în noi, necunoscutul din fiecare.
În continuare, vom dezvolta ideea că este necesar ca fiecare să-şi asume responsabilitatea îmbunătăţirii relaţiei cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Pentru aceasta trebuie să înţelegem anumite mecanisme care guvernează comunicarea şi relaţiile intime. Mai trebuie, de asemenea, să evităm o dublă capcană, şi anume fie să-i acuzăm pe ceilalţi de ceea ce nu merge, fie să ne acuzăm pe noi înşine şi să ne denigrăm.
1.Comunicarea
O vorbă, înainte de a fi îmbrăcată în cuvinte, trebuie să se formeze, mic mamifer dureros, în străfundul unui pântec, acolo unde primeşte dreptul de a avea un sens, un sunet, o origine.
Alain Bosquet
Cine oare nu cunoaşte sentimentul difuz că nu comunică bine cu sine şi cu ceilalţi? Cine oare nu se loveşte zilnic de dificultatea de a se exprima şi de a se face înţeles?
Dacă vreau să-mi îmbunătăţesc comunicarea, trebuie mai întâi să-mi pun întrebări despre felul în care am învăţat să comunic. Probabil o să-mi dau seama că am învăţat să nu comunic. O să descopăr că de foarte timpuriu în existenţa mea am fost privat de dreptul la cuvânt chiar de către cei care mă iubeau şi care, crezând că mă înţeleg, vorbeau în locul meu.
Anticomunicarea
Părinţii şi pedagogii mai degrabă impun limite decât să invite la liberă exprimare. Şi mai grav este faptul că îşi însuşesc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul1 nostru. Dar cel mai rău este faptul că resping ceea ce exprimăm noi personal.
„Mi-e frică, spune copilul.
- N-ai nici un motiv, spune tatăl."
„Mă doare, spune copilul cu genunchiul julit.
- N-ai nimic, spune mama."
Aceste mesaje par banale, ele sânt generate de buna intenţie a părinţilor de a-şi linişti copiii. Dorinţa de a-i scăpa pe copii de temeri este o meteahnă frecventă a părinţilor. Dar la fel de bine, aceste mesaje înseamnă şi: „Nu poţi avea încredere în ce simţi tu, eu ştiu ce trebuie să simţi tu." Ei îi dictează altuia emoţiile şi sentimentele pe care ar trebui să
[1] Am inventat această expresie, a vorbi despre cineva în locul său, pentru a descrie o exprimare alcătuită din imperative categorice („Fii altfel decât eşti"), din explicaţii („Dacă nu vii, înseamnă că ţi-e frică") şi negare („Tu nu eşti nefericit, ai tot ce-ţi trebuie"). Exprimarea cuiva care îmi spune cum mă vede el, care îmi întinde o oglindă, deformată, evident, totuşi o oglindă este cu totul altceva. Acea exprimare poate fi relevantă, mă poate ajuta să mă cunosc mai bine. Diferenţa constă în intenţia celui care îmi vorbeşte despre mine.
le aibă şi nu le are. Poţi ordona sau interzice un act (dacă raportul de forţe permite!) — „Nu ai voie să loveşti bebeluşul în cap" —, dar este imposibil să impui sentimentele — „Trebuie să-l iubeşti" —, indiferent de vârstă. Impunerea generează confuzii. Cel care încearcă o emoţie se îndoieşte de propria lui trăire atunci când o persoană importantă pentru el (unul dintre părinţi, de exemplu) îi denigrează, îi neagă sau încearcă să-i impună trăirile sau sentimentele.
„Trebuie să-l iubeşti, este fratele tău, nu ştia ce face când ţi-a stricat jucăria..."
„Dar, dragule, ştii prea bine că vă iubesc la fel; nu fac diferenţe între tine şi sora ta."
„Ştii că te adoră, chiar dacă se înfurie. Şi apoi, nu ar trebui să îl contrazici, ştii că nu suportă."
Şi astfel învăţăm să comunicăm, prin negarea trăirilor noastre de către cei care ne iubesc. Şi îi vedem negându-și inclusiv propriile sentimente.
„Eşti tristă, mamă, plângi?
- Nu, stai liniştit, nu am nimic." Nimic?
„Mami nu-l iubeşte pe tati. Ce are cu el?
- Nu-i adevărat, ce treabă ai tu cu asta? Să ştii că îl iubeşte..."
Dacă nu facem efortul de a stabili câteva reguli fundamentale pentru o comunicare firească, riscăm ca toată viaţa să suportăm şi să transmitem constrângeri care sabotează comunicarea şi care fac ca relaţiile intime să devină dificile, dureroase.
Principii de bază
Bazele unei comunicări veritabile sunt uşor de enunţat şi cumplit de greu de aplicat. Ele se organizează în funcţie de trei poziţii fundamentale:
* Recunosc şi îi confirm celuilalt că exprimarea sa îi este proprie, că sentimentele sau părerile îi aparţin.
* Mă exprim vorbind despre mine, afirmându-mi poziţia.
* Doresc să reunesc punctul tău de vedere şi pe al meu, nu opunându-le sau confundându-le, ci adunându-le unul lângă celălalt, confruntându-le. De aici se poate naşte o uniune, un schimb.
Aceste trei poziţii au drept corolare imediate:
* Nu îl las pe celălalt să vorbească despre mine în locul meu.
* Îl invit să vorbească despre el însuşi.
* Admit că „a te înţelege cu cineva" nu înseamnă a avea aceeaşi părere, aceleaşi sentimente, acelaşi punct de vedere.
* Accept să fac diferenţa între ceea ce vine de la celălalt (şi îi aparţine) şi ceea ce simt eu (şi îmi aparţine)1.
Copilului căruia îi este frică îi voi spune: „îţi este frică" şi poate îi voi propune să-mi vorbească despre frica lui. Aş putea, eventual, să-i spun mai apoi că mie nu-mi este frică, să-i spun că nu mă tem de acel lucru.
Prietenului care vorbeşte despre mine în locul meu („Ar trebui să te mai intereseze şi altceva decât benzile desenate") aş încerca să-i răspund cu un refuz („Nu vreau să-mi impui tu ce ar trebui să mă intereseze") sau cu o invitaţie („Dacă vrei, poţi să-mi spui ce simţi când mă vezi cu nasul în benzile mele desenate, ca în seara asta.")
Vorbim despre ceilalţi în locul lor pentru că nu ştim să le vorbim despre noi, iar exprimarea celorlalţi despre noi în locul nostru durează până la moarte, dacă nu ne asumăm riscul de a ne recuceri dreptul la exprimare.
Una dintre mizele fundamentale ale oricărei tentative de formare este să-ţi reiei în stăpânire propria exprimare. Orice schimbare trece prin această naştere dificilă, dureroasă: să ajung la o formă de exprimare proprie, care să fie a mea, diferită de a tuturor celor care m-au crescut sau mi-au fost alături.
Comunicare şi exprimare
A comunica înseamnă a reuni. Dar ce avem noi de reunit? Fie diferenţele dintre noi, fie asemănările.
[1] în ce priveşte comunicarea, confundăm adesea cele două jumătăţi ale unei relaţii, fraţii Terieur, dintre care unul se numeşte Alain şi celălalt Alex...
A te exprima nu înseamnă încă a comunica, este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors care presupune etape succesive:
¤ Mă exprim.
¤ Primesc confirmarea că limbajul meu a fost înţeles.
¤ Ascult ce spune celălalt.
¤ Îi confirm că l-am înţeles.
Aceste secvenţe aparent simple ascund nenumărate capcane. De fapt, celălalt nu reacţionează la ce i-am spus eu, ci la ce a înţeles el, în funcţie de felul în care cuvintele mele îşi găsesc ecoul în el; uneori este o diferenţă enormă între ceea ce am vrut eu să spun şi ceea ce a înţeles el. Bineînţeles, şi reciproca este valabilă.
Când mă adresez cuiva, în cursul unei convorbiri dificile şi importante, ar trebui să-l întreb: „Ce ai înţeles?" Când cineva îmi vorbeşte, ar trebui să-i spun: „Iată ce am înţeles eu din ce mi-ai spus." A-i aduce celuilalt o confirmare nu înseamnă nici să-l aprobi, nici să recunoşti că opinia sa este fundamentată, ci pur şi simplu să recunoşti acel punct de vedere ca fiind al lui.
„— Camerele de gazare nu au existat niciodată, sunt doar o invenţie a evreilor ca să aibă de ce se plânge.
— Dumneavoastră spuneţi că nu au existat niciodată, aşa credeţi dumneavoastră, că acestea sunt o invenţie a evreilor ca să fie compătimiţi. E părerea dumneavoastră, eu nu o împărtăşesc."
